Curtea Constituțională

Decizia nr. 2/2012 asupra respingerii obiecției de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și a Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii

Text publicat în M.Of. al României.

În vigoare de la 23 februarie 2012

Acest document poate avea modificări ulterioare. Cumpărați documentul în formă actualizată sau alegeți un abonament Lege5 care permite accesul la orice formă actualizată.

Pagina 2 din 2

Cumpără forma actualizată

sau autentifică-te

  •  

I. Curtea a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. a) din Constituție, precum și ale art. 1, 10, 15, 16 și 18 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze obiecțiile de neconstituționalitate formulate de Înalta Curte de Casație și Justiție și de 86 de deputați aparținând Grupului parlamentar al Partidului Social Democrat.

II. Obiectul sesizărilor îl constituie Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și a Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii.

Potrivit expunerii de motive care însoțește proiectul de lege, modificările aduse Legii nr. 303/2004 vizează, în principal, extinderea sferei abaterilor disciplinare; modificarea prevederilor legale ce reglementează sancțiunile disciplinare aplicabile judecătorilor și procurorilor, inclusiv prin introducerea sancțiunii disciplinare a suspendării din funcție pe o perioadă de până la 6 luni; definirea noțiunii de exercitare a funcției cu gravă neglijență ori rea-credință; introducerea condiției bunei reputații drept cerință de acces și menținere în funcție. Acestea au fost determinate, conform aceleiași expuneri de motive, de faptul că actuala reglementare nu acoperă o serie de conduite ale magistraților care pot aduce atingere gravă prestigiului justiției și demnității funcției de magistrat și, "din acest motiv, legislația nu a permis sancționarea disciplinară a acestor conduite, ceea ce a produs prejudicii însemnate imaginii justiției, atât în România, cât și la nivel european".

Modificările aduse Legii nr. 317/2004 urmăresc consolidarea instituțională a Inspecției judiciare, precizându-se că, în ultimele rapoarte ale Comisiei Europene către Parlamentul European și Consiliu privind progresele realizate de România în cadrul mecanismului de cooperare și verificare se reține necesitatea consolidării capacității Inspecției judiciare, concentrarea sa mai mult pe cazurile disciplinare și introducerea unei evaluări anuale a performanței acesteia, precum și continuarea procesului de reformare.

III. Criticile formulate de Înalta Curte de Casație și Justiție privesc dispozițiile art. I pct. 3 cu referire la art. 99 lit. r), s) și ș) și pct. 4 cu referire la art. 991, precum și ale art. II pct. 1 cu referire la art. 44, pct. 2 cu referire la art. 45, pct. 5 cu referire la art. 461 și pct. 6 cu referire la art. 47 din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și a Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, iar criticile formulate de grupul de deputați privesc legea în ansamblul său, cu referire, punctuală, la o serie de dispoziții cuprinse în art. I - modificările și completările aduse Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor - [pct. 1 cu referire la art. 14 alin. (2) lit. c), pct. 3 cu referire la art. 99 lit. r), s), ș) și t) și pct. 4 cu referire la art. 991], respectiv în art. II din lege - modificările și completările aduse Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii [în special pct. 1 cu referire la art. 44 și pct. 2 cu referire la art. 45].

Astfel fiind, Curtea urmează să se pronunțe asupra legii menționate în ansamblul său, examinând, în cadrul considerentelor, în mod distinct, criticile punctuale formulate cu privire la dispozițiile acesteia.

IV. Având în vedere că principala critică formulată privește încălcarea, prin legea ce face obiectul sesizării, a dispozițiilor art. 124 alin. (3) din Constituție, potrivit cărora "Judecătorii sunt independenți și se supun numai legii", Curtea constată că se impun unele precizări de principiu cu privire la semnificația acestui text constituțional.

Curtea reține că legiuitorul constituant a consacrat independența judecătorului pentru a-l apăra pe acesta de influența autorităților politice și, în special, a puterii executive; această garanție nu poate fi însa interpretată ca fiind de natură să determine lipsa responsabilității judecătorului. Legea fundamentală nu conferă numai prerogative - care, în textul menționat, se circumscriu conceptului de "independență" -, ci stabilește și limite pentru exercitarea acestora - care, în acest caz, se circumscriu sintagmei "se supun numai legii". Instituționalizarea unor forme de răspundere a judecătorilor dă expresie acestor limite, în concordanță cu exigențele principiului separației și echilibrului puterilor în stat, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituție. Una dintre formele răspunderii juridice, personale și directe a judecătorului este răspunderea disciplinară, care derivă din obligația de fidelitate a acestuia față de rolul și funcția sa, precum și din exigența pe care trebuie să o dovedească în îndeplinirea obligațiilor față de justițiabili și față de stat.

Curtea reține, totodată, că, în economia art. 124 din Constituție cu denumirea marginală "Înfăptuirea justiției", textul indicat este precedat de două alineate, potrivit cărora "(1) Justiția se înfăptuiește în numele legii. (2) Justiția este unică, imparțială și egală pentru toți". Astfel fiind, rezultă că independența judecătorilor, atât din punct de vedere funcțional (în raporturile cu reprezentanții puterii legislativă și executivă), cât și personal (respectiv al statutului care trebuie să i se acorde judecătorului prin lege), reprezintă o garanție destinată înfăptuirii unei justiții independente, imparțiale și egale, în numele legii.

Întrucât justiția privește persoane, toate garanțiile de ordin constituțional sau infraconstituțional care se referă la înfăptuirea sa servesc, în ultimă instanță, realizării drepturilor și libertăților acestora. De altfel, acesta este cadrul în care o serie de documente internaționale cu valoare interpretativă constituțională utilizează conceptul de "tribunal independent".

