Curtea Constituțională - CCR

Decizia nr. 473/2018 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5, art. 153 alin. (2) lit. b) și alin. (3) și ale art. 154 alin. (1) lit. b) și alin. (2) din Codul penal

Modificări (...)

Text publicat în M.Of. al României.

În vigoare de la 07 noiembrie 2018

Acest document poate avea modificări ulterioare. Cumpărați documentul în formă actualizată sau alegeți un abonament Lege5 care permite accesul la orice formă actualizată.

Cumpără forma actualizată

sau autentifică-te

  •  
Valer Dorneanu - președinte
Marian Enache - judecător
Petre Lăzăroiu - judecător
Mircea Ștefan Minea - judecător
Daniel Marius Morar - judecător
Mona-Maria Pivniceru - judecător
Livia Doina Stanciu - judecător
Simona-Maya Teodoroiu - judecător
Varga Attila - judecător
Oana Cristina Puică - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5, art. 153 alin. (2) lit. b) și alin. (3) și ale art. 154 alin. (1) lit. b) și alin. (2) din Codul penal, excepție ridicată de Nicu Lazăr în Dosarul nr. 3.218/3/2014** al Tribunalului București - Secția I penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 3.332D/2016.

2. La apelul nominal, pentru autorul excepției, se prezintă apărătorul ales Alexandra Jipa, iar, pentru părțile Claudiu Tudor Tudorache și Florian Tudorache, răspunde apărătorul ales Gabriel Belghiru, cu împuterniciri avocațiale la dosar. De asemenea, se prezintă avocatul Teodor Popescu, numit de Curte în calitate de curator pentru a asigura reprezentarea intereselor părții Li Xiu Feng, citată prin publicitate. Lipsesc celelalte părți, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul apărătorului autorului excepției, care solicită admiterea acesteia și depune note scrise. În acest sens arată că dispozițiile de lege criticate încalcă prevederile art. 15 alin. (2), ale art. 16, ale art. 21 și ale art. 124 alin. (2) din Constituție, întrucât infracțiunile de omor și omor calificat, precum și infracțiunile intenționate urmate de moartea victimei, cu privire la care termenele de prescripție, generală sau specială, a răspunderii penale erau în curs la data intrării în vigoare a Legii nr. 27/2012, au devenit imprescriptibile. Consideră că, în acest mod, se încalcă predictibilitatea legii și principiul mitior lex. Precizează că soluția și considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 609 din 28 septembrie 2017 - menționată în raportul întocmit de judecătorul-raportor - nu sunt aplicabile în cauza de față. Cazurile de inadmisibilitate sunt strict și limitativ prevăzute de Legea nr. 47/1992, iar faptul că, anterior, instanța de contencios constituțional a respins, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 154 alin. (2) din Codul penal - dintr-o perspectivă diferită și pentru alte motive - nu constituie un caz de inadmisibilitate. Arată că situația avută în vedere în decizia mai sus menționată nu este nici pe departe asemănătoare cu prezenta excepție, care vizează aplicarea retroactivă a unor dispoziții de drept substanțial penal mai puțin favorabile. De asemenea, precizează că prescripția nu poate fi considerată o instituție de drept procesual penal - așa cum arăta și profesorul Vintilă Dongoroz în "Explicații teoretice ale codului penal român", volumul II - și nicio instituție cu natură juridică mixtă, ca în cazul dispozițiilor art. 3201 din Codul de procedură penală din 1968, cu privire la care Curtea Constituțională a pronunțat Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011.

4. Avocatul părților Claudiu Tudor Tudorache și Florian Tudorache arată că lasă la aprecierea Curții soluționarea excepției de neconstituționalitate.

5. Curatorul părții Li Xiu Feng solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepției, având în vedere că textele de lege criticate nu aduc atingere prevederilor constituționale invocate de autorul acesteia.

6. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate, ca inadmisibilă, cu privire la dispozițiile art. 5 și ale art. 154 alin. (1) lit. b) și alin. (2) din Codul penal, întrucât autorul excepției nu formulează nicio critică de neconstituționalitate referitor la aceste texte de lege, respectiv, ca neîntemeiată, în ceea ce privește dispozițiile art. 153 alin. (2) lit. b) și alin. (3) din Codul penal. În acest sens invocă jurisprudența Curții Constituționale în materia prescripției executării pedepsei, și anume deciziile nr. 511 din 12 decembrie 2013 și nr. 341 din 17 iunie 2014, ale căror considerente se aplică mutatis mutandis și în cauza de față. Astfel, arată că legiuitorul, plasându-se în marja sa de apreciere și ținând seama de valoarea primordială a dreptului la viață, a acordat prevalență principiului echității juridice și a optat pentru aplicarea imediată a dispozițiilor mai severe din materia prescripției, inclusiv pentru infracțiuni comise anterior, pentru care nu s-a împlinit termenul de prescripție a executării pedepsei.

7. În replică, apărătorul autorului excepției arată, cu privire la cele două decizii ale Curții Constituționale invocate de reprezentantul Ministerului Public, că, în cazul prescripției, nu statul renunță la dreptul de a aplica o pedeapsă, ci este decăzut din acest drept. Totodată, consideră greșită punerea în balanță a dreptului la viață și a dreptului la un proces echitabil, întrucât, de fapt, este vorba de dreptul la o reparație morală și materială, iar nu de dreptul la viață.

C U R T E A,

având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:

8. Prin Încheierea din 9 decembrie 2016, pronunțată în Dosarul nr. 3.218/3/2014**, Tribunalul București - Secția I penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5, art. 153 alin. (2) lit. b) și alin. (3) și ale art. 154 alin. (1) lit. b) și alin. (2) din Codul penal. Excepția a fost ridicată de Nicu Lazăr cu ocazia soluționării unei cauze penale, fiind trimis în judecată pentru săvârșirea unei infracțiuni de omor calificat, prevăzută de dispozițiileart. 174 alin. 1 și ale art. 175 alin. 1 lit. i) din Codul penal din 1969, cu aplicarea prevederilor art. 75 alin. 1 lit. a) din același cod.

9. În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorul acesteia susține, în esență, că dispozițiile de lege criticate încalcă prevederile constituționale privind aplicarea legii penale mai favorabile, egalitatea în drepturi, accesul liber la justiție, precum și unicitatea, imparțialitatea și egalitatea justiției, deoarece infracțiunile de omor și omor calificat, precum și infracțiunile intenționate urmate de moartea victimei, cu privire la care termenele de prescripție, generală sau specială, a răspunderii penale erau în curs la data intrării în vigoare a dispozițiilor art. 153 alin. (3) din Codul penal, au devenit imprescriptibile. Consideră că "o astfel de aplicare este neconstituțională, întrucât încalcă cerința de previzibilitate a legii penale, dar și pe aceea a principiului mitior lex". Autorul excepției arată că circumstanța săvârșirii omorului în public - care atrăgea încadrarea faptei ca omor calificat, potrivit dispozițiilor art. 175 alin. 1 lit. i) din Codul penal din 1969 - a dispărut din noul cod, astfel că, potrivit principiului aplicării legii penale mai favorabile, consacrat de prevederile art. 5 din noul Cod penal, este judecat pentru săvârșirea infracțiunii de omor, prevăzută de dispozițiile art. 188 din noul cod. Ca atare, susține că - ținând cont de normele în materie de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale și de prevederile art. 154 alin. (1) lit. b) și alin. (2) din Codul penal -, în absența dispozițiilor art. 153 alin. (2) lit. b) și alin. (3), introduse prin Legea nr. 27/2012, termenul de prescripție specială a răspunderii penale cu privire la această ultimă infracțiune ar fi fost de 20 de ani. Consideră că orice persoană, care, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 27/2012, a săvârșit o infracțiune de omor, omor calificat sau o infracțiune intenționată urmată de moartea victimei, avea reprezentarea unei perioade de timp în care răspunderea pentru infracțiunea comisă s-ar putea prescrie, fie în condițiile inexistenței niciunui act de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale, fie ca urmare a intervenirii prescripției speciale. Astfel, susține că "aplicarea alin. (3) al art. 153 din Codul penal este neconstituțională, deoarece încalcă cerința de previzibilitate a normei penale și se convertește într-o aplicare retroactivă a legii penale mai puțin favorabile". Arată că "legiuitorul nu putea stabili decât aplicarea pentru viitor, față de faptele care urmau să se comită după intrarea în vigoare a legii, nu și pentru fapte care au fost comise anterior și pentru care curgeau deja termene de prescripție".

