Universul Juridic nr. 12/2018

Prezumția de constituționalitate a normelor juridice (I)
de Karoly Benke

10 decembrie 2018

În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

Cumpără forma completă
  •  

1. Prezumția. Noțiune

Prezumția la nivel general se referă la consecința pe care legea sau judecătorul o trage dintr-un fapt cunoscut a unui fapt necunoscut a cărui existență apare ca fiind probabilă din faptul cunoscut sau mai este definită ca fiind procedeul tehnic care presupune, pentru cel ce beneficiază de aceasta, scutirea de a proba faptul necunoscut, fapt dificil sau imposibil de stabilit în mod direct; semnifică sarcina de a raporta proba mai ușor de obținut dintr-un fapt cunoscut, dar sub rezerva, atunci când prezumția nu este irefragabilă, probei furnizate de adversarul său în sensul inexistenței faptului necunoscut prezumat, caz în care se produce o răsturnare a sarcinii probei(1). De aceea, ea reprezintă o presupunere, o supoziție, o probabilitate, o părere întemeiată pe aparențe(2). De asemenea, este definită ca fiind un raționament inductiv care permite să se admită un fapt necunoscut cu privire la care proba directă ar fi fost imposibilă sau dificilă dintr-un fapt cunoscut și dovedit sau dintr-un indiciu care face probabilă existența faptului necunoscut(3). Este un raționament prin care se ajunge la o concluzie probabilă, dar incertă, sau o calificare a unei afirmații ca fiind adevărată, până la proba contrară sau, în unele cazuri, indiferent de proba contrară; ea vizează fie actul de a prezuma, fie lucrul prezumat(4). Prezumțiile sunt reguli de drept în virtutea cărora este ținut a fi stabilit, în mod provizoriu sau definitiv, ceea ce nu apare decât ca probabil sau normal(5). Ele sunt anticipări ale minții cu privire la o situație insuficient cunoscută sau numai probabil cunoscută, dar pe care o consideră cunoscută ținând cont de ceea ce ordinea naturală a lucrurilor îngăduie să realizeze; din punct de vedere teoretic, prezumția se întemeiază pe principiul rațiunii suficiente, justificat de un element statistic: praesumptio sumitur ex eo quod plerumque fit(6), iar, din punct de vedere practic, folosirea prezumțiilor este justificată de necesitățile vieții sociale(7).

Trebuie realizată distincția dintre prezumție ca procedeu de tehnică legislativă și valoarea probantă a acesteia. Ca procedeu de tehnică legislativă, poate fi utilizată în două moduri: integrată normei sau care afectează modalitatea de motivare a regulii; prima are la bază un raționament de probabilitate, iar a doua, un act de voință. Procedeul prezumțiilor trebuie să fie utilizat de legiuitor cu prudență, întrucât trebuie să judece în mod atent normalitatea sau probabilitatea ei, din moment ce ele induc certitudinea unui teren incert. Prezumțiile irefragabile trebuie să fie excepționale pentru că au în vedere un adevăr absolut. Ele nu trebuie utilizate decât atunci când funcționarea sistemului juridic și social o cere cu necesitate(8).

Sub aspectul valorii probante a prezumției, se constată că aceasta evocă considerarea unui lucru ca adevărat înainte de a se fi făcut probarea lui, iar probabilitatea este temeiul prezumției, din moment ce fără ea nu există prezumție(9). Probabilitatea este un set de funcții non-negative și aditive a căror valoare maximă este unitatea(10), putând fi folosită, ca noțiune, în antiteză cu ceea ce este probat, în sensul că ea se referă la caracterul plauzibil(11). Probabilitatea este elementul esențial al teoriei prezumțiilor, întrucât diverselor grade de probabilitate li se opune un regim juridic diferit, atașat feluritelor prezumții(12). Prezumția reprezintă o opțiune anticipată asupra unei realități insuficient cunoscute și, prin urmare, îndoielnice, ceea ce înseamnă că spulberarea îndoielii este rezultatul unui act voluntar prin care, în prezența a două variante, se acordă preeminență uneia dintre ele.

