Universul Juridic nr. 11/2018

Limitele libertății de a contracta în afaceri: în căutarea unor repere în materia "bunelor moravuri"
de Florina Popa

16 noiembrie 2018

În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

Cumpără forma completă
  •  

1. Libertatea profesioniștilor de a încheia contracte

"Omul european modern a apărut prin revendicarea unei libertăți în același timp totale și drastic limitate" (Anca Manolescu)

Libertatea contractuală este, cum se arată în doctrină(1), "forma de expresie juridică a libertății înțelese ca produs al voinței conștiente și autonome, o reverberație socială a acestei voințe". Ea se exprimă juridic prin dreptul oricăruia dintre noi de a încheia sau nu un anumit contract (incluzând prerogativele de a ne alege partenerii contractuali și de a negocia cu aceștia conținutul viitorului contract), prin dreptul părților de a alege forma contractului și de a-i stabili în mod liber conținutul, precum și prin libertatea părților de a stabili efectele pe care contractul urmează să le producă(2). Într-o formulă sintetică, potrivit Curții Constituționale, "[libertatea contractuală] este posibilitatea recunoscută oricărui subiect de drept de a încheia un contract, în înțelesul de mutuus consensus, de produs al manifestării sale de voință convergentă cu a celeilalte sau celorlalte părți, de a stabili conținutul acestuia și de a-i determina obiectul, dobândind drepturi și asumându-și obligații a căror respectare este obligatorie pentru părțile contractante"(3).

Privind-o fie prin prisma definiției sau a celor trei fațete mai sus evidențiate, libertatea contractuală este premisa funcționării unei economii de piață(4). Activitatea profesionistului este o afacere organizată (întreprindere)(5) care se realizează prin intermediul contractelor(6), tehnic vorbind, un nod de contracte. Întreprinderea provine cel mai adesea din încheierea unui contract, luând forma persoanei juridice, și poate funcționa numai prin încheierea de contracte, în amonte și în aval, cu furnizorii și clienții, cu salariați(7): poate fi vorba de contracte între profesioniști, respectiv de contracte încheiate între profesioniști și consumatori. Cu alte cuvinte, acest concept, întreprinderea, se poate manifesta juridic prin intermediul contractelor (ea se naște din contract, iar contractul îi permite apoi să "își dezvolte personalitatea") și devine implicit locul în care se naște concurența, permițându-i pieței să funcționeze(8). De aceea, raporturile economice iau în principal forma juridică a contractului(9).

În cadrul contractelor întreprinderii, principiul libertății contractuale se va manifesta plenar doar în ceea ce privește contractele încheiate între profesioniști (B2B), întrucât, în ceea ce privește contractele încheiate cu consumatorii, acesta este sever limitat, pentru a proteja așteptările legitime ale "părții slabe" - consumatorul. Din acest motiv, studiul de față își propune să analizeze limitele libertății de a contracta cu precădere în afacerile încheiate între profesioniști.

Există în cadrul categoriei contractelor încheiate între profesioniști, așa cum remarcă doctrina franceză, "un fond permanent care se transmite din generație în generație"(10), precum sunt locațiunea, mandatul, vânzarea, antrepriza, cu întrebările clasice, care rămân în continuare provocări(11), dar și un plus variabil, tot mai important, în special în domeniul afacerilor, de contracte inedite și provocări corespunzătoare, originale(12).

Aceste noi contracte (adesea nenumite), rodul libertății contractuale, răspund nevoilor economice, asimilând totodată evoluțiile "datului" (științei și tehnologiei - de la modalitățile de comunicare, transport, dezvoltări informatice etc.)(13) , formând astfel dreptul cel mai apropiat de realitate, cel mai progresist, dar uneori dificil corelabil teoriei generale a obligațiilor. S-ar putea ușor ceda tentației de a interpreta contractul, "legea părților", potrivit art. 1270 C. civ., ca fiind un veritabil izvor de drept(14) . Inteligența de a te adapta în afaceri, cu toate atributele de rigoare (creativitate, spontaneitate, flexibilitate etc.), tinde spre a deconecta multe contracte de exigențele dreptului obligațiilor civile ("dacă ceva poate fi făcut, atunci el trebuie făcut"(15) ), dar pentru a putea produce efecte, aceste contracte trebuie să respecte limitele impuse de lege, odată ce numai contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante [art. 1.270 alin. (1) C. civ.]. Așa cum nu poate exista libertate în absența limitelor(16) , potrivit chiar celui mai autentic liberal(17) , John Stuart Mill, libertatea contractuală "poate fi valorificată numai în cadrul legal, cu respectarea unor limite rezonabile impuse de rațiuni de ocrotire a unor interese publice și private legitime; exercitată în afara acestui cadru, fără opreliști, orice libertate își pierde legitimitatea și tinde să se convertească în anarhie"(18) .

