Universul Juridic nr. 10/2018

Răspunderea juridică pentru nerespectarea obligațiilor etice (I)
de Felicia Roșioru

09 octombrie 2018

În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

Cumpără forma completă
  •  

1. Ne-am oprit asupra problemei tratate în prezentul studiu, în primul rând, ca urmare a constatării "proliferării" codurilor etice, cartelor, codurilor de conduită și a altor asemenea acte. Prin acestea, distinct de regulile concrete privind disciplina muncii în unitate și precizarea de către angajator în cuprinsul regulamentului intern a faptelor care constituie abateri disciplinare, conform art. 242 lit. e) și f) C. mun., sunt stabilite norme de comportament, de "etică" sau "bune practici", a căror nerespectare poate fi sancționată de către angajator.

În al doilea rând, uneori însuși legiuitorul instituie în sarcina anumitor angajatori obligația de a stabili norme de conduită etică și procedura sancționării persoanelor vinovate de nerespectarea acestora. Un asemenea exemplu este Legea nr. 1/2011 a educației naționale. Așadar, obligația de a elabora carte, coduri etice sau coduri de conduită este impusă, în anumite cazuri, de legea specială, iar entitatea care le elaborează este ținută să precizeze limitele comportamentului în anumite situații (de exemplu, pentru evitarea conflictelor de interese), având libertatea de a stabili normele concrete de conduită etică și procedura sancționării nerespectării acestora.

În al treilea rând, am constatat existența unor obligații stabilite de lege, catalogate drept "norme de bună conduită" și a căror nerespectare este sancționată printr-o procedură specifică. Asemenea norme sunt stabilite, de exemplu, de Legea nr. 206/2004 privind buna conduită în cercetarea științifică, dezvoltarea tehnologică și inovare(1) , cu modificările și completările ulterioare sau de Legea nr. 477/2004 privind Codul de conduită a personalului contractual din autoritățile și instituțiile publice(2) , cu modificările și completările ulterioare.

2. În acest context, ne-am întrebat care este relația dintre normele juridice și cele care stabilesc reguli "de bună conduită" în anumite domenii - normele "etice" - și, în mod corespunzător, care este natura juridică a răspunderii antrenate în cazul nerespectării acestora: este vorba despre o simplă răspundere morală sau, dimpotrivă, răspunderea atrasă în cazul nerespectării lor este tot juridică. În acest caz, rămâne să analizăm în ce măsură putem vorbi în cazul încălcării normelor etice despre o formă a răspunderii disciplinare sau despre o formă distinctă de răspundere juridică. În acest sens par a fi prevederile art. 21 alin. (6) ale Legii nr. 206/2004 privind buna conduită în cercetarea științifică, dezvoltarea tehnologică și inovare, care instituie o "răspundere etică prin asociere" în cazul anumitor abateri.

Pentru a determina natura juridică a răspunderii pentru nerespectarea obligațiilor etice de către salariați, vom analiza, în mod distinct, situația cartelor sau codurilor etice elaborate în mod voluntar, în absența unor reglementări legale în acest sens, respectiv cazul cartelor sau codurilor etice adoptate ca urmare a existenței unei obligații legale a angajatorului. În acest ultim caz, ne vom opri asupra situației personalului didactic din învățământul superior, supus în prezent unei reglementări duale a obligațiilor de conduită etică pe care trebuie să le respecte. Precizăm însă că, dată fiind complexitatea temei abordate, o vom analiza doar în legătură cu raporturile de muncă generate de încheierea unui contract individual de muncă, așadar doar în cazul salariaților.

1. Norme juridice și norme "etice" - unitate sau dualitate?

3. Având în vedere consacrarea legală a obligațiilor de bună conduită în anumite domenii (prin norme pe care le vom denumi "etice", în acord cu Legea nr. 1/2011 a educației naționale și Legea nr. 206/2004 privind buna conduită în cercetarea științifică, dezvoltarea tehnologică și inovare), ne-am întrebat, în mod firesc, care este raportul dintre acestea și cele morale, respectiv normele juridice.

Analizând definițiile cuprinse în diferite dicționare ale limbii române(3), am constatat legătura dintre etică și morală, etica fiind definită adesea ca știință a moralei. O definiție care prezintă o utilitate aparte din perspectiva subiectului abordat este cea potrivit căreia etica reprezintă totalitatea normelor de conduită morală, respectiv un ansamblu de norme în raport cu care un grup uman își reglează comportamentul pentru a deosebi ce este legitim și acceptabil în realizarea scopurilor pe care le urmăresc(4). Conform altei definiții, etica reprezintă știința care se ocupă cu studiul teoretic al valorilor și condiției umane din perspectiva principiilor morale și cu rolul lor în viața socială(5).

