Universul Juridic nr. 12/2018

Liberarea condiționată din pedeapsa închisorii - considerații asupra condițiilor de acordare din perspectiva evoluției acestora
de Gabriela Nicoleta Chihaia

27 decembrie 2018

În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

Cumpără forma completă
  •  

1. Liberarea condiționată - modalitate de individualizare a pedepsei închisorii în faza executării

Pedepsele privative de libertate au asupra psihicului celui condamnat un efect deosebit, cel în cauză fiind nevoit să trăiască o perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp, izolat de societate. În momentul în care persoana condamnată ia contact cu noul mod de viață, cu restricțiile care îi sunt impuse în cadrul penitenciarului are posibilitatea de a realiza că fapta comisă de ea este o faptă dezaprobată de societate și că va trebui să-și revizuiască comportamentul pentru a se reintegra printre cei care au înțeles rigorile unui stat de drept.

Nici o societate în general, o societate democratică în special și cu atât mai puțin o societate care se vrea modernă, nu are sau nu ar trebui să aibă interesul să priveze de libertate individul, după ce acesta s-a purificat moral și scopul pedepsei s-a realizat. Continuarea executării pedepsei închisorii, chiar și atunci când sunt suficiente indicii că aceasta și-a atins scopul înainte de a fi expirat durata stabilită prin hotărârea instanței, ar veni în contradicție cu principiile umanismului dreptului penal și execuțional penal. Întrucât s-a dovedit că pedeapsa privativă de libertate își poate atinge obiectivul, acela al îndreptării și resocializării condamnatului, și anterior momentului împlinirii cuantumului care s-a stabilit a fi executat în regim de detenție, legiuitorul a creat o instituție care să vină în sprijinul celor care își doresc să fie, cât mai repede, din nou liberi.

Instituția liberării condiționate, întrucât despre ea este vorba, înlesnește trecerea condamnaților de la regimul de executare efectivă a pedepsei în locul de deținere la regimul de libertate, funcționând ca o modalitate de executare a unei părți din pedeapsa privativă de libertate și de reîncadrare socială, ca o rezultantă a celorlalte mijloace, numite penitenciare, menite să realizeze individualizarea la locul deținerii.

Până în prezent, literatura de specialitate a abordat, iar jurisprudența a statuat asupra multor aspecte teoretice și practice ale instituției liberării condiționate. După o perioadă în care s-a aflat în atenția autorilor și a practicii judiciare, situație de înțeles având în vedere reintroducerea acestei instituții în legislația noastră prin Codul penal din 1969, a urmat o atenuare a interesului pentru problematica liberării condiționate, pentru ca după apariția Legii nr. 140/1996 pentru modificarea și completarea Codului penal, instituția să revină în prim-planul preocupărilor doctrinei și a jurisprudenței, însă nu pentru mult timp. Însă, odată cu intrarea în vigoare a noilor coduri, Codul penal și Codul de procedură penală, precum și a Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate, la data de 1 februarie 2014, instituția a suferit unele modificări importante în ceea ce privește condițiile de acordare, astfel încât a revenit, din nou, în actualitate.

Liberarea condiționată face parte din ansamblul reglementărilor legii penale referitoare la pedeapsă, una dintre instituțiile fundamentale ale dreptului penal, care reprezintă o măsură de constrângere aplicată în scopul reeducării condamnatului și al prevenirii săvârșirii de noi infracțiuni, prin executarea pedepsei urmărindu-se formarea unei atitudini corecte fața de muncă, față de ordinea de drept și față de regulile de conviețuire socială.

Așa cum s-a arătat în doctrină, opera de individualizare legală și judiciară a pedepsei se continuă și în faza de executare, pe de o parte prin stabilirea regimului de executare și reglementarea unor instituții juridice specifice acestei ultime etape a constrângerii juridice penale, iar pe de altă parte prin atribuțiile pe care le îndeplinesc instanțele judecătorești și organele administrative în legătură cu adaptarea regimului de executare la persoana condamnatului, potrivit legii. Această ultimă etapă de individualizare a pedepsei, cunoscută ca individualizare administrativă, are drept scop menținerea aptitudinii funcționale maxime a pedepsei stabilite(1).

Întrucât în legislația noastră penală, în care rolul primordial îl ocupă Codul penal, nu a fost și nici în prezent nu este definită liberarea condiționată, fiind prezentate doar condițiile și cazurile în care ea se acordă, precum și efectele sale, această sarcină a revenit literaturii juridice.

În acest sens, de-a lungul timpului, autori de prestigiu s-au oprit în lucrările lor asupra noțiunii de liberare condiționată și, reținând una sau mai multe din trăsăturile ce caracterizează această instituție, au formulat diverse definiții.

