Revista Dreptul (Uniunea Juristilor) nr. 6/2017

Obligația de informare precontractuală – mijloc juridic de protecție a consimțământului la încheierea contractelor
de Liviu Pop

02 mai 2017

În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

Cumpără forma completă
  •  

Dr.h.c. Profesor emerit* – Universitatea "Babeș-Bolyai" din Cluj-Napoca

Membru corespondent al Academiei Române

ABSTRACT

At the beginning of this study, the author makes an exposition of the economic and contractual environment whose needs have determined the necessity of recognition by the legal doctrine and by the case law and then the legislative consecration of the existence of a general obligation of pre-contractual information as duty of the participants in the civil circuit. The legal basis for this obligation has been found and discovered, by way of interpretation, in the texts of the Civil Code that establish the principle of good faith in the negotiation, conclusion and execution of contracts. The author also points out that there are numerous provisions mostly in the legislation connected to the Civil Code, which pertains to the consumption law, where there are regulated specifically and in detail various obligations of pre-contractual information, in the matter of contracts concluded between professionals and consumers. In this context, it is also established the existence in the special legislation of what the legal doctrine calls "informative formalism", which means that upon the conclusion of some contracts, where the law expressly provides so, the information which the professionals are required to provide to the contractual partners must take a certain form, which most often is the written form; the failure to comply with the requirements of informative formalism can lead to various sanctions, some of them administrative or contraventional and others of private law. The study concludes with an overview on the private law sanctions which can intervene in case of failure to perform or of the improper performance of the general obligation of pre-contractual information.

Key words: obligation of pre-contractual information; principle of good faith; legislation of the consumption law.

1. Prolegomene. Potrivit unei analize tradiționale, în doctrina juridică, se prezumă că un contract încheiat între persoane libere și responsabile este, de regulă, în conformitate cu exigențele justiției contractuale. Afirmația este larg acceptată în zilele noastre, cu valoare de postulat. Cu toate acestea, mijloacele juridice pentru care au optat redactorii Codului civil de la 1865, în scopul asigurării sanității și valabilității consimțământului și, în ultimă instanță, ale acordului de voință al părților, se spune că sunt criticabile. Criticile au fost formulate cu deosebire în doctrina juridică franceză, referitor la dispozițiile în materie, care își au sediul în Codul civil francez de la 18041. Deși formulate de doctrina franceză ele au avut și continuă să aibă relevanță și în spațiul doctrinei juridice din țara noastră2. Astfel, s-a afirmat că reglementarea viciilor care alterează consimțământul și a căror existență poate fi dovedită doar după momentul încheierii contractului, cu valoare exclusiv curativă, este insuficientă; de aceea, ar fi preferabil să existe în amonte un mijloc juridic prevăzut de lege, care să aibă o vocație preventivă, situat ca timp în perioada imediat anterioară încheierii contractelor sau măcar a unora dintre ele. În zilele noastre, acest mijloc juridic a fost găsit și constă într-o veritabilă politică de informare a contractanților, înainte de perfectarea contractelor. La început, această politică a fost inițiată și promovată de doctrina juridică și de jurisprudență. Ulterior, ea s-a obiectivat în dispozițiile unor acte normative care au apărut în spațiul dreptului consumului3. Este însă regretabil că rezultatul acestor evoluții, cu valoare de regulă generală, nu și-a găsit consacrarea expresă în textele noului Cod civil, la materia ce cuprinde normele juridice aplicabile consimțământului și în special formării contractului (art. 1182–1203).

