Înalta Curte de Casație și Justiție - ÎCCJ

Decizia nr. 16/2020 privind examinarea sesizării formulate de Curtea de Apel București - Secția a II-a penală în Dosarul nr. 24.247/3/2019, prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept

Modificări (...)

Text publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 672 din 29 iulie 2020.

În vigoare de la 29 iulie 2020

Acest document poate avea modificări ulterioare. Cumpărați documentul în formă actualizată sau alegeți un abonament Lege5 care permite accesul la orice formă actualizată.

Cumpără forma actualizată
sau autentifică-te
  •  

COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT ÎN MATERIE PENALĂ

Dosar nr. 964/1/2020

Daniel Grădinaru - președintele Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție - președintele completului
Eleni Cristina Marcu - judecător la Secția penală
Simona Cristina Neniță - judecător la Secția penală
Mirela Sorina Popescu - judecător la Secția penală
Elena Barbu - judecător la Secția penală
Oana Burnel - judecător la Secția penală
Francisca Maria Vasile - judecător la Secția penală
Anca Mădălina Alexandrescu - judecător la Secția penală
Rodica Cosma - judecător la Secția penală

S-a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel București - Secția a II-a penală în Dosarul nr. 24.247/3/2019, prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: "Dacă în aplicarea art. 43 alin. (1) din Codul penal, în cazul unor condamnări multiple, verificarea îndeplinirii condiției referitoare la împlinirea termenului de reabilitare se face în raport de dispozițiile art. 167 alin. (5) din Codul penal sau în raport de fiecare condamnare în parte pentru a stabili dacă sunt îndeplinite condițiile de existență ale recidivei postexecutorii."

Completul competent să judece sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile ce formează obiectul Dosarului nr. 964/1/2020 a fost constituit conform dispozițiilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală și ale art. 36 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat.

Ședința de judecată a fost prezidată de către președintele Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, domnul judecător Daniel Grădinaru.

La ședința de judecată a participat doamna Cristiana Georgeta Renghea, magistrat-asistent în cadrul Secției penale, desemnat în conformitate cu dispozițiile art. 38 din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat.

Judecător-raportor a fost desemnat, conform prevederilor art. 476 alin. (7) din Codul de procedură penală, doamna judecător Oana Burnel din cadrul Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a fost reprezentat de domnul Teodor Manea, procuror în cadrul Secției judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, învederând obiectul Dosarului nr. 964/1/2020 aflat pe rolul Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, precum și faptul că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, acesta fiind comunicat părților, potrivit dispozițiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală.

Totodată, a învederat că, drept urmare a solicitărilor formulate în temeiul art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, la dosarul cauzei au fost depuse puncte de vedere asupra problemei de drept deduse dezlegării.

La data de 5 mai 2020, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a depus Adresa nr. 797/C/1.012/III-5/2020 prin care s-a adus la cunoștință că în cadrul Secției judiciare - Serviciul judiciar penal al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii vizând chestiunea de drept supusă dezlegării în prezenta cauză. De asemenea, la aceeași dată au fost depuse la dosarul cauzei concluzii scrise formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Președintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, constatând că nu sunt cereri de formulat sau excepții de invocat, a solicitat domnului procuror Teodor Manea să susțină punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la problema de drept supusă dezbaterii.

Reprezentantul Ministerului Public a susținut că sesizarea formulată de Curtea de Apel București - Secția a II-a penală este inadmisibilă, întrucât nu implică nicio dificultate de interpretare, existând un text de lege care oferă soluția la chestiunea de drept invocată, respectiv art. 167 alin. (5) din Codul penal.

A arătat că jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală sub aspectul admisibilității unei sesizări este relevantă, fiind în sensul ca solicitarea pronunțării unei hotărâri prealabile să aibă ca obiect o problemă de drept în privința căreia există dificultăți de interpretare.

Pe fondul sesizării, a precizat că soluția stabilită de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, prin Decizia nr. 3/2009 privind recursul în interesul legii, are deplină valabilitate și în această cauză, în considerentele acesteia regăsindu-se criterii suficiente prin care să se poată soluționa chestiunea de drept.

Președintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a declarat dezbaterile închise, reținându-se dosarul în pronunțare.

ÎNALTA CURTE,

asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:

I. Titularul și obiectul sesizării

Prin Încheierea de ședință din data de 19 martie 2020, pronunțată în Dosarul nr. 24.247/3/2019, în temeiul art. 475 din Codul de procedură penală, Curtea de Apel București - Secția a II-a penală a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept:

"

Dacă în aplicarea art. 43 alin. (1) din Codul penal, în cazul unor condamnări multiple, verificarea îndeplinirii condiției referitoare la împlinirea termenului de reabilitare se face în raport cu dispozițiile art. 167 alin. (5) din Codul penal sau în raport cu fiecare condamnare în parte pentru a stabili dacă sunt îndeplinite condițiile de existență ale recidivei postexecutorii."

II. Expunerea succintă a cauzei

Curtea de Apel București - Secția a II-a penală a fost sesizată cu soluționarea apelului declarat de inculpatul N.F. împotriva Sentinței penale nr. 1.951 din data de 23 decembrie 2019, pronunțată de Tribunalul București - Secția I penală în Dosarul nr. 24.247/3/2019.

Prin sentința penală menționată, inculpatul N.F. a fost condamnat la 1 an și 9 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat, prevăzută de art. 228 alin. (1) și art. 229 alin. (1) lit. a) din Codul penal, 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de efectuare de operațiuni financiare în mod fraudulos în formă continuată (10 acte materiale), prevăzută de art. 250 alin. (1) din Codul penal, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal, și 1 an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de acces ilegal la un sistem informatic în formă continuată (10 acte materiale), prevăzută de art. 360 alin. (1) din Codul penal, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal, toate comise în stare de recidivă postexecutorie, fiind reținută incidența art. 41 alin. (1) din Codul penal raportat la art. 43 alin. (5) din Codul penal, dar și circumstanța atenuantă prevăzută de art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală pentru fiecare infracțiune.

S-a constatat că cele trei infracțiuni deduse judecății sunt concurente cu infracțiunile pentru care inculpatul a fost condamnat prin Sentința penală nr. 624 din 27 septembrie 2019, pronunțată de către Judecătoria Sector 1 București, definitivă prin Decizia penală nr. 1.628 din 4 decembrie 2019 a Curții de Apel București - Secția a II-a penală, și prin Sentința penală nr. 705 din 9 octombrie 2019, pronunțată de către Judecătoria Sector 3 București, definitivă prin neapelare la 12 noiembrie 2019.

S-a procedat la descontopirea pedepsei rezultante aplicate prin Sentința penală nr. 705 din 9 octombrie 2019, pronunțată de către Judecătoria Sector 3 București, în pedepsele componente și la aplicarea tratamentului sancționator prevăzut de art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal raportat la art. 38 alin. (1) și (2) din Codul penal, fiind contopite pedepsele aplicate pentru infracțiunile concurente, inculpatul urmând să execute pedeapsa rezultantă de 4 ani, 9 luni și 10 zile închisoare.

S-au aplicat inculpatului pedeapsa complementară și pedeapsa accesorie, au fost deduse perioadele executate din pedepsele anterioare și durata măsurilor preventive dispuse în cauză și s-a dispus anularea mandatelor de executare emise în vederea executării pedepselor aplicate pentru infracțiunile concurente și emiterea unui nou mandat de executare a pedepsei închisorii.

Pentru a pronunța hotărârea, prima instanță a reținut că fapta inculpatului N.F., care, la data de 12 iunie 2019, profitând de neatenția părții civile A.S.A., a sustras din rucsacul acesteia un portofel ce conținea cardul bancar nr. 468918xxxxxx5300 emis de Banca Comercială Română, un abonament METROREX, un abonament S.T.B., o legitimație emisă de Biblioteca Națională și suma de 70 lei, în timp ce călătorea cu un autobuz al liniei S.T.B. 104, întrunește elementele de tipicitate ale infracțiunii de furt calificat, prevăzută de art. 228 alin. (1) și art. 229 alin. (1) lit. a) din Codul penal.