Astfel, potrivit art. 10 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, "Orice persoană are dreptul, în deplină egalitate, să fie audiată în mod echitabil și public de un tribunal independent și imparțial, care va hotărî fie asupra drepturilor și obligațiilor sale, fie asupra temeiniciei oricărei acuzări în materie penală îndreptată împotriva sa". De asemenea, potrivit art. 14 pct. 1 din Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice, "[...] Orice persoană are dreptul ca litigiul în care se află să fie examinat în mod echitabil și public de către un tribunal competent, independent și imparțial, stabilit prin lege [...]". În sfârșit, potrivit art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor și a libertăților fundamentale, "Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege [...]."

Având în vedere dispozițiile constituționale și din documentele internaționale citate, Curtea constată că independența judecătorilor - indiferent de aspectele sub care aceasta poate fi abordată - nu este reglementată ca un scop în sine și, cu atât mai puțin, un privilegiu al acestora, ci, slujind înfăptuirii justiției, reprezintă o garanție oferită cetățenilor. Aceștia trebuie să aibă certitudinea că magistrații sunt independenți de reprezentanții puterii legislative și executive și că, indiferent de statutul lor special, se supun legii, inclusiv normelor care consacră răspunderea disciplinară, pentru a-și exercita puterile conferite cu responsabilitate.

Această concluzie este, de altfel, exprimată și în documente internaționale care, deși nu au valoare obligatorie în sensul art. 11 din Constituție, constituie un cadru de referință la care autorii sesizării se raportează.

Astfel, în Declarația privind etica judiciară, adoptată de Adunarea Generală a Rețelei Europene a Consiliilor Judiciare, în cadrul întâlnirii de la Londra, 2-4 iunie 2010, se reține că independența nu este un privilegiu acordat în beneficiul judecătorului; "independența este dreptul fiecărui cetățean într-o societate democratică de a beneficia de o justiție care este (și este percepută ca fiind) independentă de puterea legislativă și executivă și care ocrotește libertățile și drepturile cetățenilor într-un stat de drept". Potrivit aceleiași declarații, "depinde de fiecare judecător să respecte și să lucreze în scopul menținerii independenței justiției, atât în ceea ce privește aspectul individual, cât și instituțional".

De asemenea, în preambulul documentului, intitulat "Principiile de la Bangalore privind conduita judiciară" (Proiectul de la Bangalore al Codului de conduită judiciară - 2001, adoptat de Grupul judiciar de întărire a integrității magistraților, astfel cum a fost revăzut la masa rotundă a președinților de tribunal, care a avut loc la Palatul Păcii din Haga, 25-26 noiembrie 2002), se precizează că principiile pe care acest act le consacră sunt menite să stabilească standarde pentru conduita etică a judecătorilor, care "pornesc de la premisa că judecătorii sunt responsabili de conduita lor în fața unor instituții anume create pentru a asigura respectarea normelor judiciare, instituții ce sunt ele însele independente și imparțiale".

În același sens - al responsabilizării judecătorului național este și jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene la care autorii sesizării fac referire, respectiv Hotărârea din 30 septembrie 2003 pronunțată în Cauza Gerhard Kobler împotriva Austriei (C-224/2001). Cu privire la principiile statuate în această jurisprudență, Curtea constată că acestea au fost reluate și dezvoltate prin Hotărârea din 13 iunie 2006 pronunțată în Cauza Traghetti del Mediterraneo SpA împotriva Italiei (C-173/03), o altă hotărâre recentă în aceeași materie fiind cea pronunțată în 24 noiembrie 2011 în Cauza Comisia Europeană împotriva Italiei (C-379/10). Prin Hotărârea din Cauza Traghetti del Mediterraneo, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că "dreptul comunitar se opune unei legislații naționale care exclude, în general, răspunderea statului membru pentru despăgubirile acordate particularilor ca urmare a unei încălcări a dreptului comunitar imputabilă unei instanțe naționale care judecă în ultimă instanță, pentru motivul că încălcarea în cauză rezultă dintr-o interpretare a unor norme juridice sau dintr-o apreciere a faptelor și a probelor efectuate de o asemenea instanță. Dreptul comunitar se opune totodată unei legislații naționale care limitează angajarea acestei răspunderi doar la cazurile de dol sau culpă gravă a judecătorului, dacă o asemenea limitare conduce la excluderea angajării răspunderii statului membru în cauză în alte situații în care a fost comisă o încălcare vădită a dreptului aplicabil, astfel cum a fost precizată la punctele 53-56 din Hotărârea pronunțată la 30 septembrie 2003 în cauza Kobler" (paragraful 46).

Potrivit jurisprudenței citate, statele membre nu pot să se apere de răspundere pentru încălcarea dreptului Uniunii Europene, invocând faptul că această încălcare este determinată de modul în care instanțele naționale interpretează legea, apreciază faptele sau probele, iar această răspundere a statelor nu poate rămâne fără efect în ceea ce privește răspunderea judecătorului național.

Toate considerentele enunțate conduc la concluzia că principiul constituțional al independenței judecătorilor implică, în mod necesar, un alt principiu, cel al responsabilității. Independența judecătorului nu constituie și nu poate fi interpretată ca o putere discreționară a acestuia sau o piedică în calea angajării răspunderii sale în condițiile legii, indiferent că este vorba despre răspundere penală, civilă sau disciplinară. Este sarcina legiuitorului de a realiza echilibrul necesar între independența și responsabilitatea judecătorilor, cu respectarea dispozițiilor constituționale în materie și a angajamentelor pe care România și le-a asumat prin tratatele la care este parte.

