Curtea Constituțională - CCR

Decizia nr. 448/2013 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 privind organizarea și funcționarea Societății Române de Radiodifuziune și Societății Române de Televiziune

Modificări (...)

Text publicat în M.Of. al României.

În vigoare de la 07 ianuarie 2014

Acest document poate avea modificări ulterioare. Cumpărați documentul în formă actualizată sau alegeți un abonament Lege5 care permite accesul la orice formă actualizată.

Cumpără forma actualizată
sau autentifică-te
  •  
Augustin Zegrean - președinte
Valer Dorneanu - judecător
Mircea Ștefan Minea - judecător
Daniel Marius Morar - judecător
Mona-Maria Pivniceru - judecător
Puskas Valentin Zoltan - judecător
Tudorel Toader - judecător
Daniela Ramona Marițiu - magistrat-asistent

Pe rol se află pronunțarea asupra excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 privind organizarea și funcționarea Societății Române de Radiodifuziune și Societății Române de Televiziune, excepție ridicată de Societatea Comercială "Polaris Com" - S.R.L. în Dosarul nr. 5.972/258/2012 al Judecătoriei Miercurea-Ciuc. Excepția formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 417D/2013.

Dezbaterile au avut loc în ședința publică din 24 octombrie 2013, în prezența reprezentantului Ministerului Public, procuror Antonia Constantin, și au fost consemnate în încheierea din acea dată, când, având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea, în conformitate cu dispozițiile art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, a amânat pronunțarea pentru data de 29 octombrie 2013.

C U R T E A,

având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:

Prin Încheierea din 25 aprilie 2013, pronunțată în Dosarul nr. 5.972/258/2012, Judecătoria Miercurea-Ciuc a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 privind organizarea și funcționarea Societății Române de Radiodifuziune și Societății Române de Televiziune, excepție ridicată de Societatea Comercială "Polaris Com" - S.R.L. cu ocazia soluționării unui dosar având ca obiect pretenții.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autoarea acesteia susține, în esență, că dispozițiile criticate, prin faptul că obligă societățile comerciale la plata unor taxe pentru serviciul public de radiodifuziune și pentru cel de televiziune, indiferent dacă acestea beneficiază de aceste servicii, încalcă prevederile constituționale ale art. 29 alin. (1) și (2), art. 31 alin. (5) și art. 139.

Judecătoria Miercurea-Ciuc apreciază că obligația prevăzută de textul de lege criticat este doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază, în diferite modalități, de serviciile publice respective și, în consecință, niciuna dintre criticile formulate nu poate fi reținută. În acest sens, face referire la Decizia Curții Constituționale nr. 297/2004. În legătură cu susținerile potrivit cărora textul de lege criticat instituie taxe obligatorii, fiind încălcat art. 139 din Constituție, se reține că această taxă este instituită pentru serviciile publice menționate, iar modul de constituire din venituri proprii a resurselor financiare le asigură autonomia financiară, ca premisă a organizării lor autonome. De asemenea, Legea nr. 41/1994 prevede că plata serviciului public prestat este obligatorie pentru toți beneficiarii acestor servicii, persoane fizice sau persoane juridice, motiv pentru care nu se poate reține neconstituționalitatea dispozițiilor invocate. Totodată, se reține că taxele pentru serviciul public de televiziune, instituite prin art. 40, nu aduc atingere autonomiei serviciilor publice de radiodifuziune, ci, dimpotrivă, garantează realizarea acesteia, datorită modului de constituire din venituri proprii a resurselor financiare, ce le asigură autonomia financiară, ca premisă a organizării lor autonome. Astfel, se creează posibilitatea pentru serviciile menționate de a se organiza și de a funcționa autonom. Autonomia acestor servicii determina informarea corectă a persoanelor asupra problemelor de interes public și asigură un cadru organizat pentru exercitarea libertății de opinie, libertății de a primi și comunica informații ori idei, fără amestecul autorităților publice.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

C U R T E A,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 privind organizarea și funcționarea Societății Române de Radiodifuziune și Societății Române de Televiziune, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 636 din 27 decembrie 1999, cu următorul conținut: " Persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii."