În aplicarea art. 1270 C. civ., judecătorul va soluționa orice litigiu conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile, potrivit dispozițiilor Codului de procedură civilă. Art. 22 alin. (1) C. pr. civ. consacră principiul iura novit curia, ce stabilește autoritatea judecătorului în ceea ce privește identificarea, interpretarea și aplicarea normelor de drept incidente unei spețe(19) . Atât sub imperiul fostei, cât și al actualei reglementări, instanța este "îndreptățită și obligată să dea cererii calificarea juridică exactă, fără ca, în principiu cel puțin, reclamantul să se poată opune, limitând dezbaterile asupra calificării juridice propuse prin cererea de chemare în judecată. Cu alte cuvinte, aplicarea corectă a legii este o prerogativă esențială a instanței judecătorești, în virtutea atribuțiilor sale jurisdicționale, și nu poate face obiectul dispoziției părților decât acolo unde legea o prevede expres."(20) . Cu toate acestea, interpretând sistematic textele art. 22 alin. (1) corelat cu art. 22 alin. (4) "rezultă că părțile pot limita calificarea juridică și motivele de drept asupra cărora poartă dezbaterile numai prin acordul lor expres, în cazul în care pot dispune de drepturile și obligațiile deduse judecății [art. 22 alin. (5) ]"(21) . A contrario, în lipsa acestui acord expres ori dacă litigiul poartă asupra unor drepturi de care părțile nu pot dispune, instanța poate da ori restabili calificarea juridică exactă, ceea ce, după cum am arătat, nu se rezumă doar la indicarea normei de drept aplicabile, ci și la identificarea naturii juridice reale a cererii, a categoriei ori instituției juridice aplicabile. (...)(22) . Cu alte cuvinte, chiar dacă reclamantul ar insista în calificarea juridică dată unui contract, instanța nu ar fi ținută de respectiva calificare juridică(23) .

În plus, "[c]ontractul valabil încheiat obligă nu numai la ceea ce este expres stipulat, dar și la toate urmările pe care practicile statornicite între părți, uzanțele, legea sau echitatea le dau contractului, după natura lui" [art. 1272 alin. (1) C. civ., privitor la conținutul contractului]. Marja de apreciere de care beneficiază practicienii dreptului afacerilor în stabilirea conținutului contractelor este încadrată și de Codul civil, părțile putând încheia orice contract, în măsura autorizată de lege și, după caz, cu completarea sa de către instanță conform legii. În acest sens, în exercitarea rolului său în aflarea adevărului "[o]ri de câte ori legea îi rezervă judecătorului puterea de apreciere sau îi cere să țină seama de toate circumstanțele cauzei, judecătorul va ține seama, între altele, de principiile generale ale dreptului, de cerințele echității și de buna-credință" [art. 22 alin. (7) C. pr. civ. ]"(24) .

Nu în ultimul rând, contractele se vor interpreta după voința concordantă a părților, iar nu după sensul literal al termenilor [art. 1266 alin. (1) C. civ.], precum în dreptul anglo-american, principala sursă de inspirație a juriștilor dreptului civil, unde contractele constituie, literalmente, legea părților(25) . Forța constrângătoare a clauzelor contractuale ține de cultura common law(26) , responsabilitatea redactării și executării lor fiind transferată părților, care își autoimpun respectarea cuvântului dat. Exemplul acestui sistem de drept, sursa emancipării juriștilor de pe continent, constituie, putem spune, în același timp un avertisment, în sensul imperativului respectării angajamentelor asumate de către profesioniști din momentul negocierii contractelor și în dreptul nostru.

Prezența garanțiilor oferite de Codul civil și de Codul de procedură civilă, la care ne-am referit, nu poate elimina riscurile inerente supunerii unui contract litigios analizei instanței de judecată (imprevizibilitatea soluției, costuri, timp, care adeseori pot duce până la încetarea afacerii, afectând un număr foarte mare de persoane etc.). Libertatea de desfășurare căutată, în mod firesc de profesioniști în afaceri, trebuie folosită cu responsabilitate, numai așa asigurându-se eficacitatea, dar și eficiența actelor încheiate.

