Curtea Constituțională - CCR

Decizia nr. 136/2001 privind excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 40 din Legea nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor

Modificări (...), Referințe (1)

Text publicat în M.Of. al României.

În vigoare de la 16 octombrie 2001

Acest document poate avea modificări ulterioare. Cumpărați documentul în formă actualizată sau alegeți un abonament Lege5 care permite accesul la orice formă actualizată.

Cumpără forma actualizată
sau autentifică-te
  •  
Lucian Mihai - președinte
Costică Bulai - judecător
Constantin Doldur - judecător
Kozsokar Gabor - judecător
Ioan Muraru - judecător
Nicolae Popa - judecător
Lucian Stângu - judecător
Florin Bucur Vasilescu - judecător
Romul Petru Vonica - judecător
Gabriela Ghiță - procuror
Doina Suliman - magistrat-asistent

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 40 din Legea nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor, excepție ridicată de primarul municipiului Onești și de Consiliul Local al Municipiului Onești în Dosarul nr. 4.422/2000 al Tribunalului Bacău - Secția comercială și contencios administrativ.

Dezbaterile au avut loc în ședința publică din 24 aprilie 2001 și au fost consemnate în încheierea din aceeași dată, când, având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea a amânat pronunțarea la 3 mai 2001.

C U R T E A,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 27 septembrie 2000, pronunțată în Dosarul nr. 4.422/2000, Tribunalul Bacău - Secția comercială și contencios administrativ a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 40 din Legea nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor. Excepția a fost ridicată de primarul municipiului Onești și de Consiliul Local al Municipiului Onești în cadrul litigiului comercial în contradictoriu cu Societatea Comercială "Onedil" - S.A. Onești.

În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține că dispozițiile legale criticate contravin prevederilor constituționale ale art. 16 alin. (1) care consacră principiul egalității cetățenilor în fața legii, ale art. 119 privind principiile de bază ale organizării și funcționării administrației publice locale, precum și ale art. 120 alin. (2) referitoare la autoritățile locale.

Instanța de judecată, exprimându-și opinia, apreciază că excepția este neîntemeiată. Se consideră că dispozițiile legale criticate nu contravin prevederilor constituționale invocate, deoarece prin acestea "s-a urmărit armonizarea intereselor locale cu cele naționale, neaducându-se nici o atingere autonomiei locale".

Potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

Guvernul, în punctul său de vedere, apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Se consideră că în speță nu este vorba de o problemă de constituționalitate, ci de o problemă de aplicare a legii, de competența exclusivă a instanței judecătorești.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

C U R T E A,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit în cauză de judecătorul-raportor, susținerile autorilor excepției și ale părții prezente, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și dispozițiile Legii nr. 47/1992, reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 144 lit. c) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (1), ale art. 2, 3, 12 și 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluționeze excepția de neconstituționalitate ridicată.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 40 din Legea nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 459 din 30 noiembrie 2000, care are următorul cuprins:

"

(1) Bunurile proprietate publică ori privată a statului, județului, orașului sau comunei, precum și activitățile și serviciile publice de interes național sau local se atribuie direct, printr-un contract de concesiune, societăților comerciale sau companiilor naționale ori societăților naționale, înființate prin reorganizarea regiilor autonome care au avut în administrare aceste bunuri, activități ori servicii. Contractul de concesiune se încheie cu autoritatea concedentă competentă pe o durată care se stabilește prin hotărâre a Guvernului sau a consiliului județean ori local de înființare a societății comerciale respective.

(2) Contractele de concesiune încheiate până la data intrării în vigoare a prezentei legi își păstrează valabilitatea.

(3) În cazul privatizării companiilor naționale ori a societăților naționale sau societăților comerciale, înființate prin reorganizarea regiilor autonome care au avut încheiat contract de concesiune în condițiile alin. (1), concedentul poate cere renegocierea acestuia."