S-a mai reținut că fapta inculpatului N.F., care la aceeași dată, în intervalul orar 13:00:44-13:30:39, a folosit în mod repetat cardul sustras și a efectuat zece operațiuni bancare, constând în plata prin sistem contactless a produselor achiziționate din magazine Mega Image Shop&Go, accesând astfel, fără drept, sistemul informatic al Băncii Comerciale Române - banca emitentă, întrunește elementele de tipicitate ale infracțiunilor de efectuare de operațiuni financiare în mod fraudulos și de acces ilegal la un sistem informatic, în formă continuată, fapte prevăzute de art. 250 alin. (1) din Codul penal și art. 360 alin. (1) din Codul penal, ambele cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal (10 acte materiale).

S-a apreciat că infracțiunile au fost comise în stare de recidivă postexecutorie, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 41 alin. (1) din Codul penal.

Cu referire la condiția privind al doilea termen al recidivei, aceea ca infracțiunea să fi fost săvârșită până la reabilitare sau împlinirea termenului de reabilitare, s-a reținut că în considerarea art. 167 alin. (5) din Codul penal, la calculul termenului de reabilitare trebuie avută în vedere pedeapsa cea mai mare, aceea de 5 ani închisoare, aplicată prin Sentința penală nr. 1.416 din 24 noiembrie 2003, pronunțată de către Judecătoria Sector 2 București, și că durata acestuia este de 4 ani, potrivit art. 166 alin. (1) lit. a) din Codul penal.

S-a arătat că termenul a început să curgă, conform art. 167 alin. (5) din Codul penal, de la data executării ultimei pedepse, și anume pedeapsa de 6 luni închisoare, aplicată prin Sentința penală nr. 445 din 4 septembrie 2015, pronunțată de Judecătoria Sector 2 București, respectiv la data de 2 iulie 2016, potrivit referatului întocmit de Biroul executări din cadrul Judecătoriei Sector 2 București.

Prin urmare, s-a constatat că termenul de reabilitare de 4 ani a început să curgă în data de 3 iulie 2016, urmând a se împlini la 2 iulie 2020, în conformitate cu art. 186 alin. (1) din Codul penal, context în care infracțiunile săvârșite de inculpat la data de 12 iunie 2019, înainte de împlinirea acestuia, au fost comise în stare de recidivă postexecutorie.

Împotriva sentinței penale menționate a declarat apel inculpatul N.F.

În cursul judecării apelului, la termenul din 19 martie 2020, apărătorul din oficiu al inculpatului a arătat că apelul vizează reindividualizarea pedepsei, iar instanța de apel, din oficiu, a invocat, ca motiv de apel, reținerea dispozițiilor referitoare la recidiva postexecutorie.

La același termen, Curtea de Apel București a pus în discuție, din oficiu, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile prin care să se statueze asupra problemei de drept expuse în preambul, instanța constatând îndeplinite cerințele de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală.

III. Punctul de vedere al completului care a dispus sesizarea

Instanța de trimitere a opinat în sensul că art. 167 alin. (5) din Codul penal nu este aplicabil în evaluarea condițiilor privind starea de recidivă, dispoziția stabilind modalitatea de calcul al termenului de reabilitare în raport cu "condamnările succesive" pe care le are o persoană condamnată, or, în cazul recidivei, primul termen presupune existența unei condamnări singulare (prin care fie s-a stabilit o singură pedeapsă, fie o rezultantă aplicabilă pentru o pluralitate de infracțiuni judecate în aceeași cauză sau în cauze separate) în raport cu care se verifică îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 41 alin. (1) din Codul penal. În cazul în care inculpatul are mai multe condamnări (la pedepse cu închisoarea cu privire la care nu s-a dispus contopirea), verificarea îndeplinirii condițiilor se face pentru fiecare dintre condamnările anterioare în mod separat.

Perseverența infracțională sancționată prin regimul juridic agravant aplicabil în cazul recidivei presupune ca între momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare și momentul comiterii unei noi infracțiuni să treacă un interval de timp mai mic decât cel la a cărui împlinire legiuitorul presupune că pot fi înlăturate toate consecințele unei condamnări. Prin urmare, pentru stabilirea stării de recidivă trebuie verificată împlinirea termenului de reabilitare pentru fiecare condamnare în parte, prin raportare la data comiterii infracțiunii deduse judecății, de vreme ce la stabilirea stării de recidivă nu se poate ține seama de condamnările pentru care s-a împlinit termenul de reabilitare.

Acest examen nu trebuie confundat cu cel efectuat în materia reabilitării, instituție care privește întregul trecut infracțional al inculpatului. Interdicția săvârșirii unei alte infracțiuni în termenul de reabilitare privește instituția reabilitării și nu are nicio relevanță la stabilirea stării de recidivă. În acest sens s-a reținut că dispozițiile anterior expuse fac referire exclusiv la împlinirea termenului de reabilitare pentru condamnarea în raport cu care se verifică existența stării de recidivă, nefiind permis a se adăuga acestui text alte exigențe. Mai mult, textul se referă la reabilitare și împlinirea termenului de reabilitare ca împrejurări alternative ce înlătură recidiva.

Este motivul pentru care în doctrină (de exemplu: Matei Basarab ș.a. - "Codul penal comentat. Vol. I. Partea generală", Editura Hamangiu, 2007, pagina 237, apud M. Basarab - "Drept penal. Partea generală", vol. I-II, Editura Lumina Lex, București, 2001, pagina 315, Gh. Mateuț - "Efectele reabilitării asupra recidivei", Dreptul 4/1993, paginile 41-42) s-a arătat că "în literatura penală s-a propus de lege ferenda să se prevadă în mod expres în cuprinsul art. 38 alin. (2) (vechiul Cod penal, n.n.) expresia: sau în privința cărora sunt îndeplinite condițiile reabilitării". În absența unei asemenea mențiuni, Curtea a apreciat că nu se poate adăuga textului nicio condiție suplimentară.

Este firesc ca în cazul reabilitării comiterea unei noi infracțiuni să împiedice inculpatul să beneficieze de această cauză de înlăturare a consecințelor condamnării, întrucât prin săvârșirea unei noi infracțiuni condamnatul dovedește că nu s-a îndreptat, iar termenul de reabilitare să se calculeze în raport cu pedeapsa cea mai grea și să înceapă să curgă de la data executării sau considerării ca executată a ultimei pedepse, întrucât această instituție juridică are în vedere persoana condamnatului și întreaga lui activitate infracțională. În cazul recidivei, pe de altă parte, primul termen este o condamnare singulară în raport cu care se verifică îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege.

În caz contrar, o hotărâre de condamnare va produce efecte agravante în mod succesiv de fiecare dată când inculpatul comite o nouă infracțiune, chiar dacă în raport cu această ultimă infracțiune nu sunt îndeplinite condițiile de existență ale recidivei. Or, intenția legiuitorului a fost ca o nouă infracțiune să împiedice reabilitarea condamnatului, nu aceea de a-i agrava situația în mod succesiv.

IV. Punctele de vedere exprimate de către curțile de apel și instanțele judecătorești arondate

În urma consultării instanțelor de judecată, în conformitate cu dispozițiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală, cu referire la art. 473 alin. (5) din același cod, s-au evidențiat două opinii, astfel:

Într-o primă opinie s-a arătat că, în cazul unor condamnări multiple, evaluarea îndeplinirii condiției negative privind împlinirea termenului de reabilitare, în cazul recidivei postexecutorii, se face în raport cu dispozițiile art. 167 alin. (5) din Codul penal.

În susținerea acestei teze s-a argumentat în esență că, în lipsa unei dispoziții contrare exprese, dispozițiile menționate reglementează modalitatea în care se calculează termenul de reabilitare în cazul unor condamnări succesive, aplicabilă inclusiv în cazul statuării asupra condițiilor de existență ale recidivei postexecutorii. S-au invocat principiul legalității pedepsei și faptul că termenul de reabilitare trebuie calculat într-o manieră unitară, independent de finalitatea evaluării împlinirii acestuia.