În ceea ce privește aceste angajamente, Curtea constată că, prin Decizia 2006/928/CE a Comisiei Europene din 13 decembrie 2006 de stabilire a unui mecanism de cooperare și verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referință specifice în domeniul reformei sistemului judiciar și al luptei împotriva corupției, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L 354 din 14 decembrie 2006, s-a reținut că au fost identificate de Comisie "chestiuni rămase nerezolvate, în special în ceea ce privește responsabilizarea și eficiența sistemului judiciar" din România. În Raportul Comisiei către Parlamentul European și Consiliu privind progresele realizate de România în cadrul mecanismului de cooperare și verificare, din 20 iulie 2011, se reține la acest capitol că "România nu s-a angajat încă într-un proces de reformă aprofundată a sistemului disciplinar".

Or, calitatea de membru al Uniunii Europene impune statului român obligația de a aplica acest mecanism și a da curs recomandărilor stabilite în acest cadru, în conformitate cu dispozițiile art. 148 alin. (4) din Constituție, potrivit cărora "Parlamentul, Președintele României, Guvernul și autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actele aderării și din prevederile alineatului (2)". Potrivit expunerii de motive, legea criticată dă expresie acestei obligații, prin reglementarea abaterilor pentru care judecătorii și procurorii răspund disciplinar și includerea în această categorie a faptelor prin care se încalcă îndatoririle specifice funcției ori se aduce atingere prestigiului funcției deținute. De asemenea, actul normativ dă curs recomandărilor de consolidare a capacității și a organizării Inspecției judiciare, precum și de continuare a procesului de reformă a acesteia.

V. Modificările și completările aduse Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor

A. Criticile dispozițiilor care reglementează fapte ce constituie abateri disciplinare în raport cu dispozițiile Legii fundamentale cuprinse în art. 1 alin. (4) privind separația puterilor în stat, în art. 20 - Tratatele internaționale privind drepturile omului cu referire la art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în art. 124 - Înfăptuirea justiției, în art. 126 - Instanțele judecătorești și în art. 129 - Folosirea căilor de atac.

Textele criticate sunt cele ale art. 99 lit. r), s), ș) și t) din Legea nr. 303/2004, astfel cum a fost modificată, potrivit cărora constituie abateri disciplinare:

"

r) lipsa totală a motivării hotărârilor judecătorești sau a actelor judiciare ale procurorului, în condițiile legii;

s) utilizarea unor expresii inadecvate în cuprinsul hotărârilor judecătorești sau a actelor judiciare ale procurorului ori motivarea în mod vădit contrară raționamentului juridic, de natură să afecteze prestigiul justiției sau demnitatea funcției de magistrat;

ș) nerespectarea deciziilor Curții Constituționale ori a deciziilor pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursurilor în interesul legii;

t) exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență".

Principala susținere a autorilor este în sensul că respectivele fapte privesc conținutul hotărârilor judecătorești, care nu poate fi examinat decât prin intermediul căilor de atac, nefiind de acceptat ca verificări privind aceste aspecte să fie efectuate în afara activității jurisdicționale. Se mai susține că în exercitarea activității lor judecătorii sunt independenți și se supun numai legii și că nici măcar Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu își arogă dreptul de a verifica eventualele erori de interpretare a legii interne de către instanța națională; sunt atributul exclusiv al instanței interne interpretarea și aplicarea corectă a legii în cauza dedusă judecății.

Curtea constată, mai întâi, că niciunul dintre textele de lege criticate nu prevede sancționarea judecătorului pentru modul în care interpretează și aplică legea, ci reglementează ca abateri disciplinare nerespectarea de către acesta a unor obligații impuse de lege, Constituție, tratate internaționale în materia drepturilor omului la care România este parte.

• Astfel, cât privește art. 99 lit. r) din Legea nr. 303/2004, modificată, se constată că sancționează lipsa totală a motivării hotărârilor judecătorești, în considerarea obligației impuse instanțelor judecătorești de dispozițiile art. 21 din Constituție și art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, privind dreptul la un proces echitabil, de a motiva hotărârile pe care le pronunță. Nerespectarea acestei obligații a condus, de altfel, la condamnarea statului român de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, astfel încât reglementarea abaterii disciplinare menționate este circumscrisă scopului general al legii, astfel cum este acesta precizat în expunerea de motive.

De exemplu, prin Hotărârea din 28 aprilie 2005 pronunțată în Cauza Albina împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea art. 6 paragraful 1 din Convenție, determinată de nemotivarea unei hotărâri judecătorești pronunțate de o instanță română. Reținând că, deși "în general nu este în sarcina Curții să se pronunțe asupra erorilor de fapt sau de drept care ar fi fost comise de către o instanță internă [...], interpretarea legislației revenind în primul rând autorităților interne, mai ales instanțelor judecătorești [...]", Curtea a procedat la examinarea susținerilor reclamantului în sensul că motivele pe care și-a întemeiat instanța în cauză respingerea recursului sunt pur și simplu absente și a statuat asupra încălcării dreptului acestuia la un proces echitabil.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit cu acel prilej că "dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenție, include printre altele dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective [...] acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real «ascultate», adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Altfel spus, art. 6 implică mai ales în sarcina «instanței» obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența [...]." Curtea a reținut, totodată, că "dacă într-adevăr obligația pe care o impune art. 6 paragraful 1 instanțelor naționale de a-și motiva deciziile nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument [...] noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse, și nu doar să reia pur și simplu concluziile unei instanțe inferioare [...]." Or, în cauză, instanța de judecată "a respins recursul formulat de către reclamant împotriva hotărârii pronunțate în apel, fără să precizeze niciun motiv, și aceasta printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă".