10. Tribunalul București - Secția I penală opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată.

11. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

12. Guvernul consideră că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 153 alin. (2) lit. b) și alin. (3) și ale art. 154 alin. (1) lit. b) și alin. (2) din Codul penal este neîntemeiată. Invocă în acest sens considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 511 din 12 decembrie 2013 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 125 alin. 3 din Codul penal din 1969, considerente pe care le consideră aplicabile, mutatis mutandis, și în cauza de față. Astfel, prin decizia mai sus menționată, Curtea a reținut că preeminența dreptului la viață este cea care justifică posibilitatea legiuitorului de a stabili imprescriptibilitatea executării pedepselor principale în cazul infracțiunilor de omor și de omor calificat și al infracțiunilor intenționate urmate de moartea victimei, pentru care, la data intrării în vigoare a dispozițiilor de lege criticate, nu s-a împlinit termenul de prescripție a executării. Într-o atare situație, legiuitorul a avut de ales între principiul securității raporturilor juridice și echitatea juridică, ambele componente fundamentale ale statului de drept. Fiind sarcina legiuitorului să decidă cărui principiu îi acordă prevalență, acesta, fără a interveni arbitrar și ținând seama de valoarea primordială a dreptului la viață consacrat de prevederile art. 22 alin. (1) din Constituție, a optat pentru aplicarea imediată a dispozițiilor din materia prescripției, mai severe, inclusiv pentru infracțiuni comise anterior, pentru care termenul de prescripție a executării pedepsei nu s-a împlinit încă.

13. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

C U R T E A,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse la dosar, susținerile părților prezente, concluziile procurorului, dispozițiile de lege criticate raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

14. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

15. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 5, art. 153 alin. (2) lit. b) și alin. (3) și ale art. 154 alin. (1) lit. b) și alin. (2) din Codul penal, care au următorul cuprins:

- Art. 5 (prin Decizia nr. 265 din 6 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 5 din Codul penal sunt constituționale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea și aplicarea legii penale mai favorabile) :

"

(1) În cazul în care de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă.

(2) Dispozițiile alin. (1) se aplică și actelor normative ori prevederilor din acestea declarate neconstituționale, precum și ordonanțelor de urgență aprobate de Parlament cu modificări sau completări ori respinse, dacă în timpul când acestea s-au aflat în vigoare au cuprins dispoziții penale mai favorabile.";

- Art. 153 alin. (2) lit. b) și alin. (3) [introduse prin art. II pct. 1 și 2 din Legea nr. 27/2012 pentru modificarea și completarea Codului penal al României și a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 180 din 20 martie 2012]:

"

(2) Prescripția nu înlătură răspunderea penală în cazul: [...] b) infracțiunilor prevăzute la art. 188 și 189 și al infracțiunilor intenționate urmate de moartea victimei.

(3) Prescripția nu înlătură răspunderea penală nici în cazul infracțiunilor prevăzute la alin. (2) lit. b) pentru care nu s-a împlinit termenul de prescripție, generală sau specială, la data intrării în vigoare a acestei dispoziții.";

- Art. 154 alin. (1) lit. b) și alin. (2):

"

(1) Termenele de prescripție a răspunderii penale sunt: [...] b) 10 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, dar care nu depășește 20 de ani;

[...]

(2) Termenele prevăzute în prezentul articol încep să curgă de la data săvârșirii infracțiunii. În cazul infracțiunilor continue termenul curge de la data încetării acțiunii sau inacțiunii, în cazul infracțiunilor continuate, de la data săvârșirii ultimei acțiuni sau inacțiuni, iar în cazul infracțiunilor de obicei, de la data săvârșirii ultimului act."