În opinia autorului excepției, prevederile criticate contravin dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 29 alin. (1) și (2) referitor la libertatea conștiinței, art. 31 alin. (5) referitor la dreptul la informație și art. 139 referitor la impozite, taxe și alte contribuții.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată următoarele:

1. Dispozițiile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 privind organizarea și funcționarea Societății Române de Radiodifuziune și Societății Române de Televiziune au mai fost supuse controlului de constituționalitate. Astfel, prin Decizia nr. 159 din 30 martie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 426 din 12 mai 2004, Decizia nr. 297 din 6 iulie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 756 din 19 august 2004, și Decizia nr. 331 din 18 aprilie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 412 din 12 mai 2006, Curtea a reținut că "într-adevăr, art. 40 din Legea nr. 41/1994 stabilește că veniturile proprii ale Societății Române de Radiodifuziune și Societății Române de Televiziune provin, între altele, și din taxe pentru serviciul public de radiodifuziune, respectiv pentru serviciul public de televiziune, dar, așa cum prevede chiar alin. (3) al acestui articol, care face și obiectul excepției de neconstituționalitate, taxele sunt datorate de către subiectele de drept acolo menționate, "în calitate de beneficiari ai acestor servicii". Așadar, obligația prevăzută de text este doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază, în diferite modalități, de serviciile publice respective și, în consecință, niciuna dintre criticile formulate nu poate fi reținută".

2. În continuare, Curtea observă că Înalta Curte de Casație și Justiție, făcând referire la jurisprudența instanței de contencios constituțional, a reținut că obligația plății taxei pentru serviciul public de radiodifuziune și a taxei pentru serviciul public de televiziune incumbă doar persoanelor juridice care beneficiază efectiv de aceste servicii.

Exemplificative sunt în acest sens: Decizia nr. 2.102 din 9 aprilie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 691 din 14 octombrie 2009; Decizia nr. 442 din 26 ianuarie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal; Decizia nr. 2 din 6 ianuarie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal; Decizia nr. 317 din 21 ianuarie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal; Decizia nr. 607 din 3 februarie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal. În același sens este și Sentința civilă nr. 767 din 11 decembrie 2008 a Curții de Apel Cluj - Secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 770 din 11 noiembrie 2009 (rămasă irevocabilă prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal nr. 2.103 din 9 aprilie 2009).

Totodată, prin Sentința civilă nr. 471 din 7 decembrie 2010 a Curții de Apel Cluj - Secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 309 din 9 mai 2012 a fost admisă excepția de nelegalitate, statuându-se că "în dispozițiile interne s-a stabilit în mod clar că această taxă incumbă numai beneficiarilor celor două servicii publice, noțiunea de beneficiar fiind atribuită, atât în interpretarea oficială, cât și în interpretarea gramaticală, logică și sistematică, numai subiectelor care sunt în mod direct destinatarii acestor servicii. Din această perspectivă hotărârea Guvernului nu a aplicat în art. 3 alin. (2) în mod corect dispozițiile art. 40 din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările și completările ulterioare".

3. Cu toate că instanța de contencios constituțional, dublată de statuările unor instanțe de contencios administrativ, a stabilit prin jurisprudența sa în materie reperele unui comportament constituțional, se observă că în practică se manifestă o nesocotire a acestora și implicit o nesocotire a deciziilor Curții Constituționale, care, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituție, sunt obligatorii erga omnes.

O dovadă în acest sens este faptul că, pe lângă cauza de față, pe rolul Curții Constituționale se află pendinte și alte cauze ce privesc excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994. În acest sens, prin Decizia nr. 40 din 29 ianuarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 229 din 16 martie 2004, Curtea a considerat că repetatele sesizări de neconstituționalitate se constituie într-un element de noutate sub aspectul evaluării stării de constituționalitate a dispozițiilor criticate, element de care instanța de contencios constituțional trebuie să țină seama.