Trecerea de la economia de tip familial și artizanal, de la societatea rurală, lentă și cumpătată, la economia modernă, care se manifestă prin concentrarea economiei, accelerarea comerțului, dezvoltarea și multiplicarea serviciilor și, prin urmare, la societatea de consum, având ca motor solicitările presante ale consumatorilor, are ca rezultat transformarea profundă a contextului în care se aplică și evoluează în mod necesar dreptul contractelor. Față de apariția practicii contractuale de masă și a multiplicării categoriei contractelor de adeziune însoțite de proliferarea unei publicități omniprezente și zgomotoase, realizată pe toate căile și cu toate mijloacele de comunicare, și a diverselor metode de contractare așa-zise agresive este evident că răspunsul pe care ni-l oferă teoria viciilor de consimțământ și construcția lor legală apare ca fiind insuficient pentru a asigura sanitatea consimțământului contractual în contextul provocărilor societății moderne, dinamice și globalizate. Astfel, difuze, seducătoare și presante, aceste realități ale mediului contractual adeseori nu pot fi examinate ca îndeplinind condițiile dolului, erorii sau violenței, privite ca vicii ale consimțământului, ce antrenează sau pot antrena anularea contractului. Mai mult, chiar în situațiile în care dovada în justiție a existenței acestora este posibilă de administrat, soluționarea cauzelor de acest fel înseamnă procese lungi, costisitoare și cu rezultate, adeseori, imprevizibile. De aceea, teoria viciilor de consimțământ trebuie dublată de măsuri preventive care au ca principală finalitate o cât mai bună informare a contractanților, oferindu-le posibilitatea de a reflecta cu atenție la consecințele perfectării unui anumit contract, înainte de a-și da consimțământul la formarea lui. Așadar, decât a sancționa "a posteriori" existența unui viciu de consimțământ, cu anularea contractului astfel încheiat, este mult mai preferabil să se poată recurge la anumite mijloace și practici precontractuale care să asigure prevenirea alterării consimțământului cocontractanților. Aceste mijloace sau măsuri preventive de natură a asigura sanitatea consimțământului contractanților sunt stabilite astăzi într-un ansamblu de reguli, unele implicite și altele exprese și explicite. Este vorba de: obligația generală de informare, obligațiile speciale de informare a cocontractantului, precum și mecanismul juridic ce oferă, în primul rând celor care încheie contracte în calitate de consumatori, posibilitatea legală sau dreptul de a reflecta asupra avantajelor și dezavantajelor ce rezultă pentru ei sau în sarcina lor din încheierea definitivă și executarea unui anumit contract, pentru a preveni angajarea contractuală cu prea mare ușurință. Astfel, punându-i la dispoziție mijloacele de informare și conferindu-i dreptul de reflexie, contractantul este tratat și recunoscut ca o persoană liberă și inteligentă, capabilă să-și apere și să obțină realizarea propriilor interese. De pildă, fiind mai bine informați, consumatorii vor putea alege produsele și serviciile care, raportate la calitate și preț, sunt cele mai bune pentru a-și satisface anumite trebuințe. O astfel de ambianță contractuală este de natură a stimula creșterea concurenței, propice unei dezvoltări economice sănătoase și prevenirii sau calmării proceselor inflaționiste4.

2. Obligația generală precontractuală de informare5. Recunoscută încă din prima jumătate a secolului trecut, până în urmă cu patru decenii, s-a considerat că informarea cocontractantului este o obligație doar în acele contracte în care este prevăzută expres de lege. În vechiul nostru Cod civil, o astfel de obligație era prevăzută, de pildă, în materia contractului de vânzare-cumpărare; astfel art. 1337 dispunea că vânzătorul răspunde față de cumpărător, printre altele, și de faptul că nu a declarat sarcinile care grevează bunul vândut existente la momentul încheierii contractului. În celelalte contracte, în lipsa unei dispoziții legale, s-a afirmat că trăind într-o societate liberală, alcătuită din oameni liberi și responsabili, fiecare are datoria de a se informa pe sine însuși, astfel încât atunci când încheie un contract să o facă în deplină cunoștință de cauză. O atare poziție a fost valabilă în vremurile în care domina economia liberală clasică. De asemenea, în timpul regimului comunist problema existenței obligației de informare precontractuală nu se punea deoarece întregul comerț era monopol de stat și se desfășura, în principiu, în executarea unor acte administrative de comandă. Revenirea, în ultimii ani, la economia bazată pe principiile pieței libere a avut drept consecință schimbarea esențială a realităților economice, sociale, tehnice etc., ceea ce a determinat modificări importante în ce privește posibilitățile de autoinformare ale participanților la circuitul civil și comercial, posibilități care au devenit inegale. Astfel, în scurt timp, urmare evoluțiilor din societate, într-o dinamică mereu accelerată, legiuitorul, doctrina și jurisprudența s-au aflat în situația presantă de a răspunde la numeroasele provocări și trebuințe ale societății de consum. Aceasta mai ales că, de multe ori, în afară de categoria așa-zisă a "profesioniștilor", majoritatea populației nu are posibilitatea și nici capacitatea, oricât s-ar strădui, să fie bine informată, pentru a trage toate concluziile ce se impun din complexitatea tehnică a bunurilor și serviciilor, care constituie obiectul contractelor a căror încheiere este propusă, sau din subtilitatea clauzelor ce alcătuiesc cuprinsul convențiilor pe care urmează să le încheie, îndeosebi atunci când este vorba de contracte de adeziune, contracte forțate, contracte tipizate etc.

