Universul Juridic nr. 5/2020

Practica neunitară a instanțelor de judecată în cauzele de fond funciar
de Ovidiu Ioan Dumitru

18 mai 2020

În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

Cumpără forma completă
  •  

Referințe articol: Articole, Premium, Revista Universul Juridic, Ovidiu Ioan Dumitru, Bogdan Barbuceanu

În prezentul articol abordăm o problematică sensibilă pentru sistemul judiciar românesc, mai exact, pentru vârful acestuia, care este format din instanțele de judecată, cele care s-au confruntat cu cel mai periculos fenomen în aplicarea legii, și anume practica neunitară. Problema este cu atât mai spinoasă, cu cât privește aplicarea unei legi reparatorii, atât a dreptului de proprietate, cât și a conștiinței publice ce a fost grav afectată de abuzurile sistemului comunist.

Cu toții am constatat - justițiabili, profesioniști (practicieni și cadre didactice) sau simpli observatori - că, de multe ori, în această materie au fost pronunțate soluții contradictorii în aplicarea Legii nr. 18/1991 privind fondul funciar, mai ales față de modalitatea de stabilire a dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, față de modul de intrare a acestora în patrimoniul statului [prin expropriere, anterior anului 1945, cu plata unei juste despăgubiri, sau, după caz, prin confiscare, în temeiul unei hotărâri penale de condamnare, pronunțată în baza Legii nr. 312/1945, de persoanele care pot să solicite reconstituirea dreptului de proprietate în raport cu prevederile articolelor 8 alin. (2) și art. 13 din Legea nr. 18/1991, față de modul în care a fost aplicat art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum și de cererile de constatare a nulității absolute a actelor de reconstituire a dreptului de proprietate, dar și de modalitatea în care s-a făcut aplicarea prevederilor art. 48 din Legea nr. 18/1991.

Implicați într-un mod diferit, unul ca observator, celălalt ca avocat, am constatat, în ultimii ani, că instanțele de judecată fac progrese tot mai importante în ceea ce privește uniformizarea practicii judiciare în diverse domenii, iar împreună am hotărât să facem o sumară analiză a ceea ce considerăm a fi una dintre cele mai afectate părți ale jurisprudenței românești. Credem că fiecare jurist trebuie să manifeste un interes, izvorât din respectul pentru profesie, în identificarea carențelor legislative și a aspectelor care generează jurisprudență neunitară, în scopul sporirii calității actului de justiție și consolidării securității raporturilor juridice ce stau la baza statului de drept.

Identificarea acestor carențe se poate determina prin analiza hotărârilor judecătorești raportate la legislația internă, a standardelor internaționale și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, precum și pe constatările Consiliului Superior al Magistraturii referitoare la aceste interpretări diferite, dar și prin opinia unor judecători, procurori și avocați implicați efectiv în activitatea instanțelor, precum și a unor apreciate cadre didactice ale căror lucrări se raportează permanent la realitatea și actualitatea judiciară.

În funcționarea statului de drept, asigurarea supremației legii reprezintă un deziderat sacru, iar în acest sens, un rol fundamental în administrarea justiției și garantarea protecției drepturilor cetățeanului revine judecătorilor, procurorilor și avocaților ca înfăptuitori ai justiției. Astfel, este de remarcat că asigurarea caracterului unitar al practicii judecătorești este impus și de principiul constituțional al egalității cetățenilor în fața legii și, implicit, a autorității judecătorești, în speță, a instanțelor de judecată(1).

Principiile consacrate care stau la baza dreptului modern sunt grav afectate dacă soluțiile instanțelor judecătorești, în cauze similare, sunt diferite, abordează instituții de drept distincte sau chiar sunt contradictorii. Verificând și constatând astfel de situații concrete, Consiliul Superior al Magistraturii, consideră că practica unitară este esențială pentru creșterea încrederii în actul de justiție, sens în care s-a și constituit Comisia de unificare a practicii judiciare, din cadrul consiliului, ca o necesitate efectivă, întrucât o jurisprudență divergentă are drept consecință afectarea în mod grav, și uneori ireparabil a principiului siguranței juridice, definit ca unul dintre elementele fundamentale ale statului de drept.

