Universul Juridic nr. 7/2020

Aspecte privind obligația de întreținere în dreptul internațional privat
de Luisa Chelaru

10 iulie 2020

În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

Cumpără forma completă
  •  

Referințe articol: Articole, Drept Internațional, Premium, Chelaru Luisa, RRDP

I. Sediul materiei. Aspecte de drept național

Obligația de întreținere(1) este o îndatorire pe care legea o impune între anumite persoane, având ca scop asigurarea mijloacelor necesare traiului, ce poate avea sau nu caracter de reciprocitate, rezultată ca efect al relațiilor de familie, rudenie sau al unor raporturi de drept similare celor de familie. În alte opinii, obligația legală de întreținere este considerată a fi obligația impusă de lege unei persoane de a furniza altei persoane mijlocele de existență. În literatura de specialitate au fost făcute și alte precizări cu privire la obligația de întreținere, precum aceea potrivit căreia părinții au față de copiii lor minori obligația de întreținere ce se întinde până la asigurarea mijloacelor pentru educație, învățătură și pregătire profesională(2).

Conform dreptului civil român actual, obligația de întreținere cunoaște două modalități: obligația de întreținere legală, reglementată în cuprinsul Cărții a II-a, Titlul V, art. 513- art. 534 C. civ., și obligația de întreținere convențională, stabilită în baza acordului dintre părți sau a contractului de întreținere, așa cum este reglementat în dispozițiile art. 2.254- art. 2.263 C. civ. "Stabilirea și executarea obligației de întreținere", cuprinsă în Titlul V din Cartea a II-a a Codului civil actual, prezintă, prin prevederile art. 513- art. 534, noua modalitate de abordare a obligației de întreținere, ce își avea sediul la art. 86- art. 96 C. fam., aducând un plus substanțial. Comparând dispozițiile cu privire la obligația legală de întreținere din Codul familiei cu cele din actualul Cod civil, constatăm o preocupare mai atentă a legiuitorului asupra acestei instituții în legislația actuală, atât prin numărul mai mare de articole consacrate, cât și prin reglementarea expresă a unor aspecte ce nu se regăseau în Codul familiei(3).

Obligația de întreținere convențională reprezintă dreptul și îndatorirea corelativă stabilită de părți în temeiul unui acord de voință încheiat între ele, reglementarea și efectele acesteia intrând, conform dispozițiilor legale atât naționale, cât și internaționale în materie, pe tărâm contractual.

Obligația legală de întreținere izvorăște din lege, iar în baza normelor juridice ce o reglementează, în funcție de categoria persoanelor între care se datorează, se poate clasifica în: obligații de întreținere între soți, rude în linie dreaptă, frați și surori; între părinți și copiii lor minori; între foști soți. De la acestea există și excepții, respectiv obligații de întreținere datorate între alte categorii de persoane, rezultate din relații de rudenie sau asemănătoare celor de familie.

Cu privire la cadrul normativ, sediul materiei enunțat anterior, ce se referă la caracterele obligației de întreținere, subiectele de drept între care există această obligație, ordinea juridică în care aceasta este datorată și, de asemenea, la condițiile, stabilirea și executarea acesteia, se completează cu alte norme prevăzute de Codul civil ce fac referire la particularități ale obligației de întreținere între categorii speciale de persoane, precum art. 389 C. civ., care reglementează întreținerea între foștii soți, art. 402 C. civ., care prevede contribuția părinților la creșterea, educarea și pregătirea profesională a copiilor minori ca urmare a divorțului, și art. 499, art. 500, art. 510 și art. 525 C. civ., care instituie reguli referitoare la întreținerea între părinți și copii(4).

Constatăm că, în fapt, prevederile art. 513 C. civ. instituie, în primul rând, caracterul legal al întreținerii. Prin aceasta se înțelege că obligația de întreținere este stabilită exclusiv prin lege și nu poate lua naștere între alte categorii de persoane decât cele indicate și în condițiile prevăzute expres de aceasta. Dispozițiile art. 514 C. civ. se referă la caracterul personal al obligației de întreținere, ce decurge din caracterul său legal, această obligație impunându-se doar anumitor categorii de persoane, împreună cu toate efectele ce rezultă din caracterul in personam, respectiv faptul că este incesibilă, insesizabilă, în principiu încetează ca urmare a morții debitorului sau creditorului, iar în funcție de calitatea în care se găsesc subiectele de drept, reclamă nașterea obligației dedicate scopului pentru care a fost instituită prin prevederile legale(5). De asemenea, obligația are caracter de ordine publică, conform dispozițiilor art. 515 C. civ., nimeni neputând să renunțe pentru viitor la dreptul său la întreținere, orice act cu privire la această renunțare fiind interzis. Astfel, încă din primele articole ale Codului civil actual destinate obligației de întreținere, se observă consacrarea expresă a caracterului legal și personal al obligației de întreținere, care, în fosta reglementare, nu se regăsea punctual(6). Totodată, Codul familiei nu prevedea în mod particular nici inadmisibilitatea renunțării la întreținere, iar în privința condițiilor în care aceasta se datorează, deși există asemănări între vechea și actuala reglementare, cea din urmă este mai avantajoasă.

Obligația de întreținere are ca izvor principal, potrivit dispozițiilor art. 516 C. civ., relațiile de familie sau rudenie, iar categoriile de persoane între care se datorează sunt reprezentate de soți, precum și rudele în linie dreaptă, la care se adaugă frații și surorile, ca și alte categorii de persoane expres reglementate de lege. Celelalte norme privind situațiile speciale, respectiv îndatorirea de întreținere între foștii soți, între părinți și copiii lor minori, precum și alte excepții, în funcție de categoriile speciale cărora li se aplică, vin să completeze dispozițiile de bază în materie.