În cauza de față, Curtea consideră necesar să analizeze și comportamentul Societății Române de Radiodifuziune și Societății Române de Televiziune, precum și pe cel al persoanelor juridice care au fost mandatate de către acestea să factureze și să încaseze taxa pentru serviciul public de radiodifuziune și taxa pentru serviciul public de televiziune.

Astfel, aplicarea dispozițiilor de lege criticate în sensul că obligația de plată a taxelor pentru serviciile publice de radiodifuziune și televiziune incumbă tuturor persoanelor juridice, cu excepția persoanelor fizice autorizate, și nu este condiționată de deținerea receptoarelor radio/TV, denotă faptul că statuările instanței de contencios constituțional în sensul că "obligația plății acestor taxe este doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază, în diferite modalități, de serviciile publice respective" sunt nesocotite în practică.

Mai mult decât atât, Curtea constată că în practică, pe lângă nesocotirea deciziilor Curții Constituționale, se manifestă și o nesocotire a hotărârilor instanțelor de contencios administrativ, ce are ca rezultat crearea, pentru persoanele juridice care au câștigat procesele referitoare la plata taxelor prevăzut de textul de lege criticat, a unei sarcini suplimentare, acestea fiind obligate a se adresa din nou instanței în vederea obligării instituțiilor publice aferente și a mandatarilor acestora de a nu le mai factura taxa respectivă (elocventă în acest sens este situația reflectată prin Sentința civilă nr. 9.682 din 27 iunie 2012 a Judecătoriei Oradea, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 88/R/COM/2013 a Tribunalului Bihor - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal).

Fără a nega rolul de "legislator negativ" al instanței de contencios constituțional, Curtea apreciază că deturnarea reglementărilor legale de la scopul lor legitim, printr-o sistematică interpretare și aplicare eronată a acestora de către instanțele judecătorești sau de către celelalte subiecte chemate să aplice dispozițiile de lege, poate determina neconstituționalitatea acelei reglementări. În acest caz, Curtea consideră că are competența de a elimina viciul de neconstituționalitate astfel creat, esențial în asemenea situații fiind asigurarea respectării drepturilor și libertăților persoanelor, precum și a supremației Constituției.

În același sens, a se vedea Decizia nr. 224 din 13 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 256 din 18 aprilie 2012, prin care Curtea a constatat că era pusă în discuție însăși constituționalitatea uneia dintre interpretările pe care textul de lege criticat a primit-o în practică. Cu acel prilej, Curtea a apreciat că interpretarea dată de către autorități prevederilor criticate are ca efect crearea unei situații discriminatorii.

4. În continuare, Curtea observă că, potrivit art. 2 alin. (1) pct. 40 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 597 din 13 august 2002, taxa reprezintă "suma plătită de o persoană fizică sau juridică, de regulă, pentru serviciile prestate acesteia de către un agent economic, o instituție publică sau un serviciu public". De asemenea, taxa este definită de art. 2 alin. (1) pct. 55 din Legea nr. 273/2006 privind finanțele publice locale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 618 din 18 iulie 2006, ca acea sumă "plătită de o persoană fizică sau juridică, de regulă, pentru serviciile prestate acesteia de către un operator economic, o instituție publică ori un serviciu public".

Curtea constată că una dintre caracteristicile taxei fiscale este aceea că persoana care plătește contribuția bănească cu titlu de taxă fiscală beneficiază de prestația unui serviciu. Spre deosebire de impozit, în cazul taxelor beneficiul este direct, astfel, cel care plătește taxa se va bucura în mod imediat de plata efectuată, primind serviciul solicitat.

Astfel, prin Decizia nr. 141 din 14 decembrie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 353 din 21 decembrie 1994, Curtea a statuat că, "de principiu, o taxă are justificarea într-o prestație a unei autorități publice". În același sens este și Decizia nr. 176 din 6 mai 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 400 din 9 iunie 2003, prin care Curtea a reținut că, "în conformitate cu principiile generale ale fiscalității, orice taxă instituită pentru persoane fizice sau juridice trebuie să fie urmată de un serviciu sau o lucrare efectuată în mod direct și imediat de către organe sau instituții publice".