16. În susținerea neconstituționalității acestor dispoziții de lege, autorul excepției invocă încălcarea prevederilor constituționale ale art. 15 alin. (2), potrivit cărora "Legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile", ale art. 16 privind egalitatea în drepturi, ale art. 20 referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului, ale art. 21 referitor la accesul liber la justiție și ale art. 124 alin. (2) privind unicitatea, imparțialitatea și egalitatea justiției.

17. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că, deși dispozițiile art. 5 din Codul penal - care consacră principiul aplicării legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei - și ale art. 154 alin. (1) lit. b) și alin. (2) din același cod - privind durata termenului de prescripție a răspunderii penale și momentul de la care acesta începe să curgă - sunt menționate de autorul excepției în notele scrise, acesta nu formulează nicio critică de neconstituționalitate cu privire la textele de lege menționate. Astfel, având în vedere că autorul excepției nu argumentează pretinsa contrarietate dintre dispozițiile art. 5 și ale art. 154 alin. (1) lit. b) și alin. (2) din Codul penal și prevederile din Legea fundamentală invocate, Curtea constată că excepția de neconstituționalitate a acestor dispoziții de lege nu este motivată, fiind încălcate prevederile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora "Sesizările trebuie făcute în formă scrisă și motivate" (Decizia nr. 465 din 17 mai 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 367 din 30 mai 2007, Decizia nr. 1.374 din 26 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 801 din 30 noiembrie 2010, Decizia nr. 785 din 16 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 646 din 9 septembrie 2011, Decizia nr. 1.313 din 4 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 6 ianuarie 2012, Decizia nr. 547 din 15 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 901 din 11 decembrie 2014, paragrafele 13-16, și Decizia nr. 631 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 77 din data de 29 ianuarie 2015, paragraful 44). Prin urmare, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 și ale art. 154 alin. (1) lit. b) și alin. (2) din Codul penal este inadmisibilă.

18. În ceea ce privește dispozițiile art. 153 alin. (2) lit. b) și alin. (3) din Codul penal, Curtea reține că, prin prevederile art. II pct. 1 și 2 din Legea nr. 27/2012, au fost introduse în textul art. 153 din Codul penal două soluții legislative, și anume imprescriptibilitatea infracțiunilor de omor (simplu și calificat) și a infracțiunilor intenționate urmate de moartea victimei [art. 153 alin. (2) lit. b) din Codul penal], respectiv soluția legislativă potrivit căreia prescripția nu înlătură răspunderea penală nici în cazul infracțiunilor mai sus menționate pentru care nu s-a împlinit termenul de prescripție, generală sau specială, la data intrării în vigoare a prevederilor art. II din Legea nr. 27/2012, care este data intrării în vigoare a noului Cod penal [art. 153 alin. (3) din Codul penal]. Cu alte cuvinte, noul regim al prescripției răspunderii penale se aplică și infracțiunilor de omor și omor calificat - prevăzute de dispozițiile art. 188 și 189 din Codul penal -, precum și infracțiunilor intenționate urmate de moartea victimei, care au fost săvârșite înainte de intrarea în vigoare a noului Cod penal, în măsura în care prescripția nu era împlinită la acest moment.

19. Curtea observă că, prin prevederile art. I pct. 1 și 2 din aceeași Lege nr. 27/2012, au fost introduse în Codul penal din 1969, mai exact în textul art. 121 alin. 2 lit. b) și alin. 3, soluții legislative identice cu privire la infracțiunile de omor (simplu, calificat și deosebit de grav) și la infracțiunile intenționate urmate de moartea victimei.

20. De asemenea, Curtea reține că soluții legislative identice au fost introduse în cele două coduri și în materia prescripției executării pedepsei. Este vorba de dispozițiile art. 125 alin. 2 lit. b) și alin. 3 din Codul penal din 1969 și ale art. 161 alin. (2) lit. b) și alin. (3) din noul Cod penal.