În același sens sunt și considerentele enunțate în Hotărârea din 15 februarie 2007, pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Boldea împotriva României.

Susținerea autorilor sesizării în sensul că lipsa totală a motivării hotărârii judecătorești nu poate fi reținută ca abatere disciplinară, întrucât constituie temei pentru formularea unei căi de atac împotriva hotărârii judecătorești respective, este lipsită de fundament juridic. Răspunderea disciplinară poate fi angajată în cu totul alte condiții decât cele prevăzute de lege pentru promovarea unei căi de atac. Astfel fiind, formularea unei căi de atac împotriva unei hotărâri judecătorești nu exclude, de plano, angajarea răspunderii disciplinare a judecătorului pentru aceeași faptă. Tot astfel, recurgerea la mecanismul răspunderii disciplinare nu împiedică formularea unei căi de atac împotriva hotărârii judecătorești. Prin urmare, textele legale criticate nu aduc nicio atingere dispozițiilor constituționale invocate.

De altfel, lipsa totală a motivării hotărârilor judecătorești este reglementată ca abatere disciplinară și în legislațiile altor țări cu tradiție democratică, de exemplu cea spaniolă (art. 417 pct. 15 din Legea organică a puterii judiciare din Spania nr. 6/1985) sau italiană [art. 3 pct. 1 lit. l) din Decretul legislativ italian nr. 109/2006 privind răspunderea magistraților].

• În ceea ce privește dispozițiile art. 99 lit. ș) din Legea nr. 303/2004, modificată, care reglementează ca abatere disciplinară "nerespectarea deciziilor Curții Constituționale ori a deciziilor pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursurilor în interesul legii", Curtea constată că acestea dau expresie și eficiență prevederilor art. 126 alin. (3), respectiv celor ale art. 147 alin. (4) din Constituție.

Potrivit art. 126 alin. (3) din Legea fundamentală, "Înalta Curte de Casație și Justiție asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, potrivit competenței sale". În temeiul textului constituțional citat au fost reglementate prevederile art. 329 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora "Pentru a se asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, din oficiu sau la cererea ministrului justiției, colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, colegiile de conducere ale curților de apel, precum și Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curți de Casație și Justiție să se pronunțe asupra problemelor de drept care au fost soluționate diferit de instanțele judecătorești".

Necesitatea unei jurisprudențe unitare a fost subliniată în repetate rânduri de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care a observat în acest sens că divergențele profunde de jurisprudență sunt susceptibile de a crea un climat general de incertitudine și insecuritate juridică. De exemplu, prin Hotărârea din 1 decembrie 2005, pronunțată în Cauza Păduraru împotriva României, această Curte, constatând că "divergențele de jurisprudență constituie, prin natura lor, consecința inerentă oricărui sistem judiciar ce se sprijină pe un ansamblu de instanțe de fond cu autoritate asupra circumscripției lor teritoriale", a considerat ca, "în lipsa unui mecanism care să asigure coerența practicii jurisdicțiilor naționale, asemenea divergențe profunde de jurisprudență, ce persistă în timp și țin de un domeniu ce prezintă un mare interes social, sunt de natură să dea naștere unei incertitudini permanente [...] și să diminueze încrederea publicului în sistemul judiciar, care reprezintă una dintre componentele fundamentale ale statului de drept" (paragraful 98). În acest context, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a mai arătat că "rolul unei jurisdicții supreme este tocmai cel de a regla contradicțiile de jurisprudență" (Hotărârea din 28 octombrie 1999, pronunțată în Cauza Zielinski și Pradal & Gonzalez ș.a. împotriva Franței, paragraful 59).

Considerente similare au fundamentat și respingerea de către Curtea Constituțională a excepțiilor de neconstituționalitate care au privit dispozițiile art. 329 din Codul de procedură civilă (atât înainte, cât și după modificarea acestui text prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, publicată in Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010).

Cu acele prilejuri, Curtea Constituțională a statuat, printre altele, că prevederile menționate, "care îndrituiesc Înalta Curte de Casație și Justiție să unifice diferențele de interpretare și aplicare a aceluiași text de lege de către celelalte instanțe judecătorești naționale, pronunțând în acest scop soluții numai în interesul legii, care nu au efect asupra hotărârilor judecătorești examinate și nici cu privire la situația părților din acele procese, nu aduc atingere normelor constituționale invocate de autorii excepției, ci, dimpotrivă, contribuie, [...], la asigurarea exigențelor statului de drept." (de exemplu, Decizia nr. 600 din 14 aprilie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 395 din 11 iunie 2009; a se vedea și, mai recent, Decizia nr. 1.560/2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 139 din 24 februarie 2011].

Față de cele arătate, Curtea subliniază, în acord cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului invocată, că principiul independenței judecătorilor nu exclude intervenția instanțelor de control judiciar pe calea exercitării căilor de atac împotriva hotărârilor judecătorești, și nici pronunțarea de către instanța supremă a unor decizii menite să unifice diferențele de interpretare și aplicare a aceluiași text de lege. De altfel, scopul legiuitorului constituțional nu a fost acela de a reglementa o ingerință a Înaltei Curte de Casație și Justiție în activitatea de judecată a instanțelor, ci stabilirea unei practici unitare, atunci când se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecății au fost soluționate în mod diferit prin hotărâri judecătorești irevocabile.