Pentru asigurarea unei practici unitare, obligația fiecărui judecător este ca, la aplicarea dreptului material și procesual, să aibă mereu în vedere principiile de bază ale științei dreptului, raportate la drepturile fundamentale ancorate în Constituție, și, pe cale de consecință, să acționeze mereu în direcția unei stricte respectări a acestora, ca un deziderat profesional. Însă, din păcate, în România, au existat și încă mai există, este adevărat, la un nivel relativ scăzut, practici neunitare, spețe care comportau aceeași rezolvare, dar care au primit interpretare diferită, în raport cu care au fost aplicate instituții de drept distincte și care au creat incertitudine și nesiguranță socială.

Ne vom referi, în acest articol, la un domeniu pe care l-am observat și urmărit mai îndeaproape, raportat la istoria recentă și la încercarea României de a repara abuzurile trecutului, în concordanță cu legislația Uniunii Europene, respectiv acela al reconstituirii dreptului de proprietate, potrivit dispozițiilor Legii nr. 18/1991 a fondului funciar(2).

Înainte de a ne referi la practica neunitară din acest domeniu, trebuie amintit că după instaurarea regimului comunist în România anului 1947, statul a procedat la naționalizarea pe scară largă a imobilelor și a terenurilor agricole, astfel că între anii 1949 și 1962, cea mai mare parte a terenurilor agricole a fost transferată în patrimoniul cooperativelor agricole(3). Prin legile nr. 58 și nr. 59 din 1974, terenurile preluate abuziv de statul comunist au fost scoase din circuitul civil, unica formă de dobândire a dreptului de proprietate privată asupra acestora rămânând moștenirea.

După decembrie 1989, odată cu adoptarea unei noi și necesare Constituții, care reglementa clar și unitar protecția dreptului de proprietate indiferent de titular, au fost emise o serie de acte normative în scopul reparării rănilor provocate dreptului de proprietate ca drept fundamental, principalul act normativ fiind Legea fondului funciar nr. 18/1991, în temeiul căreia cetățenii puteau solicita reconstituirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor agricole, în limita suprafeței de 10 ha de familie, în echivalent arabil, lege care a condus, prin aplicarea sa de către autoritățile locale, la numeroase acțiuni în instanță și care a suferit diferite modificări în timp, în raport de viziunea și înțelepciunea legiuitorului român(4).

De la apariția legii și până în prezent, deși s-a dorit a fi una care să asigure o reparație efectivă, dar și una a conștiinței individuale și publice, am constatat că au fost pronuntațe soluții diferite, în special în raport de modalitatea de stabilire a dreptului de proprietate privată asupra terenurilor în temeiul Legii nr. 18/1991, față de modul de intrare a acestora în patrimoniul statului, prin expropriere, anterior anului 1945, cu plata unei juste despăgubiri, sau, după caz, prin confiscare, în temeiul unei hotărâri penale de condamnare, pronunțată în baza Legii nr. 312/1945, de persoanele care pot să solicite reconstituirea dreptului de proprietate în raport cu prevederile articolelor 8 alin. (2) și 13 din Legea nr. 18/1991, de modul în care a fost aplicat art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum și de cererile de constatare a nulității absolute a actelor de reconstituire a dreptului de proprietate, dar și de modalitatea în care s-a făcut aplicarea prevederilor art. 48 din Legea nr. 18/1991.

Deși inițial s-a resimțit necesitatea unei specializări a judecătorului în această materie, abia în anul 2005, prin dispozițiile art. 2 alin. (2) Titlul XIII - Accelerarea judecăților în materia restituirii proprietăților funciare din Legea nr. 247/2005(5), s-a stabilit că, în cadrul instanțelor judecătorești, procesele funciare se vor soluționa de către completuri specializate, expunerea de motive a acestui act normativ fiind: "Reglementările privind accelerarea judecăților în materie funciară au in vedere să pună capăt incertitudinii, să scoată proprietatea și pe proprietari din hățișurile justiției în care se află din 1991 până în prezent. Principalele modificări avute în vedere în acest scop sunt: crearea de completuri specializate în cadrul instanțelor, scurtarea termenelor de judecată, simplificarea administrării probelor și a procedurilor de citare, eliminarea căii de atac a apelului și simplificarea punerii în executare a hotărârilor emise în cauzele de fond funciar".