Doctrina penală este unanimă în a aprecia că liberarea condiționată înlătură executarea pedepsei privative de libertate, ca efect al aprecierii instanței, bazată pe elemente din care rezultă că opera de reeducare poate fi considerată realizată, dar aceasta nu are caracter extinctiv și nici nu modifică data stingerii pedepsei, ci doar înlătură, condiționat, executarea restului de pedeapsă, dar pedeapsa nu se stinge decât la împlinirea duratei sale(2).

În doctrina mai veche, s-a reliefat că liberarea condiționată reprezintă un mijloc de individualizare post judicium a executării pedepsei, care le oferă condamnaților la pedeapsa închisorii cu executare efectivă, dar și la pedeapsa detențiunii pe viață, un important stimulent pentru reeducare. Liberarea condiționată constituie și o renunțare din partea statului la executarea integrală a pedepsei aplicate inculpatului, pentru rațiuni conforme scopului sancțiunilor penale, promisă prin lege fiecărui condamnat, condiționat însă de comportarea sa în tot timpul executării pedepsei și după liberarea lui condiționată(3).

Potrivit doctrinei recente, liberarea condiționată reprezintă o modalitate de individualizare judiciară a executării pedepsei fără lipsire de libertate, acordată prin hotărârea definitivă a instanței de judecată, care are convingerea că cel condamnat s-a îndreptat, ca urmare a îndeplinirii tuturor condițiilor impuse conduitei sale pe timpul executării pedepsei în condiții de privare de libertate în penitenciar, precum și sub rezerva îndeplinirii integrale sub controlul serviciului de probațiune a măsurilor și obligațiilor din cadrul termenului de supraveghere(4).

În prezent, liberarea condiționată este considerată o formă de individualizare a pedepsei pe timpul executării acesteia, instituția fiind inclusă în capitolul V, alături de formele neprivative de libertate: renunțarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei și suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei.

Observăm că definițiile sunt asemănătoare, ceea ce reflectă caracterul juridic al acestei instituții, care din acest punct de vedere nu a suferit modificări importante de-a lungul timpului. Se poate astfel afirma că instituția liberării condiționate își are legitimarea în faptul că în unele cazuri, în care există suficiente indicii că pedeapsa privativă de libertate aplicată inculpatului și aflată în curs de executare și-a atins scopul înainte de expirarea ei, dispare necesitatea executării integrale, în regim de închisoare, a acestei pedepse(5).

Astfel, apreciem că liberarea condiționată reprezintă o instituție de drept penal substanțial, complimentară regimului de executare a pedepsei privative de libertate, care poate fi dispusă numai de către instanța de judecată, accesibilă oricărui condamnat, după executarea unei părți din pedeapsă și îndeplinirea și a celorlalte condiții, ce constă în executarea ultimei părți din pedeasă în stare de libertate, având ca scop stimularea și pregătirea persoanei condamnate pentru liberarea sa definitivă și pentru reintegrarea sa mai rapidă în societate, sub rezerva îndeplinirii unor condiții atât anterioare, cât și posterioare liberării.

2. Scurt istoric al instituției liberări condiționate în dreptul penal român

Creată în ideea de a substitui o parte a pedepsei în regim de detenție, funcționând ca un mijloc de individualizare a acestei pedepse în faza executării ei și servind, atunci când este acordată, la readaptarea condamnatului la viața liberă cu un moment mai devreme, liberarea condiționată a cunoscut diverse reglementări juridice de-a lungul timpului în legislatia noastră, reglementări ce au evidențiat importanța și rolul acestei instituții, dar și politica penală a statului român la un moment dat al istoriei noastre.

Instituția liberării condiționate a fost introdusă în dreptul românesc prin "Legea de organizare a închisorilor", din anul 1874, însă la acel moment prevedea efecte doar asupra minorilor (art. 25 și 26 din lege și art. 8 din Regulamentul general al Casei Centrale de corecțiune pentru minori)(6).

Următorul act care a reglementat liberarea condiționată a fost Legea din 4 august 1921, din timpul ministrului de justiție Mihai Antonescu, dar sistemul greșit pe care l-a avut și, mai ales, rezultatele nefaste pe care le-a obținut au dus la abrogarea ei la mai puțin de trei ani de la aplicare, prin Legea din 27 mai 1924, intitulată "Legea pentru suspendarea executării pedepselor de închisoare corecțională". Datorită faptului că în conținutul ei erau cuprinse o serie de greșeli, însuși titlul având o formulare eronată, întrucât liberarea condiționată nu înseamnă o suspendare a executării pedepsei, ci doar o schimbare a regimului de executare, nici această lege nu și-a găsit locul în cadrul actelor normative referitoare la această instituție. Aceasta, spre deosebire de Transilvania, unde liberarea condiționată era destul de bine reglementată cu dispoziții inspirate de Codul penal maghiar (art. 43-51 din Codul penal din Transilvania)(7) .

..........


În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

;
se încarcă...