Revista Romana de Drept Privat nr. 2/2018

Limitele reprezentării voluntare și opozabilitatea
de Ionuț-Florin Popa

01 octombrie 2018

În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

Cumpără forma completă
  •  

Prof. univ. dr. IONUȚ-FLORIN POPA

Facultatea de Drept, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca

LES LIMITES DE LA REPRESENTATION VOLONTAIRE ET L'OPPOSABILITE

RESUME

La reglementation de la representation dans l'art. 1.295-1.314 du Code civil prouvera un changement de perspective du legislateur. En respectant la source intellectuelle des nouvelles regles en matiere, cette breve etude aura le rôle de souligner l'actualite des idees constituant la base des textes dedies a la representation a present. Notamment, la theorie de la nature «abstraite» du pouvoir de representation, l'idee de la «separation» entre les relations represente-representant et represente-tiers, ainsi que leur recoupement avec le principe de l'opposabilite sont prises en compte comme des indices d'une conception sur la representation qui semble etre la solution commune du droit compare europeen a present. Ce recoupement des concepts sera verifie par l'application pratique a la lumiere du detournement de pouvoir de representation, du depassement des limites du pouvoir de representation et de la representation apparente. Les solutions de la jurisprudence aussi confirment-elles le recoupement des concepts.

Mots-cles: representation; separation; abstraction; opposabilite; rapport interne; rapport externe; theorie de l'apparence; detournement de pouvoir; depassement des limites de la representation; manque de la representation; representation apparente; symetrie des formes; contrat causal; procuration; droit international prive.

LIMITS OF VOLUNTARY REPRESENTATION AND ENFORCEABILITY

ABSTRACT

Regulation of the representation in art. 1.295-1.314 of the Civil Code shall demonstrate a change in the perspective of the legislator. Pursuing the intellectual source of the new rules in the matter, this brief study shall be intended to highlight the timeliness of those ideas, which underpinned the texts that now are devoted to representation. Moreover, the theory of the "abstract" nature of the power of representation, the idea of "separation" between the relationships representedrepresentative and represented-third party, as well as their intercrossing with the enforceability principle are taken into consideration as indices of a certain concept about representation, which nowadays seems to be the common solution in the European comparative law. This intercrossing of concepts is verified by the practical application in terms of the abuse pf power of representation, of exceeding the limits of the representation power and of the apparent representation. The case-law solutions also acknowledge the intercrossing of those concepts.

Keywords: representation; separation; abstraction; enforceability; internal report; external report; appearance theory; abuse of power; exceeding the limits of representation; lack of representation; apparent representation; symmetry of forms; causal agreement; power of attorney; international private law.

Reglementarea reprezentării în art. 1.295-1.314 C. civ. dovedește o schimbare de perspectivă a legiuitorului. Urmărind sursa intelectuală a noilor reguli în materie, scurtul studiu care urmează are rolul de a sublinia actualitatea ideilor care au stat la baza textelor dedicate astăzi reprezentării. Mai cu seamă, teoria caracterului "abstract" al puterii de reprezentare, ideea "separației" între raporturile reprezentat-reprezentant și reprezentat-terț, ca și întâlnirea acestora cu principiul opozabilității sunt avute în vedere ca indici ai unei concepții asupra reprezentării care astăzi pare să fie soluția comună în dreptul comparat european. Această întâlnire a conceptelor este verificată prin aplicarea practică prin prisma abuzului de putere de reprezentare, a depășirii limitelor puterii de reprezentare și a reprezentării aparente. Soluțiile jurisprudenței confirmă și ele întâlnirea conceptelor.

I. "Ideologia" reprezentării:
Geschäftsherrntheorie vs. Repräsentationstheorie

Reprezentarea beneficiază în Codul civil de o dublă reglementare sistematică: reprezentarea în general (art. 1.295-1.314 C. civ.) și reprezentarea prin intermediul mandatului (art. 2.009-2.042 C. civ.). Dacă avem în vedere și reprezentările indirecte oferite pentru comision, consignație, expediție, respectiv reprezentarea directă profesională oferită de agenție, putem spune că există chiar o supra-reglementare. În fine, pentru că, astfel cum vom putea observa, reprezentarea internațională nu este acoperită decât parțial de reglementările europene, regăsim norme aplicabile acesteia în Cartea a VII-a (art. 2.637-2.639 C. civ.).

Acest val normativ dedicat reprezentării are în spate o teorie pe care merită să o urmărim prin filiația sa față de textele pe care legiuitorul român le-a preluat din alte sisteme de drept. Întrucât nu trebuie să ne imaginăm că avem de a face cu aceeași teorie a reprezentării ce a dat substanță reglementării din vechiul cod (art. 1532-1559 C. civ. 1864, care se refereau doar la contractul de mandat), care ar beneficia doar de o reglementare mai detaliată, insistăm în cele ce urmează asupra "ideologiei" care animă textele de azi și asupra importanței majore a acesteia în adoptarea soluțiilor practice din domeniul reprezentării.