În acest sens au opinat Curtea de Apel Galați, Curtea de Apel Constanța, Curtea de Apel Oradea, Curtea de Apel București (opinie minoritară), Curtea de Apel Alba Iulia, Curtea de Apel Timișoara și Curtea de Apel Târgu Mureș, tribunalele București, Călărași, Brăila, Vrancea, Brașov, Covasna, Buzău, Ilfov, Giurgiu, Timiș și judecătoriile Onești, Roman, Făgăraș, Rupea, Lehliu-Gară, Roșiori de Vede, Turnu Măgurele, Videle, Zimnicea, Deva, Aiud, Reșița, Caransebeș și Lugoj.

Opinia contrară a fost exprimată în punctele de vedere transmise de Curtea de Apel București (opinie majoritară), Curtea de Apel Pitești și Curtea de Apel Brașov, Tribunalul pentru Minori și Familie Brașov, tribunalele Bacău, Ialomița, Teleorman, Sibiu, Caraș-Severin, Dolj și Gorj și judecătoriile Giurgiu, Buftea, Oltenița, Alexandria, Piatra-Neamț, Târgu Secuiesc, Brăila, Babadag, Măcin, Brad, Alba Iulia, Câmpeni și Caracal.

În argumentarea acestui punct de vedere s-a arătat că dispozițiile art. 167 alin. (5) din Codul penal instituie modalitatea de calcul al termenului de reabilitare aplicabilă exclusiv în cadrul instituției reabilitării.

S-a subliniat că primul termen al recidivei este reprezentat de o hotărâre de condamnare, motiv pentru care termenul de reabilitare trebuie calculat în raport cu fiecare condamnare în parte, și că altfel recidiva ar avea un "caracter perpetuu", or nu aceasta a fost intenția legiuitorului.

S-a mai motivat în sensul că aplicarea modului de calcul instituit de art. 167 alin. (5) din Codul penal în cazul analizării condițiilor recidivei postexecutorii ar echivala cu o interpretare prin analogie, ceea ce nu este permis în materie penală.

Răspunsurile curților de apel Bacău, Ploiești și Iași cuprind doar mențiunea neidentificării, în jurisprudența acestora ori, după caz, a instanțelor din circumscripție, a unor hotărâri relevante pentru problema de drept ce face obiectul sesizării.

V. Opinia specialiștilor consultați

În conformitate cu dispozițiile art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, a fost solicitată specialiștilor în drept penal opinia asupra chestiunii de drept supuse examinării.

Opinia specialiștilor Departamentului de drept public al Facultății de Drept din cadrul Universității "Titu Maiorescu" din București este în sensul că starea de recidivă postexecutorie se stabilește în raport cu dispozițiile art. 167 alin. (5) din Codul penal, întrucât această dispoziție legală reglementează în mod expres modul de calcul al termenului de reabilitare în ipoteza existenței unor condamnări succesive.

Stabilirea existenței stării de recidivă prin raportare la fiecare condamnare în parte ar conduce la eludarea dispoziției legale care stabilește modalitatea de calcul al termenului de reabilitare.

Această concluzie rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 165 și 168 din Codul penal, care prevăd, drept condiție negativă pentru ca o persoană să fie reabilitată, ca aceasta să nu săvârșească în termenul prevăzut de lege o nouă infracțiune, or analiza individuală a pedepselor aplicate prin hotărâri judecătorești succesive nu ar avea în vedere efectele întreruperii termenului de reabilitare.

Mai mult, raportarea la fiecare condamnare în parte intră în contradicție și cu scopul reținerii stării de recidivă postexecutorie, respectiv sancționarea perseverenței infracționale a persoanei condamnate.

Totodată, s-a arătat că sub imperiul Codului penal din 1969, prin Decizia nr. 3 din 19 ianuarie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite a statuat că "termenul de reabilitare judecătorească se socotește în raport de pedeapsa cea mai grea ce intră în componența pedepsei rezultante ca urmare a cumulului juridic sau aritmetic". Prin această decizie s-a pus capăt controversei jurisprudențiale generate de modul de stabilire a pedepsei care determină calculul termenului de reabilitare judecătorească în cazul pedepselor rezultante prin cumul aritmetic, ca urmare a revocării suspendării condiționate, sau prin cumul juridic, în cazul concursului de infracțiuni.

Legislația penală în vigoare prevede expres în cuprinsul art. 167 alin. (5) din Codul penal că, în situația condamnărilor succesive, termenul de reabilitare se calculează în raport cu pedeapsa cea mai grea și curge de la data executării ultimei pedepse.

Facultatea de Drept - Centrul de Cercetări în Științe Penale din cadrul Universității de Vest din Timișoara a apreciat că sesizarea Curții de Apel București - Secția a II-a penală îndeplinește criteriile de admisibilitate stabilite de art. 475 din Codul de procedură penală.

Cu privire la fondul sesizării s-a arătat că prevederile art. 41 alin. (1) din Codul penal fac trimitere expresă la noțiunea de reabilitare sau, în subsidiar, la împlinirea termenului de reabilitare, or instituția reabilitării este reglementată în cuprinsul art. 165-171 din Codul penal. Prin urmare, prevederile art. 41 alin. (1) din Codul penal trebuie completate cu dispozițiile art. 165 și următoarele din Codul penal, fiind singurele care reglementează, în fond, instituția reabilitării.

Această opinie a fost susținută și în doctrina penală anterioară noului Cod penal, dar și în cea de actualitate. În acest sens, în literatura de specialitate de sub imperiul Codului penal anterior, s-a susținut că "intervalul de timp care face să dispară prezumția de perseverență trebuie să fie același cu intervalul de timp care dă dreptul la obținerea reabilitării" (Vintilă Dongoroz ș.a., Explicații teoretice ale Codului penal român. Parte generală, vol. I., Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1969, p. 308). S-a arătat astfel că verificarea expirării acestui interval de timp se va face conform prevederilor care reglementează reabilitarea de drept sau judecătorească (ibidem). În același sens, în doctrina actuală s-a arătat că "reabilitarea avută în vedere de dispozițiile art. 41 din Codul penal este atât cea de drept, obținută în condițiile art. 166 și următoarele din Codul penal, cât și reabilitarea judecătorească obținută în condițiile art. 166 și următoarele din Codul penal" (Mitrache C-tin, Mitrache C., Drept penal român, Partea generală , ediția a II-a, Editura Universul Juridic, București, 2016, p. 354). În continuare s-a învederat că "termenele de reabilitare la care se face referire în dispozițiile art. 41 din Codul penal sunt cele prevăzute pentru reabilitarea judecătorească" (ibidem).

A fost subliniat că unul dintre principiile de interpretare a normelor de drept, principiul interpretării sistematice, presupune stabilirea sensului unui text legal prin coroborare cu alte texte, or Codul penal reprezintă o sistematizare a dreptului penal, normele aflându-se în interdependență.

În doctrina de specialitate s-a arătat că în ipoteza în care primul termen al recidivei va fi reprezentat de o pluralitate de infracțiuni, termenul de reabilitare se va calcula în funcție de pedeapsa cea mai grea ce intră în conținutul pedepsei rezultante (Streteanu F., Nițu D., Drept penal. Parte generală, vol. II, Editura Universul Juridic, București, 2018, p. 170; Udroiu M. Drept penal. Parte generală, Editura C.H. Beck, București, 2018, p. 704).

Această opinie a fost îmbrățișată și de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite prin Decizia nr. 3 din 19 ianuarie 2009, pronunțată în recurs în interesul legii.

Așadar, în cazul în care instanțele de judecată ar fi procedat la soluționarea pluralității de infracțiuni, pentru stabilirea împlinirii termenului de reabilitare ar fi avut în vedere pedeapsa cu durata cea mai mare, precum și momentul executării pedepsei rezultante.

S-a subliniat că nu există nicio justificare legală în baza căreia același mecanism să nu fie avut în vedere și în situația în care pluralitatea de infracțiuni nu ar fi fost soluționată la momentul la care se analizează incidența prevederilor art. 41 alin. (1) din Codul penal. Omisiunea instanțelor de judecată de a efectua operațiunea de contopire a pedepselor nu poate profita inculpatului și nu poate conduce la situații discriminatorii (față de cei cu privire la care s-a realizat operațiunea și s-a stabilit o pedeapsă rezultantă).