În cazul prezumțiilor reglementate ca atare printr-o normă juridică, spre deosebire de prezumțiile judiciare(13), s-a arătat că, deși criteriul probabilității este unul care determină, pe de o parte, stabilirea prezumției, iar, pe de altă parte, configurarea prezumției, mai precis a gradului său de irefragabilitate, până la urmă ține de voința legiuitorului să opteze dacă ia sau nu în calcul acest criteriu(14). Voința legiuitorului poate vida de sens ideea de posibil, cu alte cuvinte poate să nu țină cont de probabilitate și, ca atare, să nu stabilească nicio prezumție sau, din contră, să se bazeze pe probabilitate și să stabilească o prezumție, iar în funcție de gradul de variabilitate a probabilității, să reglementeze un regim juridic al prezumției respective care să reflecte apropierea lor de adevăr. Desigur, și această susținere este relativă, în sensul că nu poate fi vorba de o siguranță absolută a cunoașterii, drept pentru care este nevoie, în privința prezumțiilor, de recunoașterea posibilității de demonstrare a adevărului prezumat.

Prezumțiile legale sunt absolute (iuris et de iure) și relative (iuris tantum). Cele absolute nu pot fi combătute prin nicio probă contrară, pe când cele simple pot fi combătute prin probă contrară, în modalitățile determinate limitativ sau potrivit regimului general de probațiune, după caz(15). Prezumțiile legale irefragabile creează imaginea unor adevăruri absolute imuabile impuse ca atare prin voința legiuitorului; ele nu exprimă însă decât niște adevăruri concepute, de aceea circumspecția în recunoașterea lor este inevitabilă. În schimb, prezumțiile legale simple sunt concepute pentru a ușura regimul probator, în sensul că în mod logic dintr-un act/fapt cunoscut rezultă o anumită stare de fapt/drept, fără ca acest rezultat să fie unul în afara oricărei îndoieli.

Din definițiile anterior menționate reținem că prezumția, din punct de vedere formal, este un procedeu de tehnică legislativă folosit de legiuitor, iar, din punct de vedere substanțial, un calcul probabilistic realizat de acesta și/sau rezultatul unei opțiuni suverane pe care a avut-o la un moment dat. Apreciem că acest calcul probabilistic este inerent oricărei prezumții - într-o mică sau mai mare măsură, întrucât ea trebuie să exprime o concluzie logică ce se impune din coroborarea unor acte/fapte. Desigur, astfel cum s-a arătat în doctrină, în privința acestor fapte/acte, probabilitatea trebuie apreciată și prezintă relevanță prin prisma observării unui număr de fapte de același fel, independente una de cealaltă(16). În acest fel, prezumția poate pune accent nu pe variabilele inerente oricărui act/fapt, ci pe structura/baza comună a acestora. Astfel, probabilitatea poate fi transformată în certitudine, iar dacă probabilitatea vizează relații sociale reglementate juridic, acestea devin, prin apelarea la procedeul prezumției, certitudini juridice.

În doctrină s-a făcut distincția între prezumția ca regulă de drept și prezumția ca mijloc de probațiune. În privința celor calificate ca fiind reguli de drept, ele sunt rezultatul voinței legiuitorului de a instaura un anume mod de reglementare, ghidat fiind de caracterul firesc al acesteia, prezumția absorbindu-se în reglementare(17). În schimb, prezumția ca mijloc de probă se referă la stabilirea realității unui fapt, fiind reguli de probă, iar probabilitatea îndeplinește un rol deosebit pentru reglementarea sa normativă; o atare prezumție este parte a sistemului de probațiune. Prezumțiile iuris et de iure sunt calificate în doctrină ca fiind reguli de drept, așadar, ele nu sunt văzute ca fiind adevărate prezumții, în timp ce prezumțiile iuris tantum sunt calificate drept reguli de probă, în acest sens subliniindu-se că o prezumție care nu poate fi combătută nu este o veritabilă prezumție. Se ajunge, astfel, la concluzia că acestea din urmă pot fi simple și legale, ambele însă plasându-se în ipoteza dovedirii/probării unei stări de fapt; dacă prima este o prezumție de fapt rezultată din existența unor indicii semnificative într-un sens sau altul, cea de-a doua exprimă o realitate normativă consacrată, în mod expres, prin lege.

