Universul Juridic nr. 12/2018

Constituționalitatea unor jurisdicții speciale administrative reglementate prin acte normative speciale anterioare revizuirii constituționale din anul 2003
de Oliviu Puie

21 decembrie 2018

În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

Cumpără forma completă
  •  

I. Considerații preliminare. Reglementarea la nivel constituțional a jurisdicțiilor speciale administrative

Problema jurisdicțiilor speciale administrative se pune cu pregnanță după revizuirea Constituției României din anul 2003, în contextul în care legiuitorul constituant derivat a consacrat, prin art. 21 alin. (4), în acord cu art. 6 al Convenției europene a drepturilor omului, principiul potrivit căruia "jurisdicțiile speciale administrative sunt facultative și gratuite".

Odată cu introducerea noului text constituțional, a fost necesară modificarea altor texte constituționale, printre care sunt relevante cele care anterior revizuirii Constituției României confereau Curții de Conturi a României atribuții jurisdicționale. În acest context, după revizuirea Constituției din anul 2003, au fost înlăturate atribuțiile jurisdicționale ale Curții de Conturi a României, dispozițiileart. 140 alin. (1) teza a doua din Constituția revizuită statuând că "în condițiile legii organice, litigiile rezultate din activitatea Curții de Conturi se soluționează de instanțele judecătorești specializate". Până la constituirea instanțelor judecătorești specializate, dispozițiile art. 155 alin. (6) din Constituția revizuită prevăd că litigiile rezultate din activitatea Curții de Conturi vor fi soluționate de către instanțele judecătorești ordinare. Sub acest aspect se impune precizarea că, potrivit O.U.G. nr. 117/2003 privind preluarea activității jurisdicționale și a personalului instanțelor Curții de Conturi de către instanțele judecătorești(1), activitatea instanțelor jurisdicționale din cadrul sistemului Curții de Conturi a fost preluată de către instanțele de contencios administrativ.

În același context, ca element de noutate după revizuirea constituțională din anul 2003, dispozițiile art. 134 alin. (2) din Constituția revizuită statuează că Consiliul Superior al Magistraturii îndeplinește rolul de instanță de judecată, prin secțiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor și procurorilor, potrivit procedurii stabilite prin lege organică, urmând ca, prin alin. (2) al aceluiași text constituțional, să se confere posibilitatea atacării la Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărârilor Consiliului Superior al Magistraturii în materie disciplinară.

Prin acest text din Constituția revizuită, după cum a remarcat renumitul profesor Ion Deleanu, s-a urmărit să se înlăture anacronismele instituționalizării procedurilor prealabile și obligatorii de jurisdicție administrativă, în majoritatea unor asemenea jurisdicții, direct sau indirect, realizându-se confuziunea judecătorului cu partea(2).

Legea de revizuire a Constituției marchează, așadar, un punct de referință în istoria reglementării contenciosului administrativ, practic despărțirea de jurisdicțiile administrative, adică de concepția administratorului judecător, iar această schimbare de optică la nivelul legii fundamentale nu putea rămâne fără consecințe la nivelul Legii contenciosului administrativ, în condițiile în care discutăm despre un proces de constituționalizare a dreptului(3).

Privită sumar, în literatura de specialitate(4) se arată că noua prevedere constituțională s-ar părea că întărește accesul liber la justiție, eliminând orice îngrădire prin desființarea procedurilor jurisdicționale prealabile sau, mai mult, s-ar părea că s-a realizat pe această cale și o punere în acord cu însăși excepția legală de necontrol judiciar pe calea contenciosului [art. 2 lit. c) din Legea nr. 29/1990], în conformitate cu care nu pot fi atacate în justiție actele administrative pentru desființarea sau modificarea cărora se prevede, prin lege specială, o altă procedură judiciară.

Se arată, de asemenea, că, dacă se dorește consacrarea principială a neobligativității și gratuității jurisdicțiilor administrative speciale, totuși în cazurile în care ele sunt sau vor fi consacrate, trebuie să li se recunoască legitimitatea și obligativitatea doar ca condiție procedurală legală prealabilă procesului judiciar (de orice fel, inclusiv de contencios), ceea ce nu impietează cu nimic accesul liber la justiție, chiar dacă el se reduce la o singură cale de atac (a recursului judiciar) și, cu atât mai mult, în cazul în care se pot parcurge toate gradele jurisdicției judiciare(5).

Din conținutul celor expuse de autorul antecitat ar rezulta că, la nivelul Constituției, caracterul facultativ și gratuit al jurisdicțiilor administrative speciale este consacrat doar principial, iar, pe de altă parte, din cele expuse ar rezulta că, în ipoteza în care aceste jurisdicții sunt reglementate, ar trebui să li se recunoască legitimitatea și obligativitatea ca o condiție procedurală legală prealabilă procesului judiciar.