Aplicarea prevederilor art. 167 alin. (5) din Codul penal nu aduce atingere individualității pedepselor, întrucât instanțele de judecată vor proceda la verificarea condițiilor împlinirii termenului de reabilitare prin cercetarea fiecărei pedepse în parte. Instanțele de judecată vor proceda la verificarea duratei tuturor pedepselor în individualitatea lor, însă se vor raporta la pedeapsa cea mai grea pentru a stabili dacă s-a împlinit sau nu termenul de reabilitare.

Necorelarea prevederilor art. 41 alin. (1) din Codul penal cu cele ale art. 165 și următoarele din Codul penal ar putea conduce la situația înlăturării stării de recidivă din încadrarea juridică, în ciuda unei perseverențe infracționale.

Față de argumentele expuse, s-a concluzionat că în aplicarea art. 41 alin. (1) din Codul penal, în cazul unor condamnări multiple, verificarea îndeplinirii condiției referitoare la împlinirea termenului de reabilitare se face în raport cu dispozițiile art. 167 alin. (5) din Codul penal.

Facultatea de Drept din cadrul Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca a opinat în sensul că verificarea condiției referitoare la împlinirea termenului de reabilitare în caz de condamnări multiple se face prin raportare la dispozițiile art. 167 alin. (5) din Codul penal.

În susținerea opiniei s-a arătat că din definiția recidivei, înscrisă în art. 41 alin. (1) din Codul penal, rezultă că noua infracțiune trebuie comisă până la reabilitare sau împlinirea termenului de reabilitare. Chiar dacă această cerință pare a fi o condiție generală de existență a recidivei, în realitate ea privește numai recidiva postexecutorie, întrucât înainte de executarea sau considerarea ca executată a primei pedepse nu se poate vorbi de curgerea unui termen de reabilitare în cazul ei.

Condiția regăsită în cuprinsul art. 41 alin. (1) din Codul penal este expresia caracterului temporar al recidivei în dreptul nostru și are în vedere două ipoteze: pe de o parte, intervenirea reabilitării, pe de altă parte, simpla împlinire a termenului de reabilitare. Așadar, distinct de instituția reabilitării, doar pentru excluderea stării de recidivă este suficient să treacă un interval de timp de la executarea pedepsei, care face să se estompeze ideea de perseverență infracțională, fără a fi adusă în discuție îndeplinirea altor condiții ale reabilitării.

Rezumând, o condiție generală a recidivei postexecutorii este comiterea infracțiunii de la termenul al doilea înainte de împlinirea termenului de reabilitare în privința primei condamnări.

În consecință, ori de câte ori infracțiunea care ar constitui termenul al doilea se comite după împlinirea termenului de reabilitare pentru prima condamnare, nu va mai exista recidivă postexecutorie, indiferent dacă persoana condamnată îndeplinea sau nu toate condițiile pentru acordarea reabilitării.

Concluziile mai sus prezentate fac referire la ipoteza clasică a existenței unei unice condamnări. În situația în care persoana a suferit condamnări succesive, soluția diferă atât în ceea ce privește calculul duratei termenului de reabilitare, cât și în ceea ce privește momentul începerii curgerii acestuia.

Fără discuție, împlinirea termenului de reabilitare presupune că în respectivul interval de timp cel în cauză nu a comis o altă infracțiune, indiferent dacă aceasta ar atrage sau nu starea de recidivă.

Față de argumentele expuse s-a concluzionat că, în aplicarea art. 41 alin. (1) din Codul penal, în cazul unor condamnări multiple, verificarea îndeplinirii condiției referitoare la împlinirea termenului de reabilitare se face în raport cu dispozițiile art. 167 alin. (5) din Codul penal pentru a stabili dacă sunt îndeplinite condițiile de existență ale recidivei postexecutorii.

VI. Examenul jurisprudenței în materie

1. Jurisprudența națională relevantă

În materialul transmis de instanțele judecătorești au fost identificate ca relevante sub aspectul problemei de drept supuse analizei: Decizia penală nr. 395/AP din 4 mai 2017 a Curții de Apel Brașov, Decizia penală nr. 1.414/A din 26 octombrie 2015 a Curții de Apel București - Secția a II-a penală, Decizia penală nr. 1.244/P din 17 decembrie 2018 a Curții de Apel Constanța, Sentința penală nr. 69 din 25 februarie 2020 a Judecătoriei Făgăraș, Sentința penală nr. 2.348 din 17 iulie 2019 a Judecătoriei Craiova - definitivă prin Decizia nr. 1.583 din 20 noiembrie 2019 a Curții de Apel Craiova, și Decizia nr. 121 din 29 ianuarie 2020 a Curții de Apel Suceava.

Din analiza hotărârilor judecătorești înaintate reiese că atunci când au apreciat incidente dispozițiile art. 167 alin. (5) din Codul penal instanțele au făcut referire la conținutul textului de lege, în interpretarea literală a acestuia, în timp ce în situația în care au considerat că textul de lege nu ar fi aplicabil s-a arătat că primul termen al recidivei este, potrivit art. 41 alin. (1) din Codul penal, o hotărâre de condamnare, motiv pentru care la stabilirea stării de recidivă postexecutorie statuarea asupra împlinirii termenului de reabilitare trebuie să aibă în vedere fiecare condamnare în parte, iar nu trecutul infracțional al acuzatului în integralitatea sa.

2. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție

2.1. Din perspectiva deciziilor obligatorii, menite să asigure unificarea practicii judiciare, relevantă apare Decizia nr. 3 din 19 ianuarie 2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 10 iunie 2009, prin care s-a stabilit că termenul de reabilitare judecătorească se socotește în raport cu pedeapsa cea mai grea ce intră în componența pedepsei rezultante ca urmare a cumulului juridic sau aritmetic.

În considerentele deciziei amintite s-a reținut că "Un efect al reabilitării sau al îndeplinirii termenului de reabilitare privește condamnarea care nu mai este avută în vedere la stabilirea stării de recidivă (art. 38 ultimul alineat din Codul penal), așa încât aceasta nu mai reprezintă un impediment pentru aplicarea unor modalități neprivative de libertate.

Astfel, condiția negativă impusă de lege pentru înlăturarea stării de recidivă prin reabilitare sau împlinirea termenului de reabilitare trebuie examinată, în raport cu momentul săvârșirii celei de-a doua infracțiuni.

Prin jurisprudența instanței supreme s-a stabilit că, în cazul mai multor condamnări succesive, condamnatul nu poate fi reabilitat decât pe cale judecătorească pentru toate condamnările, iar termenul de reabilitare la care se referă art. 38 alin. 2 din Codul penal se calculează în raport cu pedeapsa cea mai grea și începe să curgă de la data executării ultimei pedepse, chiar dacă, privită izolat, pentru aceasta ar fi îndeplinite condițiile reabilitării de drept."

În ceea ce privește problematica primului termen al recidivei amintim și Decizia nr. 7 din 15 martie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 269 din 18 aprilie 2017, prin care s-a statuat în sensul că "În aplicarea dispozițiilor art. 41 alin. (1) din Codul penal, la stabilirea stării de recidivă postexecutorie se are în vedere, ca prim termen al recidivei, pedeapsa stabilită prin cumul, potrivit art. 83 din Codul penal anterior (art. 96 raportat la art. 43 din Codul penal)."

În considerentele deciziei menționate s-a arătat că "Referitor la primul termen al recidivei, în doctrină se admite că pedeapsa poate fi aplicată pentru o singură infracțiune sau pentru un concurs de infracțiuni, în acest din urmă caz avându-se în vedere pedeapsa rezultantă, care trebuie să fie mai mare decât pragul prevăzut de lege (6 luni sub imperiul Codului penal anterior și un an sub imperiul noului Cod penal), chiar dacă niciuna dintre pedepsele stabilite pentru infracțiunile concurente nu depășește acest prag. Rezultă, așadar, că în cazul concursului de infracțiuni se ține seama de pedeapsa rezultantă, inclusiv de sporul aplicat pentru concursul de infracțiuni (facultativ conform Codului penal anterior și obligatoriu conform noului Cod penal).