Având în vedere aceste realități și luând la cunoștință despre inegalitatea de informare care, la fel ca inegalitatea economică, poate dăuna echilibrului contractual, și sensibilă la ideea că este mai bine a preveni decât a vindeca, jurisprudența, ne referim la cea franceză, a statuat și, în același timp, a impus recunoașterea existenței unei obligații generale a contractanților, mai ales a celor profesioniști, de a-i informa pe partenerii lor contractuali6.

Având ca fundament inegalitatea obiectivă de informare a părților contractante, temeiul legal al obligației generale de informare s-a găsit de către jurisprudența franceză în textul art. 1134 alin. (3) C. civ. francez, care a fost preluat fidel în art. 970 alin. (1) C. civ. român de la 1865. În respectivul text se dispune: "Ele (convențiile – s.n.) trebuie executate cu bună-credință." Deși prevederea legală se referă expres la buna-credință în executarea contractelor, a primit o interpretare extensivă, în sensul că se aplică și la perioada precontractuală7. În această ordine de idei, trebuie să reținem că nici în noul nostru Cod civil nu se află o dispoziție clară și cuprinzătoare, care să constituie temeiul legal expres și explicit al obligației generale de informare. Așa fiind, temeiul său legal nu poate fi decât implicit, fapt pentru care trebuie să avem în vedere dispoziția din noul Cod civil referitoare la buna-credință în contracte. Astfel, într-o formulare mai largă decât art. 970 alin. (1) din vechiul C. civ., art. 1170 noul C. civ. dispune: "Părțile trebuie să acționeze cu bună-credință atât la negocierea și încheierea contractului, cât și pe tot timpul executării sale. Ele nu pot înlătura sau limita această obligație". Din analiza conținutului dispoziției citate, putem spune că, în lipsa altor reglementări exprese, obligația părților de a se comporta cu bună-credință în materia contractelor cuprinde toate celelalte obligații – de loialitate, de cooperare, de toleranță, de adaptare a contractului etc. – și cu deosebire obligația generală de informare atât în perioada precontractuală, cât și la momentul încheierii și apoi pe durata vieții și executării contractului8. Pe lângă acest temei, existența obligației generale de informare își mai găsește justificarea și în faptul recunoașterii dolului prin reticență ca fiind viciu de consimțământ; or, este un fapt cunoscut și de necontestat că, de regulă, dolul prin reticență își are etiologia în neîndeplinirea de către o parte contractantă a obligației de informare, înainte și la momentul încheierii contractului, ceea ce implicit înseamnă și încălcarea obligației generice de bună-credință9.