Întrucât dreptul comun al instituției reprezentării este dat de art. 1.295 și urm. C. civ., vom pune accentul pe analiza acestor texte. Ele provin, într-o proporție covârșitoare, din dreptul italian (art. 1387-1399 C. civ. it.)1 și împrumută, implicit, și teoria din spatele textelor. La prima vedere, s-ar putea spune că nu există mari diferențe de concepție între vechiul și noul Cod civil. Realitatea este alta: avem de a face cu o schimbare de perspectivă în materie de reprezentare. Întrucât nu am găsit nimic în doctrina română care să ne indice că a fost sesizată o schimbare de atitudine a legiuitorului, credem că o foarte scurtă prezentare este cel puțin utilă.

Vechea concepție despre reprezentare (care nu beneficia de o reglementare comună în vechiul cod) ne-a parvenit pe filieră franceză și corespundea teoriei "clasice" dezvoltate în secolele XVIII-XIX în Franța2 (Geschäftsherrntheorie - folosim sintagma germană pentru că doar în dreptul comparat german i s-a dat o denumire fermă acestei teorii) potrivit căreia declarația juridică a reprezentantului îi aparținea în realitate reprezentatului, primul fiind doar un instrument al voinței celui de al doilea, adică, într-o mare măsură, un "mesager" al acestuia. De aceea, reprezentantul se considera că nu are voință proprie, pentru că voința sa era literalmente dizolvată în cea a reprezentatului. Consecința acestei "unități" de voință era majoră: actul fundamental care dădea naștere puterii de reprezentare nu era unul de sine stătător, ci fuziona sau făcea corp comun cu actul încheiat de reprezentant în virtutea puterii sale de reprezentare (e.g., mandatul cu vânzarea încheiată în virtutea reprezentării conferite de mandat). Consecința practică logică era cea a opozabilității conținutului actului care dădea naștere reprezentării față de terții cu care reprezentantul încheia contractul (în sensul că, în principiu, desființarea acestuia genera desființarea actului subsecvent încheiat cu terțul). De asemenea, viciile voinței reprezentatului afectau validitatea actului încheiat de reprezentant. Mai mult, teoria antrena și regula simetriei formelor exteriorizării voinței. Desigur că o asemenea suită de consecințe a îndemnat jurisprudența să creeze numeroase subterfugii menite să îl protejeze suplimentar pe terțul de bună-credință (în special, teoria reprezentării aparente), dar și pe legiuitor să insereze excepții în uniformitatea acestei reguli (în special, derogările de la efectele revocării voluntare a mandatului prin menținerea actelor încheiate cu terțul de bună-credință).

În secolul al XIX-lea, o serie de reputați juriști au dezvoltat ceea ce se cheamă Repräsentationstheorie, conform căreia reprezentantul este considerat ca având o voință proprie, distinctă de cea a reprezentatului3. Deși, în principal, efectele actului încheiat de reprezentant se produc direct în persoana reprezentatului, semnificația dualității de voință este majoră: puterea de reprezentare este independentă de contractul care i-a dat naștere (i.e. puterea de reprezentare este independentă de contractul din care rezultă) - adică este abstractă, de unde și denumirea germană dedicată acestui fenomen (Abstraktionsprinzip). Pe de altă parte, reprezentarea dă naștere, în această concepție, unui raport intern (raportul obligațional existent între reprezentat și reprezentant) și unuia extern (raportul dintre reprezentat și terț), între care, în principiu, există separație, în sensul că raportul intern nu influențează raportul extern (Trennungsprinzip). Mai departe, dată fiind utilizarea pe scară largă a actului juridic Prokura, care este o probă a puterii de reprezentare, dar și un act unilateral care legitimează acțiunile reprezentantului, ideea separației a fost adâncită prin considerarea procurii ca act abstract (Abstraktheit der Vollmacht) față de actul cauzal care a dat naștere puterii de reprezentare (mandat, contract de muncă, de societate etc.). Consecințele acestei duble separații sunt semnificative și simplifică mult soluțiile practice prin faptul că acordă puterii de reprezentare un statut juridic de sine stătător, independent de raportul cauzal4. Această concepție a constituit modelul ferm pentru codurile civile de după 19005, între care și Codul civil italian (1942).

Dreptul italian a preluat în mare măsură modelul german, aspect relevat atât de ordinea reglementărilor (o serie de texte dedicate dreptului comun al reprezentării, urmate, la distanță, de o reglementare a mandatului), cât și de conținutul acestora6. Indirect, această optică și-a făcut loc și în codul nostru. De reținut însă că toate reglementările moderne din dreptul continental se folosesc astăzi de distincțiile lansate de teoria reprezentării și că până și reforma Codului civil francez se încadrează în această linie de gândire7. De aceea, este util să nu trecem cu vederea importanța practică pe care o are această ideologie în materie de reprezentare și să vedem în ce măsură face casă bună cu principiul opozabilității reglementat de art. 1.281 C. civ.

II. Separație, abstractizare și opozabilitate/non-opozabilitate

..........


În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

;
se încarcă...