Potrivit art. 147 alin. (4) teza a doua din Legea fundamentală, "de la data publicării, deciziile [n.a. - Curții Constituționale] sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor".

Textul constituțional citat nu distinge nici în funcție de tipurile de decizii pe care Curtea Constituțională le pronunță, nici în funcție de conținutul acestor decizii, ceea ce conduce la concluzia că toate deciziile acestei Curți, în întregul lor, sunt general obligatorii.

Curtea Constituțională s-a pronunțat în acest sens, de exemplu prin Decizia nr. 847 din 8 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 605 din 14 august 2008, prin care a reținut că "decizia de constatare a neconstituționalității face parte din ordinea juridică normativă, prin efectul acesteia prevederea neconstituțională încetându-și aplicarea pentru viitor". Tot astfel, prin Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1/1995 privind obligativitatea deciziilor sale pronunțate în cadrul controlului de constituționalitate, s-a reținut că "puterea de lucru judecat ce însoțește actele jurisdicționale, deci și deciziile Curții Constituționale, se atașează nu numai dispozitivului, ci și considerentelor pe care se sprijină acesta." Curtea a mai statuat că "atât considerentele, cât și dispozitivul deciziilor sale sunt general obligatorii și se impun cu aceeași forță tuturor subiectelor de drept. În consecință, atât Parlamentul, cât și Guvernul, respectiv autoritățile și instituțiile publice urmează, în aplicarea legii criticate, să respecte cele stabilite de Curtea Constituțională în considerentele și dispozitivul deciziei." (Decizia nr. 1.415 din 4 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din 23 noiembrie 2009, sau Decizia nr. 414 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010.)

Astfel fiind, Curtea reține, în acord cu cele statuate prin Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011 asupra proiectului de lege privind revizuirea Constituției României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 440 din 23 iunie 2011, că reglementarea criticată dă expresie dispozițiilor art. 1 alin. (5) din Constituție, potrivit cărora "În România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie", coroborate cu cele ale art. 142 alin. (1), conform cărora "Curtea Constituțională este garantul supremației Constituției".

Cu referire la ambele categorii de decizii, Curtea constată că dau expresie unei competențe specifice, strict prevăzute de lege. Prin urmare, contrar susținerilor sesizării, respectarea lor nu împiedică exercitarea competențelor legale ale instanțelor de judecată. Pentru a se pronunța, instanțele trebuie să aibă în vedere și să aplice, deopotrivă, atât dispozițiile dreptului intern, cât și tratatele internaționale la care România este parte, potrivit distincțiilor impuse de dispozițiile art. 20 și art. 148 din Constituție. Judecata instanțelor poartă însă întotdeauna asupra unui caz concret; cadrul procesual specific fiecărei cauze determină, de fiecare dată, interpretarea și aplicarea în mod corespunzător a dispozițiilor incidente în materie.

Curtea mai reține, cu privire la textul constituțional invocat în susținerea criticilor de neconstituționalitate, că acesta prevede, alături de garanția independenței judecătorilor, și obligația acestora de a se supune numai legii. Noțiunea de "lege" prevăzută de art. 124 alin. (3) din Constituție "este folosită în sensul său larg, care include și Constituția, ca Lege fundamentală, dar și toate celelalte acte normative, cu forță juridică echivalentă legii sau inferioară acesteia, care constituie ansamblul normativ pe care trebuie să se fundamenteze actul de justiție." (Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 440 din 23 iunie 2011). Astfel fiind și văzând că obligativitatea deciziilor în discuție este consacrată de Constituție, care constituie o lege în sensul art. 124 din Legea fundamentală, Curtea constată că sunt neîntemeiate criticile formulate prin raportare la acest text constituțional.

De altfel, aceste critici, care pornesc de la premisa erorilor de judecată pe care cele două instanțe le pot comite în deciziile pe care le pronunță, vizează, în esență, chiar dispozițiile constituționale care consacră obligativitatea acestor decizii. Or, este inadmisibil ca pe calea unei sesizări de neconstituționalitate să fie criticată chiar Constituția.

Curtea constată că principiile care guvernează înfăptuirea justiției trebuie interpretate în corelație cu dispozițiile constituționale care consacră rolul și competențele celorlalte puteri, cu respectarea principiilor statului de drept, enunțate de art. 1 din Legea fundamentală. Un cadru legislativ care ar permite ignorarea, eludarea sau cenzurarea de către instanțele judecătorești a deciziilor pe care Înalta Curte de Casație și Justiție ori Curtea Constituțională le pronunță în exercitarea competențelor lor constituționale nu este compatibil cu aceste principii.

• Cât privește dispozițiile art. 99 lit. s) din Legea nr. 303/2004, potrivit cărora constituie abatere disciplinară "utilizarea unor expresii inadecvate în cuprinsul hotărârilor judecătorești sau al actelor judiciare ale procurorului ori motivarea în mod vădit contrară raționamentului juridic, de natură să afecteze prestigiul justiției sau demnitatea funcției de magistrat", acestea sunt criticate întrucât, potrivit autorilor sesizării, se referă la conținutul hotărârilor judecătorești, care nu poate fi examinat decât prin intermediul căilor de atac. Dispozițiile art. 99 lit. t) din aceeași lege, care privesc "exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență" sunt criticate, întrucât determină ca pe calea acțiunii disciplinare să se ajungă, indirect, la repunerea în discuție a fondului cauzei, încălcându-se astfel autoritatea de lucru judecat.