Dacă în doctrină se admite că primul termen al recidivei privește pedeapsa aplicată pentru un concurs de infracțiuni (pedeapsa rezultantă), nu există nicio rațiune pentru a nu admite că primul termen al recidivei nu privește și pedeapsa aplicată pentru pluralitatea intermediară sau recidiva postcondamnatorie. (...)

Un alt argument ce conduce la concluzia că, pentru stabilirea stării de recidivă postexecutorie, se ține seama de pedeapsa aplicată prin cumul aritmetic îl constituie și faptul că legiuitorul se referă în cuprinsul art. 41 alin. (1) din Codul penal la pedeapsa închisorii mai mare de 1 an, fără a limita existența primului termen al recidivei la pedeapsa închisorii mai mare de 1 an aplicată pentru o singură infracțiune, dispozițiile art. 41 alin. (1) din Codul penal fiind incidente atât în cazul în care pedeapsa închisorii mai mare de 1 an este aplicată pentru o singură infracțiune, cât și în cazul în care pedeapsa este aplicată pentru o pluralitate de infracțiuni (concurs de infracțiuni, recidivă, pluralitate intermediară), indiferent de regulile pe baza cărora este aplicată pedeapsa pentru pluralitatea de infracțiuni (cumul juridic cu spor facultativ sau obligatoriu ori cumul aritmetic)."

2.2. În ceea ce privește deciziile de speță, au fost identificate:

Decizia nr. 611 din 17 februarie 2010, pronunțată de Secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție (www.scj.ro), prin care a fost menținută Decizia penală nr. 253/A din 30 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, reținându-se în considerente că "În raport de datele existente în fișa de cazier judiciar, s-a constatat că în cauză nu a intervenit nici termenul de reabilitare judecătorească, inculpatul suferind condamnări succesive, astfel că acesta urmează a fi calculat în funcție de pedeapsa cea mai grea de 5 ani închisoare (fiind de 6 ani și 6 luni) și curge de la data considerării ca executată a ultimei hotărâri, respectiv a Sentinței penale nr. 70/2002 a Judecătoriei Călărași (prin care i-a fost aplicată o pedeapsă de 2 ani închisoare, executată de la 6 ianuarie 2002 la 13 mai 2003, când a fost liberat condiționat având un rest neexecutat de 237 zile)."

Decizia nr. 253 din 26 ianuarie 2011, pronunțată de Secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție (www.scj.ro), prin care au fost apreciate corecte argumentele Deciziei penale nr. 87/A din 28 septembrie 2010 a Curții de Apel Alba Iulia, conform cărora "este greșită însă reținerea prevederilor art. 37 alin. (1) lit. b) și art. 39 alin. (4) din Codul penal anterior privind recidiva postexecutorie la încadrarea juridică a faptei inculpatului, având în vedere că pentru condamnarea anterioară s-a împlinit termenul de reabilitare, iar potrivit art. 38 alin. (2) din Codul penal anterior, la stabilirea stării de recidivă nu se ține seama de condamnările în privința cărora s-a împlinit termenul de reabilitare.

Astfel, inculpatul a fost condamnat la o pedeapsă de 1 an și 6 luni închisoare prin Sentința penală nr. 360 din 15 mai 1991 a Judecătoriei Sibiu, definitivă prin Decizia penală nr. 248 din 31 iulie 1991 a Tribunalului Sibiu, fiind arestat la data de 27 martie 1991 și eliberat la data de 16 ianuarie 1992, cu un rest neexecutat de 258 zile.

De asemenea, prin Sentința penală nr. 43 din 4 martie 1997 a Judecătoriei Agnita, inculpatul a fost condamnat la o pedeapsă de 1 an și 4 luni închisoare, fiind arestat la data de 16 aprilie 1997 și eliberat la data de 19 noiembrie 1997, cu un rest neexecutat de 269 zile.

În cazul condamnărilor succesive, termenul de reabilitare se calculează în funcție de pedeapsa cea mai grea, începând cu data de la care se consideră executată ultima pedeapsă aplicată.

Astfel, termenul de reabilitare este de 4 ani și 9 luni, calculat conform art. 135 alin. (1) lit. a) din Codul penal anterior raportat la pedeapsa cea mai grea, de 1 an și 6 luni închisoare, aplicată inculpatului.

Acesta se socotește de la data de 18 august 1998, când s-a considerat executată pedeapsa de 1 an și 4 luni aplicată inculpatului prin ultima sentință de condamnare, împlinindu-se la data de 18 mai 2003.

Așadar, la data comiterii faptei - 2 august 2009 - termenul de reabilitare pentru condamnările anterioare era împlinit, nefiind justificată reținerea prevederilor art. 37 alin. (1) lit. b) din Codul penal anterior în sarcina inculpatului, sub acest aspect apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Sibiu fiind fondat."

3. Jurisprudența Curții Constituționale

Nu au fost identificate decizii relevante în problema de drept analizată.

VII. Jurisprudența relevantă a Curții Europene a Drepturilor Omului

Nu au fost identificate decizii relevante în problema de drept analizată.

VIII. Punctul de vedere exprimat de Direcția legislație, studii, documentare și informatică juridică din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție este în sensul că în aplicarea art. 41 alin. (1) din Codul penal, în cazul condamnărilor succesive, pentru a se stabili dacă sunt îndeplinite condițiile de existență ale recidivei postexecutorii, verificarea condiției referitoare la împlinirea termenului de reabilitare se realizează în raport cu dispozițiile art. 167 alin. (5) din Codul penal.

În argumentarea punctului de vedere s-a arătat că dispozițiile art. 41 alin. (1) din Codul penal și art. 167 alin. (5) din Codul penal trebuie interpretate corelat.

Prin utilizarea sintagmei "împlinirea termenului de reabilitare" din conținutul dispozițiilor art. 41 alin. (1) din Codul penal, legiuitorul nu a instituit nicio derogare de la regulile privind calculul termenului de reabilitare stabilite în art. 167 din Codul penal și, în consecință, nici de la regula stabilită de art. 167 alin. (5) din Codul penal, pentru ipoteza calculului termenului de reabilitare în cazul condamnărilor succesive.

În absența unei derogări, nu există niciun temei legal care să determine inaplicabilitatea dispozițiilor art. 167 alin. (5) din Codul penal în cadrul operațiunii de verificare a împlinirii termenului de reabilitare, efectuate în scopul stabilirii existenței recidivei postexecutorii, în ipoteza condamnărilor succesive.

Dispozițiile art. 41 alin. (1) și dispozițiile art. 167 alin. (5), ca norme ale părții generale a Codului penal, trebuie aplicate în mod corelat, și nu în mod izolat, excluderea aplicării unei norme cuprinse în partea generală a Codului penal putând fi realizată numai în mod expres de către legiuitor, iar nu pe calea hotărârii prealabile.

Această corelare între recidiva postexecutorie și calculul termenului de reabilitare în ipoteza condamnărilor succesive corespunde unei corelări de substanță între agravarea răspunderii penale pe care o implică recidiva postexecutorie și inexistența vocației la reabilitarea judecătorească. Agravarea răspunderii penale pe care o presupune recidiva postexecutorie se justifică, în ipoteza condamnărilor succesive, atât timp cât persoana condamnată nu are vocația de a beneficia de reabilitarea judecătorească, și, invers, existența vocației la reabilitarea judecătorească nu justifică agravarea răspunderii penale pe care o implică recidiva postexecutorie în cazul condamnărilor succesive.

Totodată, s-a opinat că soluția legislativă reflectată în dispozițiile art. 167 alin. (5) din Codul penal consacră soluția adoptată în jurisprudență sub imperiul Codului penal anterior cu privire la calculul termenului de reabilitare în cazul condamnărilor succesive.

Problema de drept privind calculul termenului de reabilitare în cazul condamnărilor succesive, soluționată pe cale jurisprudențială sub imperiul Codului penal anterior, reflectă legătura dintre stabilirea existenței stării de recidivă și aplicarea regulilor în materia calculului termenului de reabilitare.