Autorii excepției susțin că aceste dispoziții legale, prin faptul că atribuie activitățile și serviciile publice de interes național și local direct, prin concesiune, societăților comerciale sau companiilor naționale înființate prin reorganizarea regiilor autonome care au avut în administrare aceste bunuri, activități sau servicii, încalcă următoarele prevederi constituționale:

- Art. 16 alin. (1): "Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări.";

- Art. 119: "Administrația publică din unitățile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiul autonomiei locale și pe cel al descentralizării serviciilor publice.";

- Art. 120 alin. (2): "Consiliile locale și primarii funcționează, în condițiile legii, ca autorități administrative autonome și rezolvă treburile publice din comune și din orașe."

Curtea reține că excepția a fost ridicată într-un litigiu comercial în care se solicită obligarea autorităților locale, în temeiul art. 40 din Legea nr. 219/1998, la încheierea unui contract având ca obiect concesionarea către Societatea Comercială "Onedil" - S.A. Onești a rețelelor de transport și distribuție a apei în municipiul Onești, precum și a construcțiilor și instalațiilor aferente acestei activități.

Analizând excepția astfel cum a fost formulată, Curtea constată că art. 16 alin. (1) din Constituție, care consacră principiul egalității în drepturi, nu este aplicabil în vederea soluționării acesteia, întrucât textul constituțional menționat impune un tratament egal în fața legii și a autorităților publice numai în privința cetățenilor aflați în situații identice, iar nu și în privința persoanelor juridice, așa cum se întâmplă în speță.

În legătură cu celelalte susțineri, potrivit cărora dispozițiile legale criticate contravin prevederilor constituționale ale art. 119 și art. 120 alin. (2), Curtea constată că acestea din urmă se referă la principiul autonomiei locale în cadrul organizării administrației publice din unitățile administrativ-teritoriale, iar nu la existența unei autonomii de decizie în afara cadrului legal, care este general obligatoriu.

Pe de altă parte însă, Curtea observă că potrivit prevederilor art. 134 alin. (1) din Constituție "Economia României este economie de piață", iar alin. (2) lit. a) din același text constituțional dispune: "Statul trebuie să asigure: a) libertatea comerțului, protecția concurenței loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producție". Așa fiind, se impune și stabilirea unui cadru concurențial ce exclude orice formă de privilegiu de natură să împiedice concurența loială pe piață.

Prin urmare, Curtea constată că, în măsura în care sunt aplicate dispozițiile art. 40 alin. (1) fraza întâi din Legea nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor, se contravine prevederilor art. 134 alin. (2) lit. a) din Constituție.

Așa fiind, excepția de neconstituționalitate urmează să fie admisă în parte, cu referire la dispozițiile art. 40 alin. (1) fraza întâi din Legea nr. 219/1998, celelalte dispoziții ale art. 40 fiind constituționale.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) și al art. 145 alin. (2) din Constituție, precum și al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 și al art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, cu majoritate de voturi,

C U R T E A

În numele legii

D E C I D E:

1. Admite în parte excepția de neconstituționalitate ridicată de primarul municipiului Onești și de Consiliul Local al Municipiului Onești în Dosarul nr. 4.422/2000 al Tribunalului Bacău - Secția comercială și contencios administrativ și, în consecință, constată că dispozițiile art. 40 alin. (1) fraza întâi din Legea nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor sunt neconstituționale în măsura în care autoritățile publice locale sunt obligate să atribuie direct, printr-un contract de concesiune, bunurile proprietate publică sau activitățile și serviciile publice de interes local unor persoane juridice nominalizate.

2. Respinge excepția de neconstituționalitate ridicată de aceiași autori în același dosar, cu privire la celelalte dispoziții ale art. 40 din Legea nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor.

Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului.