Curtea constată că reglementările menționate nu privesc instituirea unui control asupra hotărârilor judecătorești, ci sancționează judecătorul pentru o anumită conduită. Hotărârile pe care acesta le pronunță sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege. În același sens Curtea Constituțională s-a mai pronunțat, de altfel, prin Decizia nr. 588  din 19 iunie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 581 din 23 august 2007. Cu acel prilej, examinând critica de neconstituționalitate a dispozițiilor art. II alin. (3) din Legea nr. 356/2006, ce a modificat art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, text potrivit căruia reprezintă abatere disciplinară a magistratului exercitarea funcției, inclusiv nerespectarea normelor de procedură, cu rea-credință sau din gravă neglijență, dacă fapta nu constituie infracțiune, Curtea Constituțională a reținut că acest text de lege "nu instituie o nouă cale de atac împotriva hotărârilor judecătorești. Astfel, de esența înfăptuirii actului de justiție este supunerea judecătorului în fața legii și, ca un corolar al acestei cerințe, respectarea normelor de procedură. Consiliul Superior al Magistraturii, în virtutea rolului său constituțional de garant al independenței justiției, îndeplinește rolul de instanță de judecată, prin secțiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor și procurorilor, așadar și în situația nerespectării, de către aceștia, cu rea-credință sau din gravă neglijență, a normelor de procedură. Obiectul judecății îl constituie însă numai abaterile disciplinare, așadar conduita magistraților, aspect ce nu poate fi interpretat ca având semnificația unui control administrativ al hotărârilor judecătorești pronunțate de aceștia. De altfel, și hotărârile pronunțate în materie disciplinară de Consiliul Superior al Magistraturii sunt supuse controlului judecătoresc, potrivit art. 133 alin. (7) raportat la art. 134 alin. (2) din Constituție."

Astfel fiind, diversele documente adoptate la nivelul asociațiilor internaționale care reprezintă interesele judecătorilor, invocate de autorii sesizării (cum sunt, de exemplu, rezoluțiile sau declarațiile Asociației Europene a Judecătorilor), documente potrivit cărora procedurile disciplinare, precum și acțiunile în civil și penal privind judecătorii trebuie să conțină garanții că protejează pe deplin independența acestora, prin excluderea oricăror forme de control administrativ al hotărârilor pe care le pronunță, nu au legătură cu reglementările criticate, care se referă exclusiv la răspunderea disciplinară a judecătorilor, așadar la conduita acestora, iar nu la reformarea hotărârilor judecătorești.

Curtea reține, totodată, că reglementări similare există, de mult timp, în alte state europene, membre ale acelorași structuri asociative. De exemplu, Legea organică a puterii judiciare din Spania nr. 6/1985 stabilește, în art. 417, că reprezintă abateri disciplinare foarte grave neglijența sau întârzierea nejustificată și repetată în soluționarea cauzelor sau în oricare din competențele sale, precum și ignoranța de nescuzat în îndeplinirea funcțiilor judiciare. Art. 418 din aceeași lege califică drept abatere disciplinară gravă utilizarea în cadrul hotărârilor judecătorești a unor expresii care nu sunt necesare, extravagante sau care pot fi jignitoare sau lipsite de respect din punct de vedere al raționamentului juridic.

Legislația italiană - Decretul legislativ nr. 109 din 23 februarie 2006 privind răspunderea magistraților - califică în art. 3 drept abateri disciplinare grava încălcare a legii determinată de ignoranță sau de o neglijență nescuzabilă, denaturarea faptelor determinată de neglijență nescuzabilă, pronunțarea unor hotărâri lipsite de orice bază procesuală sau care au la bază o eroare macroscopică sau o neglijență gravă și nescuzabilă.

B. Accesibilitatea și previzibilitatea reglementărilor criticate

Autorii sesizării consideră că art. 991 din Legea nr. 303/2004, care definește noțiunile de "rea-credință" și "gravă neglijență" cuprinse în art. 99 lit. t) din același act normativ, sunt imprecise, încălcând astfel principiul legalității, în reglementarea dată de art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Potrivit art. 991 din lege, "(1) Există rea-credință atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu știință normele de drept material sau procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane. (2) Există gravă neglijență atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește, din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual".

Examinând textul de lege criticat, Curtea constată că este clar și precis, având în vedere destinatarii săi. Sub acest aspect, prin Hotărârea din 26 septembrie 1995, pronunțată în Cauza Vogt împotriva Germaniei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că nivelul de precizie cerut de legislația internă depinde într-o mare măsură de textul analizat, de domeniul pe care îl acoperă și de calitatea destinatarilor săi. Pe de altă parte, revine în primul rând autorităților naționale sarcina de a interpreta și aplica dreptul intern (Hotărârea din 25 august 1993, pronunțată în Cauza Chorherr împotriva Austriei, paragraful 25).

De altfel, problema pe care o ridică autorii sesizării privește, în realitate, modul de interpretare și aplicare a textului criticat. Reținând în acest context cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în sensul că "oricât de clar ar fi textul unei dispoziții legale, în orice sistem juridic există, în mod inevitabil, un element de interpretare juridică" (Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunțată în Cauza C.R. contra Regatului Unit, paragraful 34), Curtea subliniază rolul Consiliului Superior al Magistraturii, care, în calitatea sa de instanță de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor și procurorilor, va fi chemat să interpreteze și să aplice aceste texte, în raport cu situațiile de fapt care îi vor fi supuse judecății, cu respectarea principiilor constituționale care guvernează statutul magistraților. Verificarea existenței unei abateri disciplinare presupune examinarea temeinică a circumstanțelor de fapt în care a trebuit să lucreze magistratul, a noutății și dificultății problematicilor juridice cu care acesta s-a confruntat, a situației jurisprudenței și doctrinei, a motivării, pentru a se ajunge la concluzia existenței faptei prevăzute de textul legal de referință.