4. Pornind de la strânsa legătură dintre etică și morală, putem asimila normele etice normelor morale și, concret, obligațiile etice celor morale? Această potențială asimilare prezintă interes din perspectiva regimului juridic aplicabil obligațiilor morale sau obligațiilor naturale. Astfel, din punct de vedere al prezenței sau absenței sancțiunii în structura obligației, acestea se clasifică în obligații perfecte și imperfecte. Obligațiile morale - în forma "datoriilor de conștiință" - reprezintă obligații naturale "care își au originea și suportul în resursele spirituale și morale ale ființei umane"(6). Obligațiile naturale sunt lipsite însă de mijlocul juridic ofensiv, protecția lor juridică putând fi obținută doar pe calea pasivă a excepției(7), în timp ce nerespectarea obligațiilor etice impuse de lege este sancționată, conform prevederilor legale.

Normele etice reprezintă norme juridice(8), stabilind limitele obligatorii ale conduitei umane în anumite domenii ale vieții sociale (precum în educație, în cercetare etc.), care pot fi aduse la îndeplinire, la nevoie, prin constrângere. Din punctul nostru de vedere, ar fi mai adecvată recurgerea la termenul de norme (coduri) deontologice(9), deoarece acestea stabilesc reguli obligatorii de comportament - în sensul limitelor acceptate pentru realizarea obiectivelor specifice activității desfășurate.

La rândul lor, obligațiile etice - de bună conduită - stabilite prin aceste norme reprezintă obligații juridice, susceptibile de sancțiune în cazul nerespectării lor.

2. Normele etice - unitate în diversitate?

5. Obligațiile impuse salariaților prin normele care prescriu o conduită concretă în anumite domenii de activitate, la locul de muncă și în afara lui și care stabilesc ceea ce este necesar sau acceptabil - din punctul de vedere al angajatorului sau al legii - pentru atingerea obiectivelor specifice fiecărui domeniu în care acestea sunt edictate, sunt extrem de variate.

Trecerea în revistă a unor obligații de conduită etică, stabilite prin carte sau coduri de conduite (elaborate voluntar sau în temeiul unei obligații legale), ne va permite să constatăm că, dincolo de varietatea impusă de specificitatea fiecărui domeniu de activitate în care intervin, cel puțin o parte din acestea ar putea fi încadrate în sfera de cuprindere a disciplinei muncii, înțeleasă ca sinteză a obligațiilor ce trebuie respectate de către salariat ca urmare a încheierii contractului individual de muncă.

În condițiile extremei varietăți a normelor de conduită etică (sau, mai exact, deontologică), ne vom opri doar asupra unei clasificări evidente a acestora, în funcție de izvorul lor. Vom distinge astfel între normele etice (deontologice) voluntare, în cazul în care adoptarea acestora ține de voința umană, nefiind impusă de acte normative, respectiv normele etice (deontologice) de sorginte legală, în cazul în care adoptarea acestora și sancțiunile atrase de nerespectarea lor sunt prescrise de lege.

2.1. Normele etice de sorginte voluntară

6. Prin diferite izvoare ale raporturilor de muncă, angajatorii stabilesc o serie de norme de conduită care nu sunt în mod strict legate de atribuțiile salariatului, astfel cum sunt precizate prin fișa postului, ci mai degrabă de atitudinea acestuia în relațiile cu colegii și cu clienții, la locul de muncă sau, în situații precise, în afara lui.

În ceea ce ne privește, apreciem că normele de conduită a salariaților în raporturile cu colegii pot fi incluse în categoria regulilor privind disciplina muncii în unitate, pe care angajatorul le poate stabili prin regulamentul intern, conform art. 241 lit. e) C. mun. Sunt frecvent interzise prin regulamentele interne conflictele între colegi, utilizarea unui limbaj neadecvat sau agresiv, hărțuirea sau agresarea colegilor. Precizarea limitelor conduitei umane pentru a evita conflictele este admisibilă, în funcție de specificul activității, cu respectarea drepturilor salariaților. De exemplu, apreciem că, în absența unui interes important, real și actual al angajatorului, legat de atribuțiile de serviciu ale salariaților, angajatorul nu ar putea interzice relațiile personale între colegi, în caz contrar încălcând dreptul la viață privată al acestora.

În alte cazuri, angajatorul stabilește norme de conduită ale salariaților față de clienți, în legătură cu prestarea efectivă a muncii: ținută decentă, limbaj decent, interzicerea simbolurilor religioase sau a exteriorizării credințelor religioase ori filosofice(10) , promptitudine în rezolvarea problemelor acestora etc. Apreciem că, în aceste cazuri, nerespectarea obligațiilor stabilite de angajator printr-unul din izvoarele enumerate de art. 247 alin. (2) C. mun. poate fi calificată ca abatere disciplinară, având în vedere definiția acesteia de "faptă în legătură cu munca".

..........


În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

;
se încarcă...