Este de necontestat faptul că, potrivit art. 56 alin. (1) din Constituție, cetățenii au obligația să contribuie, prin impozite și prin taxe, la cheltuielile publice, dar, în conformitate cu dispozițiile alin. (2) al aceluiași articol, sistemul legal de impuneri trebuie să asigure așezarea justă a sarcinilor fiscale.

În același sens, prin Decizia nr. 3 din 6 ianuarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 145 din 8 iunie 1994, Curtea a statuat că "[... ] fiscalitatea trebuie să fie nu numai legală, ci și proporțională, rezonabilă, echitabilă și să nu diferențieze impozitele pe criteriul grupelor sau categoriilor de cetățeni".

Rezultă că, în condițiile în care ar exista o vădită disproporție între taxa datorată și serviciul public efectiv prestat, taxa nu a fost instituită în considerarea contraprestației datorate de operatorul economic, instituția publică ori serviciul public, ceea ce ar fi contrar art. 56 alin. (2) din Constituție, potrivit căruia "Sistemul legal de impuneri trebuie să asigure așezarea justă a sarcinilor fiscale" (în același sens statuează și Decizia Curții Constituționale nr. 1.202 din 5 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 743 din 8 noiembrie 2010).

Astfel, Curtea constată că interpretarea și aplicarea dispozițiilor de lege criticate în sensul că obligația de plată a taxelor pentru serviciile publice de radiodifuziune și televiziune incumbă tuturor persoanelor juridice indiferent dacă acestea sunt sau nu beneficiare ale serviciului public aferent, deci indiferent dacă există sau nu o contraprestație a instituției publice în cauză, vin să nesocotească dispozițiile art. 56 alin. (2) din Constituție.

5. Curtea observă, de asemenea, că practica neconformă Legii fundamentale și jurisprudenței instanței de contencios constituțional în materie a fost încurajată de o incertitudine legislativă și de o inconsecvență a legiuitorului, care, prin precizarea în concret a modului în care persoanele juridice care nu sunt beneficiare ale serviciului public de radiodifuziune și ale serviciului public de televiziune pot fi exceptate de la plata taxelor aferente, ar fi exclus orice echivoc în ceea ce privește această problemă.

În acest sens a procedat legiuitorul în ceea ce privește persoanele fizice, statuând, potrivit art. 40 alin. (2) din lege, că acestea au obligația să plătească aceste taxe, în calitate de beneficiari ai acestor servicii, cu excepția celor care declară pe propria răspundere că nu dețin receptoare de radio, respectiv de televiziune, și a celor care, potrivit legii, beneficiază de scutire de la plata acestor taxe.

Apare, cu evidență, o lipsă de consecvență, claritate și precizie a legiuitorului în ceea ce privește reglementarea referitoare la plata taxelor pentru serviciul public de radiodifuziune și pentru serviciul public de televiziune, acesta având diligența de a respecta prevederile constituționale în ceea ce privește norma referitoare la persoanele fizice, dar nu și în ceea ce privește norma referitoare la persoanele juridice.

În ceea ce privește criteriile de claritate, precizie, previzibilitate și predictibilitate pe care un text de lege trebuie să le îndeplinească, Curtea, prin Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 116 din 15 februarie 2012, a constatat că, potrivit art. 8 alin. (4) teza întâi din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, "textul legislativ trebuie să fie formulat clar, fluent și inteligibil, fără dificultăți sintactice și pasaje obscure sau echivoce", iar potrivit art. 36 alin. (1) din aceeași lege, "actele normative trebuie redactate într-un limbaj și stil juridic specific normativ, concis, sobru, clar și precis, care să excludă orice echivoc, cu respectarea strictă a regulilor gramaticale și de ortografie". Deși normele de tehnică legislativă nu au valoare constituțională, Curtea a constatat că prin reglementarea acestora au fost impuse o serie de criterii obligatorii pentru adoptarea oricărui act normativ, a căror respectare este necesară pentru a asigura sistematizarea, unificarea și coordonarea legislației, precum și conținutul și forma juridică adecvate pentru fiecare act normativ. Astfel, respectarea acestor norme concură la asigurarea unei legislații care respectă principiul securității raporturilor juridice, având claritatea și previzibilitatea necesară.

