ÎNALTA CURTE,

deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:

1. Titularul și obiectul sesizării

Tribunalul specializat Cluj a dispus, prin încheierea din ședința publică pronunțată la data de 6 ianuarie 2014, în Dosarul nr. 18.785/211/2013, aflat pe rolul acestei instanțe, sesizarea din oficiu a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: modul de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 120 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 227/2007, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 22 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, cu modificările și completările ulterioare, în situația în care cererea de încuviințare a executării silite a unui contract de credit este formulată de asigurătorul subrogat în drepturile creditorului instituție bancară.

2. Expunerea succintă a procesului

Obiectul litigiului îl reprezintă cererea de încuviințare a executării silite a contractului de credit încheiat la data de 30 octombrie 2007 între B.T. - S.A. și debitorul V.D.M., la solicitarea asigurătorului creditor Societatea Comercială G.A. - S.A., pentru recuperarea debitului în cuantum de 17.678,71 lei. Astfel, ca urmare a neachitării în termen a obligațiilor contractuale, Societatea Comercială G.A. - S.A. a despăgubit B.T. - S.A. cu suma de 17.678,71 lei, în baza contractului de asigurare și, în temeiul art. 22 din Legea nr. 136/1995, cu modificările și completările ulterioare, s-a subrogat în drepturile B.T. - S.A. împotriva debitorului V.D.M.

Prin Încheierea civilă nr. 9.390/CC/19.08.2013, pronunțată în Dosarul nr. 18.785/211/2013, Judecătoria Cluj-Napoca a respins cererea ca neîntemeiată, reținând că titlul executoriu de care se prevalează Societatea Comercială G.A. - S.A. nu stabilește în favoarea acesteia o creanță certă, lichidă și exigibilă datorată de debitor, caracterul de titlu executoriu al contractului de credit bancar fiind conferit de lege doar în favoarea băncii împrumutătoare.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel creditoarea Societatea Comercială G.A. - S.A., care a susținut că, în cauză, a operat o subrogare legală și, în consecință, creanța a fost transmisă cu toate garanțiile și accesoriile sale către asigurător, inclusiv în ceea ce privește caracterul executoriu al titlului ce se execută, astfel încât apelanta poate solicita începerea procedurii executării silite împotriva debitorului V.D.M., în baza contractului de credit, fără a fi necesară obținerea prealabilă a unui alt titlu executoriu.

Tribunalul specializat Cluj, învestit fiind cu soluționarea apelului, a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept dedusă judecății, precum și suspendarea cauzei, potrivit dispozițiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

3. Motivele de admisibilitate reținute de titularul sesizării

În actul de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție Încheierea civilă din data de 6 ianuarie 2014 -, Tribunalul specializat Cluj a apreciat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, motivat de faptul că:

a) De lămurirea modului de interpretare/aplicare a dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 136/1995, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 120 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 99/2006, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 227/2007, cu modificările și completările ulterioare, depinde soluționarea apelului declarat de apelanta Societatea Comercială G.A. - S.A., întrucât, dacă asigurătorul subrogat în drepturile băncii dobândește și atributul executorialității contractului de credit cesionat, acest lucru va influența în mod direct și soluția ce urmează a fi pronunțată cu privire la cererea de încuviințare a executării silite.

b) Problema de drept este nouă, deoarece Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat printr-o altă hotărâre asupra acestei chestiuni.

Chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită este nouă și, prin raportare la momentul sesizării Tribunalului specializat Cluj cu soluționarea apelului, noțiunea de "nou" în domeniul problemelor de drept dezlegate de o instanță de apel fiind apreciată din perspectiva identificării acestei probleme de drept, a cristalizării în timp a unei practici unitare la nivelul Tribunalului specializat Cluj, inițial opiniile fiind divergente.

c) Problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, conform evidențelor Înaltei Curți de Casație și Justiție, consultate la data de 6 ianuarie 2013.