Obligația de întreținere între soți apare ca un drept și o obligație morală și patrimonială între persoanele căsătorite, decurgând din efectul instituției căsătoriei, alături de alte drepturi și îndatoriri reglementate de Codul civil, cum ar fi respectul reciproc, fidelitatea și sprijinul moral(7). Potrivit prevederilor art. 389 C. civ., ca urmare a desfacerii căsătoriei, obligația care constă în întreținerea între soți încetează(8).

În privința obligațiilor de întreținere între rudele în linie dreaptă, normele legale nu fac distincție între relațiile de familie sau rudenie rezultate pe cale firească sau prin adopție (cu o singură excepție, în cazul încetării adopției), nici în privința filiației, dacă aceasta este rezultată din căsătorie sau din afara căsătoriei, în acest sens constatând că legislația națională actuală a fost adoptată luând în considerare și tendințele dreptului european în materie, pe care îl vom analiza în cele ce urmează. În temeiul prevederilor art. 525 C. civ., se apreciază că minorul solicită întreținere părinților săi atunci când, fiind "în nevoie", nu se poate întreține singur din propria muncă, deși are bunuri. Doar în situația în care părinții nu vor putea da întreținere minorului fără să își primejduiască existența, instanța va admite valorificarea bunurilor copilului pentru ca acesta să își asigure întreținerea, cu excepția bunurilor necesare nevoilor stricte. În acest sens, raportându-ne la creditorul întreținerii, art. 86 C. fam. îndreptățea minorul la întreținere oricare ar fi fost motivul nevoii solicitării acesteia, în vreme ce actuala reglementare îl face pe minor creditor al întreținerii doar în situația în care nu se poate întreține prin propria muncă. Apreciem, în aceste condiții, că reglementarea veche era mai permisivă și lacunară, Codul civil actual adăugând și posibilitatea ca întreținerea să poată fi prestată prin valorificarea bunurilor proprii ale minorului în cazul în care părinții nu ar putea presta întreținerea decât punând în primejdie propria lor existență(9).

Dispozițiile prevăzute de Codul civil în materia întreținerii între părinți și copii trebuie coroborate cu dispozițiile din materia autorității părintești(10). În virtutea reglementărilor cuprinse în art. 510 C. civ., în cazul decăderii din exercițiul drepturilor părintești, sancțiunea nu scutește părintele decăzut de obligația de a asigura întreținerea minorului. În același timp, alin. (2) al art. 516 C. civ. cuprinde dispoziții referitoare la dreptul de întreținere, care creează obligații atât între rudele în linie dreaptă, cât și între frați și surori, indiferent dacă aceștia sunt de sânge sau din adopție. Totuși, analizând prevederile art. 520 C. civ., constatăm că, în cazul încetării adopției, adoptatul va putea cere întreținere numai rudelor firești sau soțului său.

Tot în ceea ce privește creditorul întreținerii, Codul familiei nu aducea în discuție condiția conform căreia cel care beneficiază de întreținere trebuie să aibă un comportament moral și corespunzător față de debitor, lucru, de altfel, just și care, prin neîndeplinirea sa, duce la pierderea acestui drept. Trebuie precizat și faptul că vechea reglementare nu prevedea nici împrejurarea că starea de nevoie și mijloacele celui care o datorează trebuie dovedite, iar aceasta înseamnă folosirea oricărui mijloc de probă(11).

Legea română, în prezent, reglementează expres anumite situații - prevăzute în art. 517 și art. 518 C. civ., precum și în dispozițiile Legii nr. 272/2004(12) - în care se datorează întreținere chiar dacă debitorul și creditorul nu sunt soți, foști soți sau copii.

Un prim caz îl constituie situația soțului care contribuie la întreținerea minorului celuilalt soț, dacă părinții săi firești nu mai există sau sunt în nevoie. Totodată, aceasta implică și datoria corelativă a copilului, care este obligat, dacă a beneficiat de întreținere timp de 10 ani, sa-i acorde, la rândul său, întreținere celui care l-a întreținut (art. 517 C. civ.).

Un al doilea caz reglementat de Codul civil îl constituie întreținerea datorată de către moștenitori(13).

Legea nr. 272/2004 prevede, de asemenea, două cazuri de acordare a obligației de întreținere(14).

În ceea ce privește ordinea de acordare a întreținerii, dispozițiile art. 519 C. civ. stabilesc că primii care își datorează întreținere sunt soții și foștii soți. Urmează descendenții, care datorează întreținere înaintea ascendenților, iar dacă aceștia sunt mai mulți, ordinea de prioritate la acordarea întreținerii este de la cel mai apropiat la cel mai îndepărtat. În sfârșit, frații și surorile își datorează întreținere după cea datorată de părinți, dar înaintea bunicilor. În situația în care primul obligat la întreținere nu posedă mijloacele suficiente pentru a acoperi necesitățile celui care are nevoie de întreținere, instanța de tutelă poate obliga la completarea acesteia de către persoanele îndatorate în ordinea precizată mai sus(15). În această privință, Codul familiei nu reglementa expres ordinea legală și locul pe care îl ocupă foștii soți, și anume că aceștia își datorează întreținere înaintea celorlalți obligați. Sub aspectul modificării pensiei de întreținere, și vechea reglementare permitea acest lucru, însă Codul civil actual are o abordare mai amplă și mai cuprinzătoare, ca și în situația restituirii întreținerii nedatorate(16).

Dacă există debitori obligați în același timp să contribuie la întreținerea aceleiași persoane, ei o vor face proporțional cu mijloacele deținute(17).

..........


În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

;
se încarcă...