C. Critica dispozițiilor art. 14 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 303/2004, modificată, privitoare la condiția "bunei reputații", în raport cu normele constituționale care consacră dreptul la viață intimă, familială și privată

Dreptul persoanei la respectarea vieții intime, familiale și private este prevăzut de art. 26 din Constituție, potrivit căruia: "(1) Autoritățile publice respectă și ocrotesc viața intimă, familială și privată. (2) Persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăși, dacă nu încalcă drepturile și libertățile altora, ordinea publică sau bunele moravuri."

Acest drept al persoanei este consacrat și de art. 12 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, potrivit căruia "Nimeni nu va fi supus unor imixtiuni arbitrare în viața sa particulară, în familia sa, la domiciliul său ori în corespondență, niciunor atingeri aduse onoarei și reputației sale. Orice persoană are dreptul la protecția legii împotriva unor asemenea imixtiuni sau atingeri", precum și de art. 17 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, potrivit căruia "1. Nimeni nu va putea fi supus vreunor imixtiuni arbitrare sau ilegale în viața particulară, în familia, domiciliul sau corespondența sa, nici la atingeri ilegale aduse onoarei și reputației sale. 2. Orice persoană are drept la protecția legii împotriva unor asemenea imixtiuni sau atingeri." De asemenea, potrivit art. 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, "1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale. 2. Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora."

Examinând textele citate, Curtea constată că niciunul dintre acestea nu exclude posibilitatea ca, în considerarea statutului unor categorii de persoane, legiuitorul să impună acestora rigori specifice de conduită, care pot fi subsumate conceptului de "bună reputație". Referindu-se în acest sens la interpretarea art. 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale într-o cauză în care a fost chemată să decidă dacă a fost respectat un echilibru just între dreptul fundamental al individului la respectarea vieții private și libertatea de exprimare, pe de o parte, și interesul legitim al unui stat democratic de a veghea ca funcția publică să se conformeze scopurilor enunțate în art. 8 paragraful 2 și art. 10 paragraful 2 din Convenție, pe de altă parte, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit că deja a considerat legitim ca celor din funcții publice sau magistraților să li se impună, din cauza statutului lor, obligația de rezervă sau de discreție privind exprimarea în public a anumitor convingeri. Curtea a luat notă în acest context de faptul că "îndatoririle de ordin deontologic ale unui magistrat pot influența viața privată, în cazul în care magistratul, prin comportament - chiar din viața privată aduce atingere imaginii sau reputației instituției judiciare". (Hotărârea din 19 octombrie 2010, pronunțată în Cauza Ozpinar împotriva Turciei, paragraful 71)

Având în vedere și jurisprudența menționată, Curtea reține că, în cazul magistraților, buna reputație constituie o condiție a încrederii publice în justiție și eficiența acesteia, fără de care nu poate fi concepută calitatea justiției și deplina aplicare a dispozițiilor constituționale care reglementează înfăptuirea sa. Astfel fiind, instituirea condiției bunei reputații atât în ceea ce privește accederea în profesie, ca și pe toată durata activității de magistrat, este în concordanță cu exigențele impuse de prevederile art. 124 din Constituție, precum și de cele ale art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

De altfel, necesitatea ca numirea și promovarea judecătorilor să se realizeze în considerarea meritelor acestora, care se referă nu doar la calificarea profesională, ci și la reputația lor, este subliniată în Raportul Comisiei de la Veneția asupra independenței sistemului judiciar Partea I: Independența judecătorilor - Veneția, 12 - 13 martie 2010. Un alt document cu aceeași valoare de recomandare, care statuează asupra acelorași principii, este Declarația privind etica judiciară, adoptată de Adunarea Generală a Rețelei Europene a Consiliilor Judiciare, în cadrul întâlnirii de la Londra, 2-4 iunie 2010, prin care s-a aprobat raportul intitulat "Etică judiciară - Principii, valori și calități", ca un corp de îndrumări pentru judecătorii europeni.

Concluzionând, Curtea reține că ceea ce se pune în discuție în realitate de către autorii sesizării este interpretarea conceptului de "bună reputație", inclusiv sub aspectul necesității realizării unei distincții între conduita generală și aceea profesională a persoanei care ocupă funcția de magistrat. Or, asemenea aspecte nu intră în competența Curții Constituționale, ci a instanțelor competente, respectiv a legiuitorului, după caz.

Este în sarcina instanțelor competente în materie disciplinară ca, ținând cont de circumstanțele fiecărei cauze, să aprecieze asupra înțelesului acestui concept, cu păstrarea unui echilibru just între dreptul fundamental al individului la respectarea vieții private și interesul legitim al unui stat democratic de a veghea ca funcția publică să se conformeze scopurilor sale (a se vedea, mutatis mutandis, paragraful 72 din Hotărârea din 19 octombrie 2010, pronunțată în Cauza Ozpinar împotriva Turciei).

VI. În ceea ce privește modificările și completările aduse Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii:

A. Critica potrivit căreia extinderea sferei titularilor acțiunii disciplinare prin includerea, alături de Inspecția judiciară, a ministrului justiției, a președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție și a procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție încalcă independența justiției, precum și principiul separației puterilor în stat, prin aceea că permit Executivului să aibă o influență asupra declanșării mecanismului de răspundere disciplinară a magistraților.