2. Limitele civile ale libertății contractuale

"[D]ualitatea clasică libertate-egalitate este înlocuită, în dezbaterile actuale, de perechea libertate-securitate [socială]"(27).

Codul civil actual "este alcătuit dintr-un ansamblu de reguli care constituie dreptul comun pentru toate domeniile la care se referă litera sau spiritul dispozițiilor sale" [art. 2 alin. (2) ], iar dispozițiile lui "se aplică și raporturilor dintre profesioniști, precum și raporturilor dintre aceștia și orice alte subiecte de drept civil" [art. 3 alin. (1) C. civ.].

Limitele libertății profesioniștilor de a încheia contracte se regăsesc, în aceste condiții, în principal în Codul civil, care prevede fie generic ("[n]u se poate deroga prin convenții sau acte juridice unilaterale de lalegile care interesează ordinea publică sau de la bunele moravuri (s.n.) " (art. 11 C. civ.), părțile fiind "libere să încheie orice contracte și să determine conținutul acestora, în limitele impuse de lege, de ordinea publică și de bunele moravuri (s.n.) " [art. 1169 C. civ.] ori printr-o sumă de alte reglementări speciale(28) că tot ce nu este interzis de lege, de ordinea publică și de bunele moravuri este permis.

Potrivit dreptului comun, legea, ordinea publică și bunele moravuri sunt "formele" imperativului juridic lato sensu, de la care nu poate devia. Le vom trata pe rând, în continuare, pentru a înțelege prin ce anume se individualizează fiecare dintre ele și justifică "atingeri" ale libertății de a contracta.

Trebuie să începem prin a preciza că dreptului privat îi este tradițional specifică reglementarea prin norme cu caracter supletiv, pe când reglementarea imperativă vizează cu precădere ramurile dreptului public, care au ca obiect ocrotirea interesele generale ale societății(29) - realizarea intereselor pecuniare ale persoanelor trebuie să fie lăsată să depindă de propria lor voință, nu să fie prestabilită, din oficiu, de legiuitor(30) . Dreptul nu este creat pentru a descuraja inițiativa părților, pentru a o mărgini sau a o închide în reguli fixe, ci, dimpotrivă, pentru a asigura dezvoltarea raporturilor dintre oameni(31) . Legea are, astfel, în dreptul privat o valoare mai degrabă negativă, ea spune care sunt limitele admisibile ale acțiunii, neputând stipula în mod pozitiv ce anume, în interiorul acestor limite, trebuie să faci(32) . Principiul îmbinării intereselor individuale cu interesele generale este consacrat atât pentru persoanele fizice (art. 12 C. civ.), cât și pentru persoanele juridice (art. 187 C. civ.)(33) .

Legea ca limită stricto sensuinteresează ordinea publică atunci când "interesează mai degrabă societatea decât indivizii" (Portalis)(34), ordinea publicăfiind în fapt "buna funcționare a instituțiilor indispensabile comunității" (M. Malaurie)(35). Or, este specificul normelor imperative faptul că ele se impun persoanelor în mod categoric, fără ca voința individuală să permită eludarea lor(36). Legea imperativă este, așadar, o parte a ordinii publice, fără a se confunda cu ea, chiar dacă este reperul cel mai important în identificarea ordinii publice, prin însăși natura sa(37). Dacă normele de ordine publică sunt întotdeauna și norme imperative, nu toate normele juridice civile imperative sunt și norme de ordine publică, în sensul că ordinea publică nu se confundă în mod necesar cu nulitatea absolută(38). În doctrină(39) s-a admis astfel că numai încălcarea unei norme de ordine publică "de direcție", edictată în vederea protejării unui interes general sau pentru cauze de utilitate publică atrage nulitatea absolută, ce poate fi invocată de orice persoană interesată. În schimb, încălcarea unei norme de ordine publică "de protecție" constituie o cauză de nulitate relativă, ce poate fi invocată doar de persoanele ce beneficiază de respectiva protecție(40). Vom aduce în rândurile următoare mai multe precizări legate de modul în care își realizează legea imperativă rolul în cadrul ordinii publice.

* Extras din volumul Contractele nenumite în afaceri, L. Bercea (ed.), Conferința națională de drept comercial, Cluj, 8-9 iunie 2017, Ed. Universul Juridic, București, 2017.

..........


În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

;
se încarcă...