Din cele afirmate mai sus rezultă că existența obligației generale de informare este o certitudine, fapt pentru care am decelat și temeiul său juridic. Așa fiind, cum poate fi ea definită? Obligația generală de informare este îndatorirea fiecărui contractant de a aduce la cunoștința celuilalt contractant un summum de date și informații necesare formării și declarării unui consimțământ liber și pe deplin valabil la încheierea contractului, precum și în cursul executării acelui contract, în așa fel încât fiecare parte să obțină realizarea utilă și cât mai economicoasă a interesului contractual pe care îl vrea și îl așteaptă10. Din această definiție rezultă că obligația generală de informare poate fi de intensitate diferită și acoperă operația contractuală în două etape: perioada precontractuală și perioada executării contractului pe timpul existenței sale11. Obligația de informare precontractuală este, așa cum am mai arătat, aceea existentă înainte și până la momentul formării contractului, având ca scop principal emiterea unui consimțământ clar, liber și în cunoștință de cauză, cu misiunea de a asigura egalitatea reală a contractanților încă din această perioadă sau fază12. Dimpotrivă, obligația de informare contractuală, în alți termeni în cursul executării contractului valabil încheiat, este în primul rând un efect al forței obligatorii a contractului, care a fost și este pilierul principal al legăturii de solidaritate existente între contractanți; aceasta din urmă se prezintă adesea ca fiind o obligație accesorie de a da informații, instrucțiuni sau de a pune în gardă pe dobânditorul de bunuri sau beneficiarul unor servicii în vederea realizării cât mai utile a interesului său contractual; sunt însă și cazuri în care obiectul principal al contractului constă sau poate consta din furnizarea de informații. Deși în teorie deosebirea dintre cele două obligații de informare apare ca fiind clară, în practică se constată că există tendința de a fi estompată. În realitate, având același obiect, adică furnizarea de informații, în accepțiunea de date, însușiri și cunoștințe, unele obligații de acest fel se pot naște înainte de încheierea contractului și se prelungesc și după formarea acestuia, în cursul ființei contractului. Avem în vedere acele ipoteze în care unele contracte se formează progresiv, încheierea lor definitivă și finală fiind precedată de contracte preparatorii, cum sunt: contractul de organizare a negocierilor în vederea încheierii unui anumit contract, contractul de distribuție, pactul de opțiune, promisiunile de a contracta etc.13; în astfel de situații, determinarea împrejurării dacă obligația de informare este încă precontractuală sau a devenit contractuală este o problemă discutabilă și delicată14.

În vederea surmontării acestei dificultăți de calificare, s-a propus să se recurgă la o distincție funcțională între cele două categorii de obligații de informare, care să se întemeieze pe interesul care îl prezintă respectivele informații pentru contractantul căruia îi sunt destinate15. Astfel, trebuie să se facă deosebire între obligațiile de informare care au ca scop de a permite cocontractanților să-și exprime un consimțământ clar și în cunoștință de cauză, atunci când încheie un anumit contract, și obligațiile prin care se urmărește o executare conformă a contractului, pentru a-și realiza interesul contractual așteptat16. Din prima categorie fac parte obligațiile de informare prin care se asigură integritatea și sanitatea consimțământului, în orice moment al vieții contractului "tout moment de la vie du contrat", atât în momentul încheierii sale, cât și cu prilejul modificării, prorogării sau desfacerii sale17. Cea de-a doua categorie de obligații de acest fel are funcția de a asigura executarea conformă a prestațiilor pe care părțile contractante și le-au asumat, prin angajamentul lor contractual. Din aceste funcții diferite ale obligațiilor de informare rezultă și un regim juridic propriu fiecăreia dintre ele. Așa se face că neîndeplinirea obligațiilor de informare destinate să asigure calitatea consimțământului este sancționată cu nulitatea contractului și angajarea răspunderii delictuale; dimpotrivă, violarea obligațiilor de informare prin care se urmărește o bună executare a contractului în cauză atrage rezoluțiunea acestuia și antrenarea răspunderii contractuale a contractantului care le datorează18.

În cele ce urmează ne vom referi doar la obligațiile de informare din prima categorie, în sfera cărora, așa cum am mai arătat, se înscriu acele situații în care un contractant este ținut să-l informeze pe partenerul său pentru a-și forma și declara, în cunoștință deplină de cauză, un consimțământ valabil la încheierea, modificarea, prorogarea sau desfacerea contractului, precum și la consecințele pe care le antrenează încălcarea unei obligații de acest fel.