În acest sens s-a arătat că în considerentele Deciziei nr. 3 din 19 ianuarie 2009 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 10 iunie 2009 (prin care s-a stabilit că termenul de reabilitare judecătorească se socotește în raport cu pedeapsa cea mai grea ce intră în componența pedepsei rezultante ca urmare a cumulului juridic sau aritmetic), instanța supremă a subliniat că un efect al reabilitării sau al îndeplinirii termenului de reabilitare privește condamnarea care nu mai este avută în vedere la stabilirea stării de recidivă (art. 38 ultimul alineat din Codul penal anterior), așa încât aceasta nu mai reprezintă un impediment pentru aplicarea unor modalități neprivative de libertate.

Astfel, condiția negativă impusă de lege pentru înlăturarea stării de recidivă prin reabilitare sau împlinirea termenului de reabilitare trebuie examinată, în raport cu momentul săvârșirii celei de-a doua infracțiuni.

Prin jurisprudența instanței supreme s-a stabilit că, în cazul mai multor condamnări succesive, condamnatul nu poate fi reabilitat decât pe cale judecătorească pentru toate condamnările, iar termenul de reabilitare la care se referă art. 38 alin. (2) din Codul penal anterior se calculează în raport cu pedeapsa cea mai grea și începe să curgă de la data executării ultimei pedepse, chiar dacă, privită izolat, pentru aceasta ar fi îndeplinite condițiile reabilitării de drept.

IX. Punctul de vedere al Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

Prin Adresa nr. 797/C/1.012/III-5/2020 din 5 mai 2020, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția judiciară - Serviciul judiciar penal a comunicat că nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii privind chestiunea de drept supusă interpretării.

Opinia exprimată în cadrul concluziilor depuse la dosarul cauzei, ca urmare a analizei de admisibilitate a sesizării efectuate în temeiul art. 475 din Codul de procedură penală, este aceea că nu este respectată condiția referitoare la momentul până la care se poate apela la mecanismul întrebării prealabile, nefiind, totodată, îndeplinită nici condiția de a exista o problemă de drept care trebuie lămurită.

În susținerea acestei opinii, cu privire la cerința de admisibilitate ca problema de drept a cărei interpretare se solicită să se ivească în cursul judecății, prioritar s-a arătat că este de interes lămurirea sensului sintagmei "în cursul judecății" din cuprinsul art. 475 din Codul de procedură penală, deoarece recurgerea la această procedură își vădește utilitatea doar dacă cursul judecății este întrerupt cel târziu în etapa dezbaterilor. Această ipoteză este demonstrată de dispozițiile art. 476 alin. (2) teza a II-a din Codul de procedură penală, potrivit cărora, în cazul în care nu s-a dispus suspendarea odată cu sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar cercetarea judecătorească este finalizată înainte de pronunțarea unei hotărâri prealabile, "instanța suspendă dezbaterile până la pronunțarea deciziei prevăzute la art. 477 alin. (1) din Codul de procedură penală". Necesitatea suspendării dezbaterilor derivă din însuși scopul mecanismului hotărârii prealabile, adică existența unei chestiuni de drept care condiționează soluționarea pe fond a cauzei și a cărei lămurire necesită intervenția instanței supreme, astfel că dezbaterile nu se pot încheia în absența pronunțării unei decizii de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

În cauză, la termenul de judecată din 19 martie 2020, "Curtea, după deliberare, apreciind că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate pentru sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție cu dezlegarea acestei chestiuni de drept, în temeiul art. 475 din Codul de procedură penală, dispune sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Totodată, având în vedere starea de arest preventiv a inculpatului, apreciază că nu se impune suspendarea judecării cauzei la acest moment, aceasta fiind facultativă în cazul sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru dezlegarea chestiunilor de drept.

Nemaifiind cereri de formulat, excepții de invocat și probe de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în susținerea apelului formulat în cauză" (a se vedea fila 2 din încheierea de sesizare).

În consecință, apărătorul din oficiu al inculpatului și procurorul au pus concluzii pe fondul apelului. Rezultă din aceasta nu doar că cercetarea judecătorească a fost apreciată ca finalizată, dar și că dezbaterile asupra fondului apelului s-au încheiat, cauza trecând într-o nouă etapă, cea a deliberării.

De altminteri, caracterul generator de confuzie al dispozițiilor instanței de trimitere se menține și în finalul considerentelor, când Curtea, "apreciind că sunt întrunite condițiile de admisibilitate, (...) va sesiza Înalta Curte de Casație și Justiție pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile și dezlegarea chestiunii de drept arătate.

Având nevoie de timp pentru a delibera pe fondul apelului, în baza art. 391 din Codul de procedură penală (...) stabilește termen pentru pronunțare asupra apelului la 8 aprilie 2020" (a se vedea fila 10 din încheierea de sesizare).

Constatând, abia cu prilejul deliberării, nelegalitatea celor dispuse, prin Încheierea din 8 aprilie 2020, termen stabilit pentru pronunțare asupra apelului, conform propriilor sale dispoziții de la termenul anterior, instanța de trimitere "repune cauza pe rol pentru discutarea suspendării dezbaterilor conform art. 476 alin. (2) teza a II-a din Codul de procedură penală". Or, este vădită trimiterea formală la dispozițiile art. 476 alin. (2) teza a II-a din Codul de procedură penală, câtă vreme, odată încheiate dezbaterile, suspendarea acestora devenise lipsită de obiect.

Pentru motivele invocate, după orice regulă de interpretare (gramaticală, teleologică sau sistematică) s-ar analiza mecanismul hotărârii prealabile, rezultă că sesizarea instanței supreme este limitată în timp de momentul dezbaterilor. S-a apreciat că astfel se impune înțeles sensul sintagmei "în cursul judecății" din cuprinsul art. 475 din Codul de procedură penală, câtă vreme nu doar hotărârea instanței este condiționată de soluția instanței supreme, ci și concluziile părților și ale procurorului depind de aceasta.

Câtă vreme acest moment a fost depășit, s-a apreciat că nu este îndeplinită condiția de admisibilitate referitoare la momentul până la care se poate apela la mecanismul întrebării prealabile.

Sub aspectul cerinței de a exista o problemă de drept care trebuie deslușită, s-a arătat că pentru a putea forma obiect al dezlegării, originea dilemei instanței de trimitere trebuie să se afle într-o dispoziție de drept penal ori procesual penal susceptibilă de varii interpretări, să derive dintr-o normă echivocă ori lacunară. Dacă însă voința legiuitorului rezultă cu claritate neinterpretabilă, înțelegerea motivației existenței normei legale ori achiesarea instanței de trimitere la obiectivul urmărit de legiuitor nu pot justifica recurgerea la mecanismul întrebării prealabile. Or, potrivit art. 41 alin. (1) din Codul penal, există recidivă, printre altele, când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de un an și până la împlinirea termenului de reabilitare, condamnatul săvârșește din nou o infracțiune cu intenție sau cu intenție depășită, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de un an sau mai mare. Cât privește modul în care acest termen se calculează în cazul condamnărilor succesive, dispozițiile art. 167 alin. (5) din Codul penal sunt deplin lămuritoare, textul legal prevăzând că termenul de reabilitare se calculează în raport cu pedeapsa cea mai grea și curge de la data executării ultimei pedepse.

În acest mod, legiuitorul a consacrat cele stabilite de doctrină și jurisprudență sub imperiul Codului penal anterior, din care lipseau dispozițiile echivalente, și a dat eficiență normativă Deciziei nr. 3 din 19 ianuarie 2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite în Dosarul nr. 31/2008, prin care se statuase în sensul că "termenul de reabilitare judecătorească se socotește în raport de pedeapsa cea mai grea ce intră în componența pedepsei rezultante ca urmare a cumulului juridic sau aritmetic". Decizia punea astfel capăt controversei jurisprudențiale generate de modul de stabilire a pedepsei care determină calculul termenului de reabilitare judecătorească în cazul pedepselor rezultante prin cumul aritmetic, ca urmare a revocării suspendării condiționate, sau prin cumul juridic, în cazul concursului de infracțiuni. Ipotezele avute în vedere de instanța supremă au vizat așadar doar situațiile când primul termen al recidivei îl constituia un concurs de infracțiuni sau o infracțiune comisă în termenul de încercare al unei suspendări condiționate dispuse anterior. S-a apreciat necesară această subliniere pentru că în ambele ipoteze primul termen al recidivei era reprezentat de o pedeapsă rezultantă, stabilită prin însăși hotărârea de condamnare.