4. Punctul de vedere al părților cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Apelanta Societatea Comercială G.A. - S.A. a susținut că, operând subrogarea, creanța a fost transmisă cu toate garanțiile și accesoriile sale, fiind transmis inclusiv titlul executoriu în original. În opinia sa, contractul de credit își menține caracterul de titlu executoriu și în ipoteza în care titularul cererii de încuviințare a executării silite este asigurătorul subrogat în drepturile creditorului instituție bancară.

Celelalte părți nu și-au exprimat opinia cu privire la chestiunea de drept ce face obiectul sesizării.

5. Punctul de vedere al completului de judecată cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

În opinia completului de judecată, soluția legală cu privire la chestiunea de drept sesizată este aceea potrivit căreia, atunci când creditorul care solicită încuviințarea executării silite a unui contract de credit este o altă persoană decât creditorul titular al creanței, în urma subrogării legale a asigurătorului, cererea de încuviințare a executării silite trebuie respinsă ca neîntemeiată.

În argumentarea acestei opinii s-a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 120 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 99/2006, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 227/2007, cu modificările și completările ulterioare, contractele de credit, inclusiv contractele de garanție reală sau personală, încheiate de instituțiile de credit constituie titluri executorii.

Așadar, valoarea de titlu executoriu a unui înscris, altul decât o hotărâre judecătorească, trebuie expres statuată de legiuitor.

Însă, ca instrument juridic care conferă asigurătorului calitatea de creditor al obligației pecuniare, contractul de asigurare nu valorează titlu executoriu, nu are natura juridică a unui contract de garanție (reală sau personală), ca urmare, nu se poate extrapola caracterul de titlu executoriu prevăzut de art. 120 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 99/2006, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 227/2007, cu modificările și completările ulterioare, în privința contractului de cesiune de creanță.

Este adevărat că subrogația legală implică transmiterea creanței împreună cu accesoriile și garanțiile sale, potrivit art. 1109 din Codul civil de la 1864, aplicabil speței de față.

Noțiunile de "creanță", de "garanții", de "accesorii" privesc materialitatea, substanța dreptului dedus judecății, iar nu atributul executorialității sale, aspect de drept procesual.

Este greșit a interpreta că transferul creanței implică și transmiterea valorii sale de titlu executoriu, întrucât caracterul de titlu executoriu al creanței nu este un accesoriu al dreptului cedat, ci un atribut legal pe care legiuitorul l-a prevăzut expres sau nu. În cazul contractelor de garanție reală și personală aferente contractului de credit a fost reglementat în mod expres caracterul de titlu executoriu. În cazul contractului de asigurare nu a fost prevăzut în mod expres caracterul de titlu executoriu, iar creanța creditoarei izvorăște din contractul de asigurare.

Legiuitorul a înțeles să confere caracter de titlu executoriu contractului de credit în considerarea persoanei creditorului, respectiv a instituției de credit care acordă împrumutul bancar, titlul executoriu fiind raportat strict cu privire la obiectul său debitul principal și accesoriile, precum și la subiectele sale instituția bancară și debitorul.

6. Jurisprudența instanțelor naționale în materie

6.1. Opinia majoritară conturată prin soluțiile pronunțate de instanțele judecătorești a fost în sensul dispunerii încuviințării executării silite a unui contract de credit la cererea asigurătorului subrogat în drepturile creditorului instituție bancară, față de dispozițiile art. 120 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 99/2006, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 227/2007, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 22 din Legea nr. 136/1995, cu modificările și completările ulterioare.

6.2. Într-o opinie minoritară există și hotărâri judecătorești prin care s-a reținut că nu poate fi încuviințată o astfel de solicitare, în sensul unui răspuns negativ referitor la chestiunea de drept invocată.