După cum s-a arătat în literatura de specialitate, obligația de informare precontractuală nu trebuie confundată cu obligația de consiliere, deși adeseori ele coexistă și se conjugă până la cuprinderea uneia în conținutul celeilalte19. Astfel, obligația de informare se obiectivează în punerea la dispoziția partenerului contractual a informațiilor necesare pentru formarea și declararea consimțământului său liber, clar și în cunoștință de cauză; hotărârea de a contracta aparține însă în întregime celui care este destinatarul acelor informații; el rămâne liber să valorifice informațiile primite și este singurul îndreptățit să decidă în consecință. În schimb, obligația de consiliere are un conținut mult mai complex și constă în sfătuirea, orientarea și îndrumarea potențialului contractant în legătură cu oportunitatea încheierii unui anumit contract20. Urmează că obligația de informare precontractuală are ca obiect furnizarea pur și simplu de informații și cunoștințe puse la dispoziția posibilului partener contractual; obligația de consiliere este destinată să meargă mai departe, având ca obiect și finalitate orientarea deciziei sau hotărârii cocontractantului. De aceea, în situația în care în unele contracte cele două obligații coexistă în perioada precontractuală, se pune problema de a stabili când se sfârșește una și începe cealaltă21. În ce ne privește, apreciem că ori de câte ori aceste două obligații există în aceeași situație precontractuală, obligația de consiliere cuprinde implicit în conținutul său și obligația de informare propriu-zisă22. De altfel, în acest sens, pe drept cuvânt, s-a arătat: "Obiectul obligației de consiliere este, așadar, mai larg decât cel al informării, întrucât debitorul nu se poate limita la enunțarea unor chestiuni de fapt, ci trebuie să evidențieze clientului oportunitatea – în plan tehnic și/sau pecuniar – a încheierii contractului preconizat"23. Mai mult, privind și analizând lucrurile în sens invers, am putea susține foarte bine că obligația de consiliere, în procesul formării contractelor, în acele situații în care ea există, este o expresie mai largă, mai cuprinzătoare a obligației de informare. Privită din această perspectivă, consilierea nu este un simplu accesoriu al obligației de informare; dimpotrivă, este o variantă autonomă și cu un conținut mai larg și mai profund decât obligația de informare propriu-zisă24.

Dacă avem în vedere obligația de informare în propria sa individualitate putem constata că, sub aspect substanțial, ea cuprinde în conținutul său: obligația de a transmite sau a pune la dispoziția destinatarului informațiile brute și pertinente de care dispune, obligație care evident este de rezultat; obligația de a utiliza cele mai potrivite modalități și mijloace de furnizare a informațiilor respective încât să fie accesate și înțelese de destinatarul lor, care este o obligație de mijloace, deoarece îndeplinirea ei nu este condiționată de faptul că destinatarul, care a accesat și înțeles acele informații, le-a utilizat în mod corect25.

După o lungă perioadă de hibernare a dreptului nostru privat, discuțiile din spațiul dreptului vest-european, cu deosebire al dreptului francez, referitoare la recunoașterea existenței printr-o consacrare legislativă implicită a unei obligații generale de informare precontractuală, au fost preluate și în dreptul nostru privat, mai ales în lucrările unor autori care se ocupă de studiul contractelor speciale și de dreptul consumului, lucrări publicate în ultimii 15–20 ani26. Analizele și opiniile exprimate se înscriu, în general, în sfera și conținutul acelorași probleme și dezbateri doctrinare, prin invocarea soluțiilor pronunțate în jurisprudența franceză. Spre regretul nostru, jurisprudența românească în materie este încă departe de a avea o poziție certă, constantă și creatoare în această privință. Un pas însă era și este deja făcut, deoarece de mai multă vreme s-a reținut că reticența dolosivă este un dol-viciu de consimțământ27. Cu toate acestea, urmare transpunerii în dreptul nostru a reglementărilor europene cu privire la protecția consumatorilor, problema obligației de informare a început timid să devină obiectul unor litigii care vor pune instanțele de judecată în situația de a recunoaște existența implicită a unei obligații generale de informare în perioada precontractuală. Aceasta cu atât mai mult că în materia dreptului consumului există o multitudine de acte normative în care prin dispoziții exprese sunt reglementate numeroase obligații speciale de informare precontractuală, care trebuie să fie respectate la încheierea contractelor dintre profesioniști și consumatori28.