Deși nu aceleași argumente sunt aplicabile în cazul condamnărilor succesive la pedepse care nu se cumulează nici juridic, nici aritmetic, cum este cazul recidivei postexecutorii, soluția este identică și în cazul acestora. În această din urmă ipoteză, ceea ce se va verifica este doar dacă a doua infracțiune este săvârșită înainte de împlinirea termenului de reabilitare pentru prima, deoarece împlinirea termenului de reabilitare este condiționată de necomiterea în respectivul interval de timp a unei noi infracțiuni indiferent dacă aceasta ar atrage sau nu starea de recidivă (prin cuantum, formă de vinovăție etc). În cazul unui răspuns afirmativ, pentru o a treia infracțiune săvârșită după data la care s-ar fi împlinit termenul de reabilitare pentru prima (dacă a doua nu ar fi fost comisă), se va reține starea de recidivă postexecutorie, pentru simplul motiv că prin comiterea celei de-a doua infracțiuni termenul de reabilitare al primei condamnări se întrerupe.

Pedeapsa aplicată pentru noua infracțiune, prin regimul sancționator mai sever aplicat recidivistului, va reflecta astfel, firesc, starea de recidivă în care infractorul s-a aflat, nefiind decât consecința perseverenței sale infracționale. S-a concluzionat în sensul că nu poate fi primită teza instanței de trimitere pentru care este indiferent în stabilirea regimului sancționator al celei de-a treia infracțiuni dacă inculpatul a comis sau nu o a doua infracțiune înainte ca termenul de reabilitare al primei condamnări să se fi împlinit.

Pentru argumentele ce precedă s-a apreciat că simpla lectură a celor două articole este lămuritoare, neimpunându-se intervenția instanței supreme prin mecanismul întrebării prealabile.

X. Dispoziții legale relevante

Codul penal

Art. 41. - Recidiva

"

(1) Există recidivă când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de un an și până la reabilitare sau împlinirea termenului de reabilitare, condamnatul săvârșește din nou o infracțiune cu intenție sau cu intenție depășită, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de un an sau mai mare."

Art. 43. - Pedeapsa în caz de recidivă

"

(5) Dacă după ce pedeapsa anterioară a fost executată sau considerată ca executată se săvârșește o nouă infracțiune în stare de recidivă, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru noua infracțiune se majorează cu jumătate."

Art. 167. - Calculul termenului de reabilitare

"

(5) În cazul condamnărilor succesive, termenul de reabilitare se calculează în raport cu pedeapsa cea mai grea și curge de la data executării ultimei pedepse."

Codul penal din 1969

Art. 37. - Recidiva în cazul persoanei fizice

"

(1) Există recidiva pentru persoana fizică în următoarele cazuri:

(...)

b) când după executarea unei pedepse cu închisoare mai mare de 6 luni, după grațierea totală sau a restului de pedeapsă, ori după împlinirea termenului de prescripție a executării unei asemenea pedepse, cel condamnat săvârșește din nou o infracțiune cu intenție pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de un an;

c) când după condamnarea la cel puțin trei pedepse cu închisoare până la 6 luni sau după executare, după grațierea totală sau a restului de pedeapsă, ori după prescrierea executării a cel puțin trei asemenea pedepse, cel condamnat săvârșește din nou o infracțiune cu intenție pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de un an."

Art. 38. - Condamnările care nu atrag starea de recidivă

"

(2) De asemenea, nu se ține seama de condamnările pentru care a intervenit reabilitarea sau în privința cărora s-a împlinit termenul de reabilitare."

XI. Opinia judecătorului-raportor asupra chestiunii de drept supuse dezlegării

Prin raportul întocmit în cauză, în conformitate cu dispozițiile art. 476 alin. (7) din Codul de procedură penală, judecătorul- raportor a apreciat că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, astfel cum sunt menționate în cuprinsul art. 475 din Codul de procedură penală.

XII. Înalta Curte de Casație și Justiție

Examinând sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile și chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, se constată următoarele:

Potrivit prevederilor art. 475 din Codul de procedură penală, "Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective și asupra căreia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată".

Reglementând, în cuprinsul textului anterior citat, procedura pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ca mijloc de asigurare a unei practici judiciare unitare în interpretarea și aplicarea legii de către instanțele judecătorești, alături de mecanismul recursului în interesul legii, legiuitorul a instituit o serie de condiții de admisibilitate pentru declanșarea acestei proceduri, condiții care se cer a fi întrunite în mod cumulativ, după cum urmează:

- existența unei cauze aflate în curs de judecată în ultimă instanță;

- existența unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată, din perspectiva acestei condiții, trebuie verificat dacă sunt întrunite premisele de analiză ale acesteia, și anume:

a) existența unei chestiuni de drept apte a primi o dezlegare de principiu;

b) problema pusă în discuție trebuie să fie una veritabilă, susceptibilă să dea naștere unor interpretări diferite și, prin urmare, să prezinte un anumit nivel de dificultate;

c) chestiunea de drept să fie esențială, în sensul că de lămurirea ei depinde soluționarea pe fond a cauzei, context în care noțiunea de "soluționare pe fond" trebuie înțeleasă în sens larg, incluzând nu numai problemele de drept material, ci și pe cele de drept procesual, cu condiția ca de rezolvarea acestora să depindă soluționarea pe fond a cauzei, astfel cum s-a conturat jurisprudența instanței supreme în cadrul acestui mecanism de unificare a practicii judiciare; și

- asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Evaluând elementele sesizării, pentru a stabili dacă se verifică îndeplinirea simultană a condițiilor ce permit declanșarea acestui mecanism de unificare a practicii judiciare, se constată că cerințele anterior enunțate sunt parțial întrunite.

Concret, sunt îndeplinite aspectele de admisibilitate legate de titularul sesizării, stadiul soluționării pricinii în care sesizarea a fost promovată, precum și inexistența unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, nefiind însă întrunite cerințele de substanță ale obiectului sesizării, anume cerința ca aceasta să vizeze o chestiune de drept veritabilă, cu un anumit nivel de dificultate și nici condiția referitoare la nestatuarea anterioară de către instanța supremă în cadrul unui mecanism de unificare a practicii judiciare asupra chestiunii de drept ce face obiectul sesizării.

Primele două condiții analizate, referitoare la titular și la existența unei cauze pendinte aflate în curs de judecată în ultimă instanță, sunt îndeplinite, având în vedere că dosarul în care a fost formulată sesizarea se află pe rolul instanței de trimitere - Curtea de Apel București - Secția a II-a penală, învestită să judece în apel, în ultimă instanță.

Referitor la cea de-a treia condiție enunțată, se reține că, potrivit comunicării Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția judiciară - Serviciul judiciar penal, nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii privind chestiunea de drept supusă interpretării.

În ceea ce privește condiția privind existența unei veritabile chestiuni de drept, în accepțiunea conferită de jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor probleme de drept în materie penală, se cer a fi verificate premisele acestei cerințe legale, și anume: existența unei chestiuni de drept apte a primi o dezlegare de principiu, problema pusă în discuție să fie una veritabilă, susceptibilă să dea naștere unor interpretări diferite și, prin urmare, să prezinte un anumit nivel de dificultate, chestiunea de drept să fie esențială, în sensul că de lămurirea ei depinde soluționarea pe fond a cauzei, astfel cum s-a conturat jurisprudența instanței supreme în cadrul acestui mecanism de unificare a practicii judiciare atât în materie penală, cât și în materie civilă.

În cadrul sesizării de față se impune analizarea acestei cerințe cumulativ cu cerința nestatuării anterioare de către instanța supremă, prin intermediul unor decizii obligatorii pentru toate instanțele judecătorești, întrucât caracterul veritabil și un anumit grad de dificultate și complexitate al unei chestiuni de drept, deși pot exista în sine, se diminuează în contextul în care devin incidente dezlegări obligatorii deja pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în cadrul mecanismelor de unificare a practicii judiciare.