7. Jurisprudența Curții Constituționale

Instanța de contencios constituțional a respins excepțiile de neconstituționalitate invocate în legătură cu dispozițiile art. 22 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, cu modificările și completările ulterioare, respectiv pe cele formulate în legătură cu dispozițiile art. 120 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 99/2006, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 227/2007, cu modificările și completările ulterioare.

8. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit în cauză, în conformitate cu dispozițiile art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, potrivit dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă. În subsidiar, pentru ipoteza în care completul desemnat în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile ar ajunge la concluzia întrunirii condițiilor de admisibilitate a sesizării, opinia judecătorilor-raportori a fost că interpretarea dispozițiilor art. 120 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 99/2006, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 227/2007, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 22 din Legea nr. 136/1995, cu modificările și completările ulterioare, este în sensul menținerii caracterului de titlu executoriu al contractului de credit, inclusiv pentru ipoteza în care titularul cererii de încuviințare a executării silite este asigurătorul subrogat în drepturile creditorului instituție bancară.

9. Înalta Curte

Examinând sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori, punctele de vedere formulate de părți și chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, "Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată".

Prin această reglementare, legiuitorul a instituit o serie de condiții de admisibilitate pentru declanșarea procedurii de sesizare în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, condiții care trebuie să fie întrunite în mod cumulativ, după cum urmează:

1. existența unei cauze aflate în curs de judecată;

2. instanța care sesizează Înalta Curte de Casație și Justiție să judece cauza în ultimă instanță;

3. cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului învestit să soluționeze cauza;

4. soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere;

5. chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă;

6. chestiunea de drept nu a făcut obiectul statuării Înaltei Curți de Casație și Justiție și nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Procedând, în prealabil, la o analiză asupra admisibilității sesizării, se constată că primele 3 condiții sunt îndeplinite, întrucât tribunalul, legal învestit cu soluționarea unui apel împotriva unei încheieri date în judecata unei cereri de încuviințare a executării silite, urmează să pronunțe o hotărâre judecătorească definitivă, potrivit dispozițiilor art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă.

Este îndeplinită, de asemenea, și condiția de admisibilitate privind ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată, întrucât, deși materia executării silite este guvernată de norme procesual civile, sesizarea Tribunalului specializat Cluj pune în discuție natura juridică de titlu executoriu a unui înscris, respectiv a contractului de credit, în situația în care titularul cererii de încuviințare a executării silite este asigurătorul subrogat în drepturile creditorului instituție bancară, ceea ce presupune o evaluare prin prisma normelor de drept substanțial. Prin urmare, de lămurirea acestei probleme depinde soluționarea pe fond a cauzei.

În ceea ce privește cerința noutății chestiunii de drept ce formează obiectul prezentei sesizări, se impun o serie de clarificări.

Astfel, în lipsa unei definiții a "noutății" chestiunii de drept și a unor criterii de determinare a acesteia, în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, rămâne atributul Înaltei Curți de Casație și Justiție, sesizată cu pronunțarea unei hotărâri prealabile, să hotărască dacă problema de drept a cărei dezlegare se solicită este nouă.

Sub un prim aspect se constată că data adoptării Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului, cu modificările și completările ulterioare, care a consacrat caracterul de titlu executoriu pentru contractele de credit, coroborată cu anul intrării în vigoare a Legii nr. 136/1995, cu modificările și completările ulterioare, care a reglementat prin art. 22 un caz de subrogație legală în materia asigurărilor, relevă că problema supusă analizei nu este una nouă.

De altfel, contractele de credit nu au dobândit caracterul de titluri executorii doar de la data de 1 ianuarie 2007, ci îl aveau și în reglementarea anterioară, deoarece Legea nr. 58/1998 privind activitatea bancară - care a fost abrogată prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 99/2006 - stabilea, în art. 56 alin. 2 (devenit art. 79 alin. 2 în urma republicării din anul 2005), caracterul de titlu executoriu al contractelor de credit bancar, dar și al garanțiilor reale și personale, constituite în scopul garantării creditului bancar - ceea ce impune concluzia că practica judecătorească, în această materie, este, cel puțin din anul 1998, în mod constant conturată.