Din păcate, această reglementare a fost nerespectată din cauza faptului că cele mai multe dintre instanțele de fond au avut și au o jurisdicție restrânsă, fapt ce impune un număr mic de judecători; în cadrul acestora, fie nu au fost înființate completuri specializate, fie - dacă au fost înființate - cauzele de fond funciar au ajuns să fie instrumentate de către toți judecătorii instanței, constituindu-se astfel completuri nespecializate.

Totodată, întâlnim și situația stranie în care, prin deciziile luate la nivelul instanțelor, unele completuri specializate au fost desființate, judecătorii având de soluționat cauze din toată materia civilă în competența secției respective, inclusiv fond funciar; însă, apreciem cu fermitate că și o reducere a numărului de cauze în materia fondului funciar nu ar fi de natură să înlăture obligativitatea respectării art. 2 alin. (2) Titlul XIII - Accelerarea judecăților în materia restituirii proprietăților funciare, din Legea nr. 247/2005(6).

Putem afirma că, acționând în acest sens și ignorând o dispoziție normativă de strictă interpretare, chiar de către instanțele judecătorești care ar fi putut iniția procesul de specializare al judecătorilor în soluționarea litigiilor de fond funciar, am ajuns în situația unei practici neunitare în materie.

Dacă în prezența unei asemenea provocări judiciare - care s-a concretizat într-o reglementare nouă, având scopul de adaptare și profesionalizare, ceea ce ar fi condus la o aprofundare specială din partea completului - multe instanțe, prin organele de conducere, au apreciat că poate fi ignorată specializarea judecătorului, atunci nu ar trebui să surprindă diferențele de interpretare, soluțiile neunitare ale instanțelor ce au creat un fenomen de nesiguranță a justițiabililor.

Revenind la contradicțiile instanțelor privind modalitatea de stabilire a dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, în temeiul Legii nr. 18/1991, indicăm că dacă terenul cu privire la care s-a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate a fost expropriat în favoarea Statului Român, înainte de anul 1945, în temeiul Legii pentru reforma agrară din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș nr. 30/1921, s-a considerat că Statul Român are un drept de proprietate valabil anterior anului 1945, astfel încât reclamanții nu pot beneficia de reconstituirea dreptului de proprietate potrivit Legii nr. 18/1991, eficiența dată mențiunilor din cartea funciară cu privire la calitatea de proprietar fiind diferită, raportat la împrejurările cauzei. Astfel, unele instanțe au constatat că Statul Român a devenit, în mod valabil, proprietar al respectivei suprafețe, în urma intabulării dreptului de proprietate în baza unei hotărâri a Comisiei de ocol neatacate de părțile interesate, iar reclamanții nu pot beneficia de reconstituirea dreptului de proprietate potrivit Legii fondului funciar. Altele însă au apreciat că lipsa notării în cartea funciară a exproprierii nu atrage nulitatea transmiterii dreptului de proprietate în favoarea Statului Român, pe considerentul că Statul a dobândit dreptul de proprietate asupra acelor terenuri prin efectul Legii nr. 30/1921, înscrierea în cartea funciară neavând efecte constitutive de drepturi, ci doar efect de opozabilitate, avându-se în vedere că aceeași interpretare a fost regăsită și în Decizia din 2015 a Curții Constituționale.

În ceea ce privește modul de stabilire a dreptului de proprietate privată asupra terenurilor intrate în patrimoniul statului prin confiscare în temeiul unei hotărâri penale de condamnare dispusă în baza Legii nr. 312/1945, prin art. 37 alin. (4) din Legea nr. 18/1991 se instituie o interdicție, în sensul că nu beneficiază de reconstituirea dreptului de proprietate persoanele și nici moștenitorii acestora, ale căror terenuri agricole au fost trecute în proprietate de stat, ca efect al unor legi speciale, altele decât cele de expropriere, și care se află în administrarea unităților agricole de stat, în situația în care terenurile au fost confiscate ca efect al unor condamnări penale, cu excepția persoanelor prevăzute în Decretul-lege nr. 118 din 30 martie 1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatură instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, cu modificările ulterioare.

..........


În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

;
se încarcă...