Totodată, prin aceeași decizie, Curtea a reținut că trebuie avute în vedere și dispozițiile constituționale ale art. 142 alin. (1), potrivit cărora "Curtea Constituțională este garantul supremației Constituției", și pe cele ale art. 1 alin. (5) din Constituție, potrivit cărora, "În România, respectarea [...] legilor este obligatorie". Astfel, Curtea a constatat că reglementarea criticată prin nerespectarea normelor de tehnică legislativă determină apariția unor situații de incoerență și instabilitate, contrare principiului securității raporturilor juridice în componenta sa referitoare la claritatea și previzibilitatea legii.

Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că numai interpretarea prevederilor art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 în sensul că persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari efectivi ai acestor servicii, este singura care poate înlătura viciul de neconstituționalitate de care textul de lege suferă prin lipsa unei mențiuni exprese în acest sens.

6. În final, Curtea constată că, anterior acestei decizii, a statuat, cu valoare de principiu, că forța obligatorie ce însoțește actele jurisdicționale, deci și deciziile Curții Constituționale, se atașează nu numai dispozitivului, ci și considerentelor pe care se sprijină acesta. Astfel, Curtea a reținut că atât considerentele, cât și dispozitivul deciziilor sale sunt general obligatorii și se impun cu aceeași forță tuturor subiectelor de drept (spre exemplu, Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1/1995 privind obligativitatea deciziilor sale pronunțate în cadrul controlului de constituționalitate, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din 26 ianuarie 1995, Decizia nr. 1.415 din 4 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din 23 noiembrie 2009, sau Decizia nr. 414 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010).

Astfel, indiferent de interpretările ce se pot aduce unui text, atunci când Curtea Constituțională a hotărât că numai o anumită interpretare este conformă cu Constituția, menținându-se astfel prezumția de constituționalitate a textului în această interpretare, atât instanțele judecătorești, cât și organele administrative trebuie să se conformeze deciziei Curții și să o aplice ca atare. Pentru a da o forță sporită deciziei și fără a marca o reconsiderare a jurisprudenței sale, Curtea, prin prezenta decizie, va constata neconstituționalitatea oricărei alte interpretări pe care practica administrativă sau judecătorească ar putea să o atribuie textelor legale criticate față de cea consacrată prin deciziile anterioare pronunțate de Curtea Constituțională (a se vedea în acest sens Decizia nr. 536 din 28 aprilie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 482 din 7 iulie 2011).

Întrucât există o modalitate de interpretare a textului conformă Constituției, ce rezultă din chiar jurisprudența Curții Constituționale, și având în vedere faptul că neconstituționalitatea este atât o sancțiune ultimă aplicată de instanța constituțională cu repercusiuni asupra existenței normative a legii, cât și parte integrantă a ordinii juridice normative (Decizia nr. 223 din 13 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 256 din 18 aprilie 2012), Curtea va constata constituționalitatea dispozițiilor art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 privind organizarea și funcționarea Societății Române de Radiodifuziune și Societății Române de Televiziune în măsura în care taxa pentru serviciile publice de radiodifuziune și televiziune se aplică numai persoanelor juridice care beneficiază de aceste servicii.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

D E C I D E:

Constată că dispozițiile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 privind organizarea și funcționarea Societății Române de Radiodifuziune și Societății Române de Televiziune, care au format obiectul excepției de neconstituționalitate ridicate de Societatea Comercială "Polaris Com" - S.R.L. în Dosarul nr. 5.972/258/2012 al Judecătoriei Miercurea-Ciuc, sunt constituționale în măsura în care taxa pentru serviciile publice de radiodifuziune și televiziune se aplică numai persoanelor juridice care beneficiază de aceste servicii.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Miercurea-Ciuc și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 29 octombrie 2013.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE
AUGUSTIN ZEGREAN
Magistrat-asistent,
Daniela Ramona Marițiu

Acest document poate avea modificări ulterioare. Cumpărați documentul în formă actualizată sau alegeți un abonament Lege5 care permite accesul la orice formă actualizată.

;
se încarcă...