Evident că nu putem împărtăși aceste aserțiuni, întrucât Constituția revizuită, prin art. 21 alin. (4), nu consacră doar principial caracterul facultativ și gratuit al jurisdicțiilor administrative speciale, ceea ce ar induce ideea obligativității acestor jurisdicții, ci, dimpotrivă, conferă justițiabilului posibilitatea consacrată prin nome cu valențe constituționale de a opta pentru soluționarea unui litigiu derivat dintr-un act administrativ, fie pe cale administrativ-jurisdicțională, fie direct la instanța judecătorească competentă. Pe de altă parte, nu putem împărtăși nici cele arătate de autorul antecitat că obligativitatea jurisdicțiilor administrative speciale ar trebui recunoscută ca o condiție procedurală legală prealabilă procesului judiciar, întrucât textul constituțional nu instituie, ca excepție, obligativitatea acestor jurisdicții administrative speciale ca condiționare procedurală legală prealabilă procesului judiciar.

Totodată, problema jurisdicțiilor speciale administrative trebuie analizată și prin raportare la dispozițiile art. 21 alin. (3) din Constituție, care, în urma revizuirii și în acord cu art. 6 al Convenției europene a drepturilor omului, consacră un principiu fundamental, prin care s-au multiplicat garanțiile justițiabililor, respectiv acela că "Părțile au dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil"(6).

De vreme ce art. 21 figurează în primul capitol din titlul II al Constituției, alături de alte dispoziții și principii cu valoare generală pentru drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale, se poate susține că acesta reprezintă nu numai un drept fundamental, ci și un principiu de drept constituțional, el fiind și un drept-cadru sau un principiu deschis prin generalitatea sa nu numai cetățenilor români, ci și oricărei persoane îndreptățite să se adreseze instanței române competente sub aspect material și teritorial, pentru soluționarea unei pricini deduse judecății ori pentru apărarea drepturilor și intereselor sale legitime(7).

Prin ambele alineate s-a realizat nu doar concordanța prevederilor constituționale cu cele ale art. 6 al Convenției europene a drepturilor omului, dar s-au integrat în sistemul constituțional al justiției valorile intrinseci actului și faptului de judecată: o judecată "echitabilă", într-un termen "rezonabil", de către un tribunal "independent și imparțial"(8).

În acest context, problema jurisdicțiilor speciale administrative reglementate atât prin acte normative speciale anterioare revizuirii constituționale din anul 2003, cât și prin acte normative speciale adoptate după revizuirea constituțională din anul 2003, necesită o analiză a compatibilității acestora cu normele convenționale instituite de Convenția europeană a drepturilor omului și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

II. Reglementarea jurisdicțiilor speciale administrative în accepțiunea Convenției europene a drepturilor omului, jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, jurisprudenței Curții de Justiție a Comunităților Europene (Curtea de Justiție a Uniunii Europene) și a jurisprudenței Curții Constituționale a României

Cu privire la existența unor proceduri administrativ-jurisdicționale, în jurisprudența instanței de contencios constituțional se afirmă că este, desigur, în afara oricărei îndoieli faptul că existența unei proceduri jurisdicționale în afara justiției propriu-zise nu contravine dispozițiilor constituționale(9), ci, dimpotrivă, rațiunea instituirii prin lege organică a unor astfel de proceduri permite rezolvarea unor litigii în cadrul structurilor de activitate ale celor implicați sau interesați, existența lor fiind practică și eficientă, dar numai în situația în care acestea îndeplinesc anumite cerințe impuse de lege, în planul organizării lor și al funcției pe care o îndeplinesc.

Recunoașterea existenței jurisdicțiilor administrative chiar înainte de revizuirea constituțională din anul 2003 este reliefată de Curtea Constituțională, prin Decizia Plenului nr. 1 din 8 februarie 1994(10) privind liberul acces la justiție al persoanelor în apărarea drepturilor, libertăților și intereselor lor legitime, prin care instanța de contencios constituțional arată că existența procedurilor administrativ-jurisdicționale și, prin urmare, a jurisdicțiilor administrative, este conformă cu dispozițiile constituționale, acestea constituind o măsură de protecție ce nu poate avea ca scop limitarea accesului la justiție, deoarece hotărârea organului de jurisdicție administrativă este supusă controlului judecătoresc al instanței de contencios administrativ sau al altei instanțe competente, potrivit legii.

Existența unor proceduri prealabile administrativ-jurisdicționale, acceptate de către jurisprudența noastră constituțională, este în acord cu jurisprudența CEDO, care, în aplicarea art. 6 par. 1 din Convenție, a statuat că rațiuni de flexibilitate și eficiență care sunt pe deplin compatibile cu protecția drepturilor omului pot justifica intervenția anterioară a unor organe administrative sau profesionale, dar condiționat de posibilitatea instituită prin lege de a contesta în justiție decizia organului administrativ-jurisdicțional, dacă acestea nu îndeplinesc exigențele impuse de art. 6 par. 1 din Convenție, iar existența unor organe administrative de jurisdicție nu poate să conducă la înlăturarea intervenției instanțelor judecătorești, în condițiile stabilite de lege (cazul Le Compte, Van Leuven și De Meyere c. Belgiei, 1981).

O altă problemă care s-a pus în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a fost aceea dacă autoritățile administrative învestite prin lege cu atribuții administrativ-jurisdicționale pot fi considerate "instanțe", în sensul Convenției.

..........


În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

;
se încarcă...