Definitivă și obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 3 mai 2001.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE,
LUCIAN MIHAI

Magistrat-asistent,
Doina Suliman

OPINIE SEPARATĂ

Sunt de acord cu majoritatea colegilor mei judecători cu privire la respingerea excepției de neconstituționalitate ridicate referitor la dispozițiile alin. (2) și (3) ale Legii nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor, precum și cu motivarea conform căreia, în legătură cu neconstituționalitatea dispozițiilor art. 40 alin. (1) din aceeași lege, se apreciază că dispozițiile constituționale ale art. 119 și art. 120 alin. (2) se referă la "principiul autonomiei locale în cadrul organizării administrației publice din unitățile administrativ-teritoriale, iar nu la existența unei autonomii de decizie în afara cadrului legal, care este general obligatoriu".

Sunt în dezacord însă cu opinia majorității cu privire la constatarea neconstituționalității "dispozițiilor art. 40 alin. (1) fraza întâi din Legea nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor în măsura în care contribuțiile publice locale sunt obligate să atribuie direct, printr-un contract de concesiune, bunurile proprietate publică sau activitățile și serviciile publice de interes local unor persoane juridice nominalizate".

1. În motivarea acestei soluții pronunțate de Curtea Constituțională cu majoritate de voturi se reține, în esență, prin decizia adoptată, că "în măsura în care sunt aplicate dispozițiile art. 40 alin. (1) fraza întâi din Legea nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor, se contravine prevederilor art. 134 alin. (2) lit. a) din Constituție", potrivit cărora "Statul trebuie să asigure: a) libertatea comerțului, protecția concurenței loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producție". În considerentele deciziei se mai reține că potrivit acestei dispoziții constituționale "[...] se impune și stabilirea unui cadru concurențial ce exclude orice formă de privilegiu de natură să împiedice concurența loială pe piață".

Un prim temei al dezacordului față de această soluție îl constituie faptul că autorul excepției nu a invocat în motivarea excepției de neconstituționalitate pe care a ridicat-o în Dosarul nr. 4.422/2000 al Tribunalului Bacău - Secția comercială și contencios administrativ încălcarea dispozițiilor art. 134 din Constituție privind economia. Motivele invocate de autorul excepției în înscrisul depus la Tribunalul Bacău la data de 27 septembrie 2000 și susținute în fața acestei instanțe, așa cum rezultă din încheierea tribunalului din data de 27 septembrie 2000, prin care Curtea Constituțională a fost sesizată, le constituie încălcarea dispozițiilor art. 16 alin. (1), art. 119 și art. 120 alin. (2) din Constituție.

În aceste condiții Curtea Constituțională nu putea să rețină un alt temei de neconstituționalitate în afara motivelor invocate de autorul excepției cu care Curtea fusese sesizată prin încheierea din 27 septembrie 2000 a Tribunalului Bacău - Secția comercială și contencios administrativ, întrucât conform art. 144 lit. c) din Constituție Curtea "hotărăște asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești privind neconstituționalitatea legilor și a ordonanțelor", iar potrivit art. 12 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, sesizările trebuie făcute în formă scrisă și motivate.

În jurisprudența Curții s-a stabilit că încălcarea dispozițiilor imperative ale art. 12 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, republicată, potrivit cărora orice sesizare adresată Curții Constituționale trebuie motivată, are drept consecință imposibilitatea exercitării controlului de constituționalitate, Curtea neputându-se substitui autorului sesizării în ceea ce privește invocarea unui motiv de neconstituționalitate. În acest sens sunt, de exemplu: Decizia nr. 36 din 17 februarie 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 146 din 10 aprilie 1998; Decizia nr. 96 din 29 iunie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 502 din 18 octombrie 1999.

De asemenea, în jurisprudența sa Curtea Constituțională a stabilit că o excepție de neconstituționalitate nu poate fi ridicată direct în fața Curții prin indicarea unui alt motiv de neconstituționalitate decât cele pe baza cărora excepția a fost ridicată inițial în fața instanței judecătorești care a sesizat Curtea, fiindcă în cazul în care Curtea ar putea modifica limitele sesizării controlul nu ar mai fi exercitat la sesizare, ci din oficiu, ceea ce ar contraveni principiului de organizare a controlului de constituționalitate instituit de Constituția României. În acest sens cităm, de exemplu, Decizia Curții Constituționale nr. 337 din 15 iulie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 295 din 30 octombrie 1997.