Curtea constată că noua reglementare a titularilor acțiunii disciplinare, stabilită prin art. 44 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, modificată, nu este de natură să încalce dispozițiile constituționale invocate. Noii titulari nu dobândesc putere de decizie cu privire la sancționarea disciplinară a judecătorilor și procurorilor, rolul de instanță de judecată în domeniul răspunderii disciplinare revenindu-i Consiliului Superior al Magistraturii, în virtutea rolului său de garant al independenței justiției, consacrat de dispozițiile constituționale.

De altfel, și în alte țări europene, reprezentanți ai puterii executive sunt titulari ai acțiunilor disciplinare împotriva magistraților (de exemplu, Bulgaria, Republica Cehă, Danemarca, Franța, Letonia, Polonia și Slovenia).

B. Critica reglementării procedurii cercetării disciplinare în raport cu principiile constituționale care consacră independența și imparțialitatea justiției, respectiv egalitatea în fața legii, fără privilegii și discriminări

Contrar susținerilor autorilor sesizării, posibilitatea ministrului justiției, a președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție, respectiv a procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție de a dispune începerea cercetării disciplinare prealabile, chiar și în ipoteza în care inspectorul judiciar a formulat o propunere de clasare, corespunde noului rol conferit acestor autorități și nu este de natură să aducă atingere autonomiei Inspecției judiciare, ale cărei atribuții sunt, potrivit art. 641 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, modificată, "de analiză, verificare și control în domeniile specifice de activitate", iar nu de substituire a celorlalți titulari ai acțiunii disciplinare. În absența unei puteri de decizie cu privire la începerea cercetării prealabile, după parcurgerea procedurii prevăzute de lege, respectiv după sesizarea Inspecției judiciare și efectuarea de către aceasta a verificării prealabile, rolul noilor titulari ai acțiunii disciplinare ar fi pur formal.

Cât privește argumentul că noii titulari ai acțiunii disciplinare, care sunt membri de drept ai Consiliului Superior al Magistraturii, ar deține atât o funcție acuzatorie, cât și una sancționatorie, acesta nu se susține. Curtea constată că, potrivit art. 47 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, astfel cum a fost modificată, în procedura disciplinară în fața Consiliului Superior al Magistraturii se citează în mod obligatoriu judecătorul sau procurorul împotriva căruia se exercită acțiunea disciplinară și Inspecția judiciară ori, după caz, ministrul justiției, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție sau procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, acțiunea disciplinară fiind susținută așadar de titulari sau de reprezentanți desemnați ai acestora.

Astfel fiind, normele criticate stabilesc o clară distincție între participanții la procedura disciplinară și instanța de judecată în domeniul cercetării disciplinare, în concordanță cu dispozițiile art. 134 alin. (2) din Constituție, potrivit cărora "Consiliul Superior al Magistraturii îndeplinește rolul de instanță de judecată, prin secțiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor și a procurorilor, potrivit procedurii stabilite prin legea sa organică. În aceste situații, ministrul justiției, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție și procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nu au drept de vot".

În ceea ce privește susținerea potrivit căreia legea consacră inechități atât între titularii acțiunii disciplinare, cât și între diversele categorii de petiționari, în funcție de calea pe care o vor urma, aceasta este neîntemeiată, câtă vreme, indiferent de titularul acțiunii disciplinare ori de calea pe care înțelege să o urmeze petiționarul, cauzele de natură disciplinară se soluționează după aceeași procedură de către aceeași instanță, Consiliul Superior al Magistraturii.

În sfârșit, faptul că nu se prevede modul în care noii titulari se "autosesizează" de existența unei abateri nu reprezintă un motiv de neconstituționalitate a legii. De altfel, procedura de urmat în acest sens poate fi stabilită prin acte normative subsecvente reglementării-cadru.

C. Critica potrivit căreia organizarea Inspecției judiciare ca autoritate autonomă cu personalitate juridică este de natură să conducă la încălcarea independenței justiției, având în vedere că rolul Inspecției judiciare, de control al activității magistraților, face parte din activitatea mai amplă a Consiliului Superior al Magistraturii

Examinând dispozițiile legale criticate, Curtea constată că, potrivit art. 641 din Legea nr. 317/2004, modificată, Inspecția judiciară se înființează ca structură cu personalitate juridică în cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, "prin reorganizarea Inspecției judiciare". Așadar, reglementarea criticată nu are ca efect crearea unei autorități distincte de Consiliul Superior al Magistraturii, ci, așa cum se precizează chiar în expunerea de motive la lege, consolidarea instituțională a Inspecției judiciare, structură a Consiliului Superior al Magistraturii. Astfel fiind, criticile formulate sub acest aspect sunt neîntemeiate.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. a) și al art. 147 alin. (4) din Constituția României, precum și al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) și al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

D E C I D E:

Respinge obiecțiile de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și ale Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Președintelui României și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Dezbaterea a avut loc la data de 11 ianuarie 2012 și la aceasta au participat: Augustin Zegrean, președinte, Aspazia Cojocaru, Acsinte Gaspar, Petre Lăzăroiu, Mircea Ștefan Minea, Iulia Antoanella Motoc, Ion Predescu, Puskas Valentin Zoltan și Tudorel Toader, judecători.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE,
AUGUSTIN ZEGREAN
Prim-magistrat-asistent,
Marieta Safta

Pentru a vedea documentul fără paginare, ai nevoie de un abonament Lege5!

;
se încarcă...