2. Prezumția de constituționalitate. Justificare științifică

Principiul supremației Constituției implică cu necesitate situarea legii fundamentale a unui stat în vârful instituțiilor sale politico-juridice, ceea ce înseamnă că aceasta constituie sursa tuturor reglementărilor din statul în cauză. În mod firesc, reglementările care sunt adoptate în baza Constituției trebuie să fie conforme cu aceasta. Însă acest principiu nu ar putea fi impus și respectat în cazul în care autoritățile publice au posibilitatea discreționară de a-l încălca ori de câte ori doresc acest lucru. Astfel, pentru ca supremația Constituției să nu rămână doar la nivelul unui principiu general declarativ, ci să își găsească și o aplicare practică, s-au impus anumite garanții în acest sens; în doctrină(18) s-a făcut distincția între garanțiile generale și cele specifice de asigurare a supremației Constituției. Garanțiile generale se impun la nivelul întregului sistem de drept, acest fapt găsindu-și obiectivarea prin crearea la nivel constituțional a unui sistem complex și eficient de control al aplicării Constituției; o atare garanție se concretizează prin toate formele și căile de control statornicite într-un stat(19) . În schimb, o garanție specifică a supremației Constituției este reprezentată de controlul de constituționalitate, prin intermediul acestui tip de control fiind sancționată orice încălcare a legii fundamentale a statului. Această garanție juridică este elementul principal în ansamblul instituțiilor și tehnicilor care asigură supremația Constituției și, de aceea, în doctrină, controlul de constituționalitate a fost calificat ca fiind sancțiunea nerespectării supremației Constituției(20) .

Kelsen arată că "ordinea juridică nu este un sistem de norme juridice având toate aceeași forță juridică, ci este o piramidă cu mai multe trepte conținând norme juridice cu forță juridică diferită". Cu alte cuvinte, "o normă juridică nu are prin ea însăși forță juridică, ci doar în măsura în care poate fi pusă în relație de subordonare cu norme superioare; prin urmare, de valabilitatea normei superioare depinde valabilitatea normei inferioare. (...) Fiecare treaptă a ordinii juridice produce reguli de drept pentru o treaptă inferioară și reproduce regulile de drept impuse de treapta superioară"(21). O normă de bază este o normă ce justifică valoarea tuturor normelor unui sistem legal, cu excepția propriei sale valori(22).

Ordinea juridică constituie atât o producere de norme juridice în raport cu normele de grad inferior, cât și o reproducere de norme juridice în raport cu cele de grad superior(23) . Aceasta aduce în prim plan necesitatea existenței unei ierarhii în cadrul unei ordini juridice, în sensul impunerii ideii de regularitate, care vizează zona aplicării și reproducerii normelor juridice. Astfel, regularitatea se definește ca fiind raportul de corespondență între un grad inferior și unul superior din cadrul ordinii juridice, iar garanția regularității reglementărilor imediat subordonate Constituției, practic, garanția constituționalității legilor, constituie garanția supremației Constituției. Garanțiile necesare protecției Constituției vizează practic garanțiile regularității actelor juridice inferioare Constituției. Aceste garanții sunt împărțite de Kelsen în două grupe: garanții preventive sau represive, respectiv garanții personale sau obiective(24) . Astfel, ca garanții preventive sau personale, se pot enumera existența unor tribunale independente, responsabilitatea penală, disciplinară sau civilă a organului care a adoptat un act contrar legalității/Constituției. Printre garanțiile obiective, cu puternic caracter represiv, Kelsen enumeră nulitatea sau anulabilitatea actului contrar legalității/Constituției(25) .

Supremația Constituției este un precept sacru și intangibil, care presupune două aspecte, unul formal și altul material, primul referindu-se la procedura sa de adoptare, iar cel de-al doilea, la conținutul său substanțial(26) . În doctrină s-a arătat că din principiul supremației Constituției rezultă anumite consecințe juridice, și anume cele care privesc adoptarea Constituției, modificarea, suspendarea și abrogarea Constituției, deosebirile dintre Constituție și legi, precum și conformitatea întregului drept cu Constituția(27) . Această ultimă consecință juridică se prezintă, în opinia noastră, sub forma unei prezumții, aceea de constituționalitate a normelor juridice subordonate Constituției, iar garanția supremației Constituției o constituie controlul constituționalității legilor.

În mod firesc se naște întrebarea de a cunoaște dacă prezumția de constituționalitate este regulă de drept sau mijloc de probațiune.

* Este extras din Revista de Drept Constituțional nr. 2/2017.

(1) G. Cornu, Vocabulaire juridique, Ed. Presses Universitaires de France, Paris, 2007, p. 712.

(2) I. Pitulescu, P. Abraham, E. Dersidan, T. Malea, I. Ranete, Dicționar de termeni juridici uzuali, Ed. Alex, București, 1996, p. 317.

(3) G. Cornu, Linguistique juridique, Ed. Montchrestien, Paris, 1990, p. 242.

(4) A. Lalande, Vocabulaire technique et critique de la philosophie, vol. II, Ed. Presses Universitaires de France, Paris, 1993, pp. 821 și 822.

..........


În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

;
se încarcă...