21. Din cele arătate mai sus reiese că reglementarea în materie de prescripție - atât a răspunderii penale, cât și a executării pedepsei - este identică, în cele două legi penale succesive, cu privire la infracțiunile de omor și infracțiunile intenționate urmate de moartea victimei pentru care nu s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale (generală sau specială), respectiv a executării pedepsei, la data intrării în vigoare a Legii nr. 27/2012.

22. Curtea observă că, prin Decizia nr. 511 din 12 decembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 75 din 30 ianuarie 2014, a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 125 alin. 3 din Codul penal din 1969 - cu privire la imprescriptibilitatea executării pedepsei în cazul infracțiunilor de omor și al infracțiunilor intenționate urmate de moartea victimei pentru care, la data intrării în vigoare a Legii nr. 27/2012 (art. I), nu s-a împlinit termenul de prescripție a executării pedepsei -, criticile fiind formulate prin raportare la prevederile art. 15 alin. (2) și ale art. 16 alin. (1) din Constituție.

23. Prin decizia mai sus menționată, Curtea a observat existența în legislația unor țări europene a normelor care reglementează aplicarea imediată a dispozițiilor din materia prescripției, mai severe, inclusiv pentru infracțiuni comise anterior, dacă termenul de prescripție pentru acestea nu s-a împlinit încă. Asemenea prevederi există în legislația germană, franceză, elvețiană, suedeză și belgiană, chiar și în cazul în care sediul materiei prescripției este situat în codul penal al statului respectiv, soluția adoptată de legiuitorul român, prin dispozițiile de lege criticate, fiind identică cu cea din legislațiile menționate. Curtea a reținut că toate aceste reglementări consacră, la nivel de lege, teoria "retroactivității neautentice", așa cum a fost aceasta definită în jurisprudența Curții Constituționale Federale a Germaniei, dispozițiile de modificare a termenelor de prescripție producând efecte juridice numai pentru situații actuale, încă nefinalizate la data intrării în vigoare a noii legi.

24. De asemenea, prin decizia citată anterior, Curtea a arătat că, potrivit prevederilor art. 7 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care consacră principiul legalității incriminării și pedepsei (nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege) : "Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau o omisiune care, în momentul săvârșirii, nu constituia o infracțiune potrivit dreptului național sau internațional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea aplicabilă în momentul săvârșirii infracțiunii". Așadar, legea nouă care incriminează o faptă sau stabilește o pedeapsă mai gravă pentru o faptă deja incriminată nu poate fi aplicată în vederea condamnării persoanelor care au săvârșit astfel de fapte anterior incriminării lor, respectiv, anterior agravării pedepsei. Cu alte cuvinte, în lumina Convenției și a jurisprudenței dezvoltate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în aplicarea dispozițiilor art. 7, retroactivitatea legii penale nu poate afecta, în sensul agravării, condițiile de incriminare a faptei și pedeapsa pentru aceasta. Ca atare, dincolo de controversele doctrinare cu privire la natura juridică a instituției prescripției, ceea ce este cert și constituie un reper juridic important în analiza controlului de constituționalitate este faptul că legislațiile statelor semnatare ale Convenției trebuie să respecte prevederile art. 7 paragraful 1 din această convenție, care reprezintă fundamentul protecției juridice sub aspectul neretroactivității legii.

25. Curtea a reținut, de asemenea, că soluția legislativă criticată privește declararea imprescriptibilității executării pedepselor principale în cazul infracțiunilor de omor și al infracțiunilor intenționate urmate de moartea victimei, care, dată fiind gravitatea atingerii aduse valorilor sociale ocrotite prin incriminarea lor, reclamă o reacție fermă din partea statului, întrucât nevoia de dreptate nu se stinge prin simpla scurgere a vremii de la data săvârșirii lor. Memoria unor astfel de fapte nu se estompează cu trecerea timpului cuprins în întinderea obișnuită a unui termen de prescripție, iar reacția din partea comunității constituie atât o datorie de conștiință, cât și o dovadă de respect față de soarta victimelor. Potrivit formulărilor Curții Europene a Drepturilor Omului, dreptul la viață, statuat în art. 2 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, reprezintă "regele drepturilor", un drept ce consacră una dintre valorile fundamentale ale statelor democratice care alcătuiesc Consiliul Europei, numărându-se printre prevederile primordiale ale Convenției. Mai mult, Curtea de la Strasbourg acordă preeminență, în jurisprudența sa, articolului 2, având în vedere faptul că dreptul la viață se bucură de un statut special printre dispozițiile Convenției pe care aceasta le consideră primordiale.

