Universul Juridic nr. 9/2018

Infracțiunile contra înfăptuirii justiției în legislația română de la Marea Unire până în zilele noastre. Continuitatea incriminării
de Ion Rusu

05 septembrie 2018

În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

Cumpără forma completă
  •  

1. Introducere

Unirea de la 1 Decembrie 1918 a găsit România Mare în situația de a aplica mai multe categorii de norme penale, care erau în vigoare în Țara Românească și Moldova, pe de o parte, și Transilvania, Moldova de peste Prut și Bucovina, pe de altă parte.

Practic, în fiecare dintre provinciile istorice românești se aplicau legi penale diferite, singurul element de identitate existând în România reîntregită după actul de la 24 ianuarie 1959, unde era în vigoare Codul penal de la 1864.

În acest context deosebit de complex s-a ridicat problema unificării legislației penale române, astfel încât legea penală să fie identică și să se aplice pe tot teritoriul său fără nicio restricție.

Pe acest fond a intrat în dezbatere și, ulterior, a fost promulgat după 18 ani de la Marea Unire, Codul penal Carol al II-lea, un cod de legi apreciat la acele timpuri, chiar la nivel european.

Conștient fiind de importanța activității de înfăptuire a justiției, legiuitorul timpului, încă de la adoptarea primului Cod penal, s-a aplecat asupra apărării prin norme de drept penal a valorilor specifice domeniului.

Preocuparea legiuitorului român în acest domeniu a devenit mai evidentă odată cu adoptarea Codului penal Carol al II-lea, unde grupul de infracțiuni contra înfăptuirii justiției era prevăzut într-un titlu distinct, Titlul IV cu denumirea marginală "Delicte contra administrațiunii justiției".

Păstrând o continuitate indiscutabilă în apărarea activității de înfăptuire a justiției prin norme de drept penal, legiuitorul român a continuat să prevadă acest grup de infracțiuni în titluri distincte și în următoarele coduri penale, respectiv, Codul penal din 1969 și Codul penal în vigoare.

Astfel, în Codul penal din 1969, acest grup de infracțiuni era prevăzut în Capitolul II, cu denumirea marginală "Infracțiuni care împiedică înfăptuirea justiției" din cadrul Titlului VI "Infracțiuni care aduc atingere unor activități de interes public sau altor activități reglementate de lege".

În Codul penal în vigoare acest grup de infracțiuni este prevăzut într-un titlul special (Titlul IV) cu denumirea marginală "Infracțiuni contra înfăptuirii justiției".

În prezentul studiu, vom încerca efectuarea unei analize sumare asupra evoluției incriminării faptelor prin care se aduce atingere activității de înfăptuire a justiției de la Codul penal de la 1864 până în zilele noastre.

2. Codul penal de la 1864

În Codul penal de la 1864(1) nu erau prevăzute un titlu sau capitol expres care să cuprindă norme penale prin care să fie apărate valorile sociale care privesc activitatea de înfăptuire a justiției.

Cu toate acestea, legiuitorul timpului nu a lăsat nesancționate penal asemenea fapte, și în Titlul III cu denumirea marginală "Crime și delicte în contra intereselor publice", Capitolul II denumit "Crime și delicte comise de funcționarii publici în exercițiul funcțiunei lor" și Capitolul IV denumit "Rezistență, nesupunere și alte necuviințe în contra autorității publice" erau prevăzute unele infracțiuni care pot fi interpretare ca fiind infracțiuni îndreptate împotriva activității de înfăptuire a justiției.

Cu titlu de exemplu, facem trimitere la alin (4) al art. 140(2) care prevedea sancționarea unui judecător, administrator, funcționar sau ofițer public, care distruge, desființează, sustrage sau deturnează actele și titlurile pe care le dețineau sau care le erau încredințate sau comunicate în virtutea funcției(3) .

În art. 144, așa cum a fost modificat și completat prin Legea din 17 februarie 1774, este sancționată fapta oricărui funcționar "de ramul administrativ sau judecătoresc, orice agent sau însărcinat al unei administrațiuni publice care va fi primit sau va fi pretins daruri sau prezenturi, sau care va fi acceptat promisiuni de asemenea lucruri spre a face sau a nu face un act privitor la funcțiunea sa, fie și drept, dar pentru care n-ar fi determinată de lege o plată".

În alin. (2) era prevăzută pedeapsa complementară a interzicerii dreptului de a mai ocupa o funcție publică, precum și pierderea dreptului la pensie.

Alin. (3) prevede o altă categorie de subiecți pasivi, respectiv experții numiți de un tribunal sau de părți.

Jurisprudența vremii reținea că: "După art. 144 din Codul penal, fiind pedepsiți pentru delictul de mituire nu numai funcționarii de ramul administrativ sau judecătoresc, ci și orice agent sau însărcinat al unei administrațiuni publice, urmează de aici că cel care a fost însărcinat ca agent sanitar în timpul epidemiei de holeră de către medicul primar al județului în calitate de reprezentant al consiliului sanitar, se consideră ca un însărcinat al administrațiunei publice cu un serviciu anume determinat, și, ca atare, este pasibil de delictul de mituire prevăzut de citatul articol dacă a luat mită pentru a nu îndeplini însărcinarea cu care fusese delegat (Cas. II, 413/95. B.p. 948)"(4).

..........


În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

;
se încarcă...