Universul Juridic nr. 11/2018

Unele considerații privind aplicarea doctrinei "dreptului viu" în jurisprudența Curții Constituționale a României
de Marin Voicu

14 noiembrie 2018

În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

Cumpără forma completă
  •  

I. Doctrina dreptului viu în teoria și jurisprudența constituțională europeană

1. Doctrina dreptului viu a fost aplicată în anii 1950 de Curtea Constituțională a Italiei pentru a răspunde necesității de a găsi un "modus operandi" în relația cu Curtea de Casație, în cadrul exercitării procedurii de control incident de constituționalitate.

Această doctrină(1) justifică puterea de control a judecătorului de constituționalitate asupra legii, astfel cum a fost interpretată de judecătorul judiciar și să o realizeze numai dacă ea este în mod manifest susceptibilă de o interpretare conform Constituției. Astfel, s-a recunoscut noul rol al judecătorului judiciar, acela de a participa la controlul de constituționalitate.

Doctrina dreptului viu, importată din SUA, este: "Justificarea de ultim resort pentru legiferarea judiciară sau, în alți termeni, revizuirea normelor juridice sub pretextul necesității unei interpretări evolutive, utilizând metoda teleologică", doctrina criticată puternic în Franța, ca și "activism judiciar". "O decizie «activistă» pretinde ca motivarea ei să posede o înaltă putere de persuasiune, ceea ce nu este cazul în majoritatea hotărârilor judecătorești, care se bazează pe interpretări teleologice"(2).

În Franța, două decizii ale Consiliului Constituțional din anul 2010 (6 și 1.10.2010) și alte două din 2011 (4 și 11.02.) "s-au inspirat din doctrina dreptului viu, cu prilejul examinării chestiunilor prioritare de constituționalitate, la sesizarea Curții de Casație sau a Consiliului de Stat. În hotărârile sale Consiliul Constituțional s-a insipirat din doctrina dreptului viu pentru a-și justifica prerogativa controlului legii, astfel cum aceasta a fost interpretată de curțile supreme, administrative și judiciare(3).

2. Cercetând doctrina și jurisprudența constituțională am constatat o redusă preocupare pentru studiul și aplicarea doctrinei "dreptului viu", cea mai edificatoare lucrare identificată fiind "La doctrine du droit vivant" de C. Severino, publicată de Ed. Economica-Press Universitaires D'Aix Marseille, 2003, în colecția "Droit Public Positif", cu un "Cuvânt-înainte" de L. Favoreu, constituționalist de o mare reputație și o prefață de A. Pizzarusso, profesor la Universitatea din Pisa.

2.1. Ilustrativă este reflecția din prefață: "Juriștii sunt conștienți de caracteristica activității lor constând în faptul de a opera pe două planuri: cel al edificării regulilor, tendințelor generale și abstracte și cel al aplicării lor la cazuri concrete. În consecință, opoziția dintre noțiunea de «drept teoretic» sau «abstract» și noțiunea de «drept viu» sau «concret» nu datează de ieri".

Lucrarea, care are la bază teza de doctorat a autoarei C. Severino, este sistematizată în două părți:

- prima parte: "O doctrină solid fixată în contenciosul constituțional italian"care conține trei capitoale:

I -"Obiectul controlului de constituționalitate, hotărârile interpretative și conflictele între Curtea Constituțională și jurisdicțiile ordinare";

II - "O articulare complexă. Identificarea dreptului viu - jurisprudența, sursă a dreptului viu și aplicarea doctrinei dreptului viu";

III -"Analiza doctrinelor contrastante: dreptul viu considerat ca obiect al controlului de constituționalitate și element al dispozițiilor Curții Constituționale; justificările teoretice ale aplicării doctrinei dreptului viu de Curtea Constituțională italiană" (teza precedentului judiciar, teza reglării competențelor și teza "selfului restrâns").

- a doua parte: "O doctrină dificil de transpus în contenciosul constituțional francez", care conține două capitole:

I - "O tehnică în principiu inaplicabilă - imposibilitatea teoretică de aplicare, breșele deschise de Consiliul Constituțional al Franței, aplicarea efectivă a dreptului viu ș.a.

II - "Un demers totuși comparabil" - concretizarea controlului de constituționalitate în contextul factual și în cel juridic și luarea în considerare a echilibrului cu jurisdicțiile ordinare".

2.2. Pentru a se înțelege, mai clar, acest concept doctrinar și evoluția aplicării lui în jurisprudența constituțională, dar și în cea a drepturilor omului, prezentăm, selectiv, unele idei și note blibliografice preluate din volumul "La doctrine du droit vivant", 2003, de C. Severino.

2.2.1. Autoarea, de la început, îl citează pe Aristotel care a folosit expresia "Justiție vie" ("èmpsychon dikalon"), ca și pe Cicero, care în cartea sa "Despre legi", utilizează expresia "legea care vorbește" ("lex loquens"), prin care desemnează pe judecătorul care interpretează legea, în opoziție cu cel care scrie legea ("mutus magistratus").

Metafora "dreptul viu" a fost introdusă în limbajul juridic de către juristul austriac E. Ehrilch, unul din fondatorul sociologiei juridice, desemnând, "dreptul care domină viața socială" și care cuprinde "toate regulile, atât cele etatizate, cât și pe cele cutuminare sau populare, aplicate efectiv în raporturile sociale" (par 13).

2.2.2. În doctrina franceză s-a susținut că "judecătorul constituțional interpretează normele constituționale în lumina dreptului așa cum rezultă acesta, în special, din jurisprudența instanțelor administrative sau din reglementările în vigoare", iar în contenciosul italian a existat o "receptare a dreptului viu atunci când Curtea Constituțională a luat în considerare interpretarea normativă a judecătorului obișnuit, deoarece acesta a constatat conformitatea cu normele constituționale" (par. 16).

..........


În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

;
se încarcă...