Astfel, prin intermediul întrebării prealabile formulate, instanța de trimitere a apreciat, în esență, că modalitatea de calcul al termenului de reabilitare în cazul unor condamnări succesive ar fi neclară în cazul statuării asupra condiției negative impuse de lege pentru înlăturarea stării de recidivă privind "împlinirea termenului de reabilitare", existând riscul unei practici neunitare în ce privește incidența art. 167 alin. (5) din Codul penal.

Sesizarea formulată, deși prezintă aparența unei chestiuni de drept esențiale (întrucât de lămurirea acesteia depinde soluționarea cauzei pe fond), aptă a primi o dezlegare de principiu, nu reprezintă o chestiune de drept veritabilă și nu are nivelul de dificultate care să permită a se recurge la procedura hotărârii prealabile, întrucât, în soluționarea cauzei, instanța de trimitere era ținută să observe și să facă aplicarea corespunzătoare a dezlegărilor obligatorii ce se regăsesc deja în cuprinsul Deciziei nr. 3 din 19 ianuarie 2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite în recurs în interesul legii.

Se reține că, atât în procedura recursului în interesul legii, cât și în procedura hotărârilor prealabile, instanța supremă, în cadrul acestor competențe specifice și în limitele învestirii sale, dă anumite dezlegări de principiu unor probleme sau chestiuni de drept, în timp ce instanțele judecătorești pentru care aceste decizii sunt obligatorii, potrivit art. 474 alin. (4) și art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală, fac aplicarea lor în activitatea de înfăptuire a justiției, în cadrul tuturor cauzelor concrete în care respectivele dezlegări sunt incidente.

Mecanismul hotărârii prealabile nu poate fi activat atunci când dispoziția legală care a generat problema de drept dezlegată pe calea unui recurs în interesul legii pronunțat sub imperiul codurilor anterioare subzistă în noua reglementare, context în care deciziile de unificare a practicii judiciare pronunțate își produc în continuare efectele, în conformitate cu dispozițiile art. 4741 din Codul de procedură penală.

În raport cu obiectul sesizării, se constată că printre aspectele de drept analizate de instanța supremă în decizia de unificare invocată este și condiția negativă impusă de lege pentru înlăturarea stării de recidivă prin reabilitare sau împlinirea termenului de reabilitare, condiție ce se regăsește în ambele reglementări, iar argumentele instanței de trimitere nu sunt de natură a contura o altă perspectivă juridică asupra aceleiași chestiuni de drept, cu atât mai mult cu cât această dezlegare a fost consacrată legislativ în cuprinsul art. 167 alin. (5) din Codul penal.

Astfel, asupra chestiunii de drept privind modalitatea de calcul al termenului de reabilitare în cazul unor condamnări succesive, prin decizia amintită s-a statuat cu caracter obligatoriu că acesta se socotește în raport cu pedeapsa cea mai grea și începe să curgă de la data executării ultimei pedepse, chiar dacă, privită izolat, pentru aceasta ar fi îndeplinite condițiile reabilitării de drept. Instanța supremă a menționat expres în considerente că această interpretare se impune chiar în evaluarea incidenței art. 38 alin. (2) din Codul penal, care în forma anterioară prevedea condiția negativă impusă de lege pentru înlăturarea stării de recidivă prin reabilitare sau împlinirea termenului de reabilitare.

Este adevărat că legea penală în vigoare enumeră în cadrul aceluiași text de lege - art. 41 alin. (1) din Codul penal - atât condițiile pozitive ale recidivei, cât și impedimentul ce decurge din intervenirea reabilitării sau împlinirea termenului de reabilitare pentru primul termen al recidivei, în timp ce în vechea reglementare condiția negativă figura separat de cerințele ce trebuiau îndeplinite pentru reținerea recidivei postexecutorii, însă această împrejurare este pur formală și nu modifică în substanța lor condițiile legale necesare pentru realizarea acestei forme a pluralității de infracțiuni.

Se impune constatarea că ambele coduri au avut în vedere generic o pedeapsă executată sau considerată executată, fără ca prin aceasta să se înțeleagă faptul că primul termen al recidivei este în mod necesar o pedeapsă unică, fie ea și rezultantă, așa cum reiese din paragraful referitor la aceasta: ". . . termenul de reabilitare la care se referă art. 38 alin. (2) din Codul penal se calculează în raport cu pedeapsa cea mai grea și începe să curgă de la data executării ultimei pedepse, chiar dacă, privită izolat, pentru aceasta ar fi îndeplinite condițiile reabilitării de drept".

Trebuie amintit că în același sens, al raportării la toate condamnările definitive ca reprezentând primul termen al recidivei, iar nu la fiecare condamnare în parte, este și Decizia nr. 7 din 15 martie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 269 din 18 aprilie 2017.

Împrejurarea că dispozitivul deciziei amintite se referă exclusiv la calculul termenului de reabilitare judecătorească în cazul pedepselor rezultante ca urmare a cumulului juridic sau aritmetic nu înseamnă că dezlegarea astfel dată nu este valabilă în orice altă situație care reclamă calculul termenului de reabilitare pentru condamnări succesive. Circumstanțierea dezlegării de principiu a fost impusă de limitele sesizării, consecință directă a faptului că practica judiciară neunitară a fost generată în principal în cauzele având un atare obiect, validitatea interpretării și aplicabilitatea generală a acesteia în evaluarea existenței acestui impediment la reținerea stării de recidivă rezultând din chiar considerentele deciziei. De altfel, a statua diferențiat asupra împlinirii termenului de reabilitare pentru infracțiuni concurente sau comise în forma pluralității intermediare, în raport cu existența sau inexistența unei hotărâri prin care să se fi aplicat tratamentul sancționator corespunzător pluralității de infracțiuni incidente și să se fi stabilit o pedeapsă rezultantă, ar însemna a ne raporta la un criteriu arbitrar, profund discriminatoriu.

În consecință, Decizia dată în interesul legii nr. 3 din 19 ianuarie 2009 a instanței supreme oferă toate elementele de drept necesare pentru ca instanța de trimitere să poată stabili modul de calcul al termenului de reabilitare, precum și dacă în speță, în raport cu situația concretă, sunt îndeplinite sau nu condițiile recidivei postexecutorii, dezlegarea acestei chestiuni fiind stabilită fără echivoc în considerentele respectivei decizii.

Mai mult, această decizie a stat la baza soluției legislative înscrise în art. 167 alin. (5) din Codul penal, care prevede expres că "În cazul condamnărilor succesive, termenul de reabilitare se calculează în raport cu pedeapsa cea mai grea și curge de la data executării ultimei pedepse". Or, în considerarea principiului ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus, dezlegarea dată de instanța supremă rămâne aplicabilă în lipsa unei dispoziții contrare exprese care să stabilească o altă modalitate de calcul al termenului de reabilitare în cazul condamnărilor succesive atunci când se analizează condițiile de existență ale recidivei postexecutorii.

Pentru considerentele expuse, constatând că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, urmează a se dispune respingerea, ca inadmisibilă, a sesizării, în temeiul art. 477 din Codul de procedură penală.

ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE

În numele legii

D E C I D E:

Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel București - Secția a II-a penală, în Dosarul nr. 24.247/3/2019, privind pronunțarea unei hotărâri prealabile referitoare la următoarea chestiune de drept:

"

Dacă în aplicarea art. 43 alin. (1) din Codul penal, în cazul unor condamnări multiple, verificarea îndeplinirii condiției referitoare la împlinirea termenului de reabilitare se face în raport de dispozițiile art. 167 alin. (5) din Codul penal sau în raport de fiecare condamnare în parte pentru a stabili dacă sunt îndeplinite condițiile de existență ale recidivei postexecutorii."

Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 iunie 2020.

PREȘEDINTELE SECȚIEI PENALE A ÎNALTEI CURȚI DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
judecător DANIEL GRĂDINARU
Magistrat-asistent,
Cristiana Georgeta Renghea

Acest document poate avea modificări ulterioare. Cumpărați documentul în formă actualizată sau alegeți un abonament Lege5 care permite accesul la orice formă actualizată.

;
se încarcă...