Mai mult, prin Decizia nr. XIII din 20 martie 2006, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în Secții Unite, s-a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și, în aplicarea dispozițiilor art. 79 alin. 2 din Legea nr. 58/1998 privind activitatea bancară, republicată, s-a stabilit că au caracter de titlu executoriu și contractele de credit bancar încheiate anterior intrării în vigoare a prevederilor legii menționate.

În acest sens, fără a absolutiza criteriul vechimii și fără a-l raporta în mod exclusiv la momentul adoptării actului normativ vizat, se constată că ceea ce prezintă importanță sub acest aspect este existența și dezvoltarea unei practici judiciare constante în această materie.

Trebuie menționat că noutatea unei chestiuni de drept poate fi generată nu numai de o reglementare nou-intrată în vigoare, ci și de una veche, cu condiția însă ca instanța să fie chemată să se pronunțe asupra respectivei probleme de drept pentru prima dată.

Prin urmare, caracterul de noutate se pierde pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanțelor, în urma unei interpretări adecvate, concretizată într-o practică judiciară consacrată, iar opiniile jurisprudențiale izolate sau cele pur subiective nu pot constitui temei declanșator al mecanismului pronunțării unei hotărâri prealabile.

Or, din examinarea hotărârilor judecătorești depuse la dosarul cauzei rezultă că marea majoritate a instanțelor apreciază că este admisibilă cererea de încuviințare a executării silite a contractului de credit formulată de asigurătorul subrogat în drepturile creditorului, ceea ce face ca nici din această perspectivă cerința de noutate a chestiunii de drept să nu fie îndeplinită.

Aceasta deoarece condiția noutății trebuie privită, în contextul legiferării sale, ca unul dintre elementele de diferențiere între cele două mecanisme de unificare a practicii: dacă recursul în interesul legii are menirea de a înlătura o practică neunitară deja intervenită în rândul instanțelor judecătorești (control a posteriori), hotărârea preliminară are ca scop preîntâmpinarea apariției unei astfel de practici (control a priori).

Prin urmare, existența deja a unei practici neunitare relevă nu numai că poate fi apelat la mecanismul recursului în interesul legii, ci și că nu mai poate fi sesizată instanța supremă pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, întrucât scopul preîntâmpinării practicii neunitare nu mai poate fi atins, chestiunea de drept care a suscitat-o nemaifiind, prin urmare, una nouă, ci una care a creat deja divergență în jurisprudență.

Totodată, deși nu este menționată expressis verbis ca o condiție de admisibilitate pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, este necesar ca sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție să aibă drept obiect o problemă de drept care necesită cu pregnanță a fi lămurită și care prezintă o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme, în scopul înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securității raporturilor juridice deduse judecății.

Se observă că, spre deosebire de legislația franceză, care prevede expres condiția dificultății serioase, veritabile și pe cea a interesului pentru un număr mare de cazuri, pentru sesizarea instanței supreme, legislația internă lasă o largă marjă de apreciere titularilor sesizării sub acest aspect, ceea ce poate determina transformarea mecanismului hotărârii prealabile în reversul său, respectiv într-o procedură dilatorie pentru litigii caracterizate, prin natura lor, ca fiind urgente sau într-o procedură care va substitui mecanismul recursului în interesul legii.

În cazul supus analizei, titularul sesizării solicită interpretarea unor dispoziții legale în scopul determinării măsurii în care asigurătorul care se subrogă în drepturile creditorului instituție bancară poate să solicite încuviințarea executării silite a unui contract de credit întocmai ca și creditorul în drepturile căruia se subrogă, respectiv dacă preia doar creanța în substanța sa sau și atributul executorialității contractului de credit.

Chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită și-a clarificat înțelesul în practica judiciară, așa cum rezultă din examinarea hotărârilor judecătorești puse la dispoziție de instanțele naționale, acestea aplicând de o bună perioadă de timp normele de drept în discuție și stabilindu-le, într-o majoritate covârșitoare, aceeași interpretare.

Astfel, pentru interpretarea corectă a prevederilor legale în vederea soluționării cererii de încuviințare silită, este necesar a se realiza analiza de conținut a normelor care guvernează regimul juridic al subrogației legale, în corelare cu cele care instituie caracterul de titlu executoriu contractelor de credit.

În acest sens, încuviințarea executării silite este numai o procedură de ordin formal, care precede executării propriu-zise, astfel încât se apreciază că problema semnalată nu comportă o reală dificultate care să necesite interpretarea unor texte de lege imperfecte, lacunare ori contradictorii.

Consacrarea, prin art. 120 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 99/2006, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 227/2007, cu modificările și completările ulterioare, a caracterului executoriu al contractelor de credit, încheiate de o instituție de credit, este impusă pentru a permite executarea silită a unei obligații (creanțe), iar nu a unui înscris, acesta fiind doar materializarea izvorului obligației respective. În consecință, caracterul executoriu este asociat cu creanța, iar nu cu înscrisul ca atare și, atât timp cât legiuitorul a acordat contractelor de credit caracterul de titluri executorii, creanța însăși a devenit una executorie, astfel încât atributul executorialității nu se constituie într-un aspect de drept procesual, așa cum a susținut titularul sesizării, ci a devenit o calitate a creanței, care se transmite prin subrogație.

Totodată, trebuie subliniat că art. 120 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 99/2006, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 227/2007, cu modificările și completările ulterioare, nu a conferit contractelor de credit trăsătura de titlu executoriu în considerarea persoanelor semnatare ale unor asemenea contracte, ci a naturii respectivelor convenții.

Modificarea părților originare ale actului juridic care constituie titlu executoriu nu afectează substanța titlului executoriu, întrucât asigurătorul plătitor subrogat în drepturile creditorului din contractul de credit beneficiază de executabilitatea contractului de credit astfel preluat, având în vedere însăși natura juridică a subrogației, respectiv aceea de mod de transmitere a obligațiilor, astfel încât creditorul subrogat dobândește toate drepturile creditorului plătit în legătură cu creanța.

De asemenea, trebuie reamintite premisele stabilirii elementului de noutate a chestiunii de drept a cărei interpretare se solicită, și anume asigurarea funcției mecanismului hotărârii prealabile de prevenire a practicii judiciare neunitare, precum și evitarea paralelismului și suprapunerii cu mecanismul recursului în interesul legii.

Din această perspectivă este evident că procedura pronunțării unei hotărâri prealabile nu este chemată să dea o soluție unei practici divergente deja existente, astfel cum s-a arătat, ci scopul său este acela de a da dezlegări asupra unor probleme veritabile și dificile de drept.

În considerarea argumentelor expuse, Înalta Curte apreciază că mecanismul de unificare a practicii judiciare reglementat de dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă nu poate fi uzitat atât timp cât legiuitorul a limitat, prin condițiile restrictive de admisibilitate analizate, rolul unificator al instituției juridice a hotărârii prealabile numai în privința chestiunilor de drept noi, astfel încât sesizarea nu este admisibilă.

Acesta este un fragment din Decizia nr. 4/2014 privind examinarea sesizării formulate de Tribunalul specializat Cluj în Dosarul nr. 18.785/211/2013 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea modului de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 120 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 227/2007, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 22 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, cu modificările și completările ulterioare, în situația în care cererea de încuviințare a executării silite a unui contract de credit este formulată de asigurătorul subrogat în drepturile creditorului instituție bancară. Cumpărați documentul în formă actualizată sau alegeți un abonament Lege5 care permite accesul la orice formă actualizată.

Pot fi de interes:

Decizie 4/2014:
ÎNALTA CURTE,
ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
;
se încarcă...