26. Prin urmare, Curtea Constituțională a reținut că dreptul la viață constituie un atribut inalienabil al persoanei și reprezintă valoarea supremă în ierarhia drepturilor omului, întrucât este un drept fără de care exercitarea celorlalte drepturi și libertăți garantate de Constituție și de instrumentele internaționale de protecție a drepturilor fundamentale ar fi iluzorie, fapt ce determină caracterul axiologic al acestui drept, care cuprinde atât un drept subiectiv, cât și o funcție obiectivă, aceea de principiu călăuzitor al activității statului, acesta din urmă având obligația de a proteja dreptul fundamental la viață al persoanei. Preeminența dreptului la viață este, astfel, cea care justifică posibilitatea legiuitorului de a stabili imprescriptibilitatea executării pedepselor principale în cazul infracțiunilor prevăzute la art. 174-176 din Codul penal din 1969 și al infracțiunilor intenționate urmate de moartea victimei pentru care, la data intrării în vigoare a dispozițiilor de lege criticate, nu s-a împlinit termenul de prescripție a executării. Într-o atare situație, legiuitorul a avut de ales între principiul securității raporturilor juridice și echitatea juridică, ambele componente fundamentale ale statului de drept. Fiind sarcina legiuitorului să decidă cărui principiu acordă prevalență, acesta, fără a interveni arbitrar și ținând seama de valoarea primordială a dreptului la viață consacrat de art. 22 alin. (1) din Constituție, a optat pentru aplicarea imediată a dispozițiilor din materia prescripției, mai severe, inclusiv pentru infracțiuni comise anterior, pentru care termenul de prescripție a executării pedepsei nu s-a împlinit încă.

27. Prin Decizia nr. 511 din 12 decembrie 2013, mai sus citată, Curtea a constatat că opțiunea legiuitorului privind reglementarea imprescriptibilității executării pedepselor principale în cazul infracțiunilor prevăzute la art. 174-176 din Codul penal din 1969 și al infracțiunilor intenționate urmate de moartea victimei pentru care, la data intrării în vigoare a dispozițiilor de lege criticate, nu s-a împlinit termenul de prescripție a executării, nu are drept consecință un prejudiciu constituțional relevant, astfel că reglementarea cuprinsă în art. 125 alin. 3 din Codul penal din 1969 nu încalcă Constituția, fiind compatibilă cu sistemul principiilor consacrate de prevederile Legii fundamentale.

28. În același sens este și Decizia nr. 341 din 17 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 595 din 8 august 2014. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, soluția de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 125 alin. 3 din Codul penal din 1969, pronunțată de Curte prin deciziile mai sus menționate, precum și considerentele care au fundamentat această soluție își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză cu privire la dispozițiile art. 153 alin. (2) lit. b) și alin. (3) din noul Cod penal.

29. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

D E C I D E:

1. Respinge, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 și ale art. 154 alin. (1) lit. b) și alin. (2) din Codul penal, excepție ridicată de Nicu Lazăr în Dosarul nr. 3.218/3/2014** al Tribunalului București - Secția I penală.

2. Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de același autor în același dosar și constată că dispozițiile art. 153 alin. (2) lit. b) și alin. (3) din Codul penal sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului București - Secția I penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 12 iulie 2018.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE
prof. univ. dr. VALER DORNEANU
Magistrat-asistent,
Oana Cristina Puică

Acest document poate avea modificări ulterioare. Cumpărați documentul în formă actualizată sau alegeți un abonament Lege5 care permite accesul la orice formă actualizată.

;
se încarcă...