Rațiunile care au stat la baza acestor soluții de principiu din jurisprudența Curții Constituționale cu privire la respectarea limitelor sesizării Curții și a obligației de motivare a sesizării de neconstituționalitate se opun și în cazul de față procedeului folosit prin decizia Curții Constituționale la care facem opinie separată, decizie prin care excepția de neconstituționalitate a fost admisă în parte, constatându-se neconstituționalitatea unui text al Legii nr. 219/1998 pentru un motiv care nu a fost invocat de autorul excepției, nu a fost înscris în încheierea instanței de judecată prin care a fost sesizată Curtea Constituțională și nici nu are cel puțin legătură cu cele două motive de neconstituționalitate invocate de autorul sesizării și cuprinse în încheierea instanței - încălcarea principiului egalității în drepturi, prevăzut la art. 16 alin. (1) din Constituție, și a principiului autonomiei locale, prevăzut la art. 119 și 120 din Constituție.

2. Un al doilea motiv al dezacordului cu soluția pronunțată în cauză cu majoritate de voturi îl constituie lipsa de temeinicie a acesteia.

Soluția pronunțată prin decizie se bazează pe ideea că textul de lege constatat ca fiind neconstituțional încalcă dispozițiile art. 134 alin. (1) și alin. (2) lit. a) din Constituție, care stabilesc că "Economia României este economie de piață", iar "Statul trebuie să asigure: a) libertatea comerțului, protecția concurenței loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producție".

În realitate, această soluție omite faptul important că dispoziția cuprinsă în textul art. 40 alin. (1) fraza întâi al Legii nr. 219/1998 stabilește că bunurile proprietate publică ori privată a statului, județului, orașului sau comunei, precum și activitățile și serviciile publice de interes național sau local se atribuie direct, printr-un contract de concesiune, nu oricărui agent economic, ci anume societăților comerciale sau companiilor naționale ori societăților naționale înființate prin reorganizarea regiilor autonome care au avut în administrare aceste bunuri, activități ori servicii. În acest context atribuirea directă apare ca fiind pe deplin justificată de necesitatea reorganizării regiilor autonome și se încadrează în ansamblul măsurilor cu această finalitate. Aceste măsuri se înscriu, în opinia noastră, pe deplin în obligația statului de a asigura "protejarea intereselor naționale în activitatea economică, financiară și valutară", prevăzută la art. 134 alin. (2) lit. b) din Constituție. În același timp, dacă se are în vedere importanța activităților și serviciilor publice din domeniul gospodăriei comunale pentru viața locuitorilor, nu este exagerat să considerăm că măsurile în discuție se încadrează și în prerogativa statului de creare a "condițiilor necesare pentru creșterea calității vieții", prevăzută la art. 134 alin. (2) lit. f) din Constituție.

În opinia pe care o susținem dispozițiile art. 134 din Constituție privind "Economia" trebuie interpretate sistematic și prin luarea în considerare a finalității lor, fără a se absolutiza una dintre obligațiile ce revin statului conform alin. (2) din acest articol, până la înlăturarea celorlalte obligații la fel de importante.

De altfel, contrar opiniei majorității și cu tot respectul pentru aceasta, considerăm că textul criticat pentru neconstituționalitate nici nu contravine obligației statului prevăzute la art. 134 alin. (2) lit. a) din Constituție, întrucât măsura prevăzută poate fi considerată ca fiind menită să asigure "crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producție" în domeniul gospodăriei comunale.

Judecător,
Constantin Doldur

Acest document poate avea modificări ulterioare. Cumpărați documentul în formă actualizată sau alegeți un abonament Lege5 care permite accesul la orice formă actualizată.

;
se încarcă...