Utilitatea obligației de informare precontractuală este avută în vedere și de redactorii marilor proiecte europene de codificare a dreptului contractelor. Astfel, în art. 7 intitulat "Obligația de informare" din Anteproiectul Codului european al contractelor29, redactat sub coordonarea profesorului italian Giuseppe Gandolfi, se află următoarea formulare: "(1) În cursul negocierilor, fiecare parte are obligația de a informa pe cealaltă asupra oricărei împrejurări de fapt și de drept despre care are sau trebuie să aibă cunoștință și care îi permite să își dea seama de validitatea contractului și de interesul în a-l încheia. (2) În caz de omisiune a informării sau de declarație falsă sau reticentă, în ipoteza în care contractul nu a fost încheiat sau este lovit de nulitate, aceea dintre părți care a acționat împotriva bunei credințe răspunde față de cealaltă în măsura prevăzută de alineatul (4) din articolul 6 (adică este ținută să repare prejudiciul suferit de cealaltă parte, dar numai în limita cheltuielilor angajate de aceasta în cursul negocierilor pentru încheierea contractului, ca și a pierderii ocaziilor similare, determinată de negocierile în curs – s.n. L.P.). În cazul în care contractul a fost încheiat, ea este ținută să plătească o sumă sau să verse o indemnizație pe care judecătorul o consideră conformă echității, exceptând situația în care cealaltă parte are dreptul de a cere desființarea contractului pentru eroare." Este neîndoios că în perspectiva adoptării acestui anteproiect de către autoritățile comunitare competente, legislația noastră civilă și comercială va trebui să fie aliniată spiritului și literei textului pe care l-am reprodus mai sus. În acest context, este regretabil și de neînțeles de ce o dispoziție expresă, cu valoare de regulă generală, care să consacre această obligație, lipsește cu desăvârșire din textele noului C. civ., fiind puși în situația ca sediul său implicit să-l căutăm, așa cum am învederat, pe cale de interpretare, în art. 1170, care consacră obligația părților de a acționa cu bună-credință atât la negocierea și încheierea, cât și pe timpul executării contractului.

3. Obligațiile speciale de informare precontractuală prevăzute în legislația dreptului consumului. Având ca model reglementările europene cu privire la protecția consumatorilor, obligația de informare precontractuală este reglementată în mai multe dispoziții care își au sediul în diferite acte normative adoptate în materia contractelor care se încheie între profesioniști și consumatori, majoritatea lor aparținând de domeniul dreptului consumului în țara noastră. Astfel, în ultimii ani, activitatea legislativă a făcut progrese vizibile în demersul de armonizare a dreptului românesc cu dreptul european în materia protecției consumatorilor, mai ales sub presiunea intrării noastre în Uniunea Europeană, în calitate de stat-membru cu drepturi depline. Cu toate acestea, aplicarea acestor norme împrumutate din legislația comunitară este departe de a fi pe deplin satisfăcătoare. Una dintre explicațiile acestei stări de lucruri constă, în opinia noastră și în principal, în insuficiența educației consumeriste a populației care nu este destul de pregătită și de conștientă în ce privește drepturile și mijloacele juridice pe care i le oferă dreptul pozitiv pentru a-și promova și apăra interesele. În cele ce urmează, vom prezenta succint câteva reglementări legale în care sunt prevăzute expres obligațiile speciale de informare precontractuală în sarcina profesioniștilor și drepturile corelative ale consumatorilor în calitatea lor de parteneri contractuali30.

În ordine cronologică, primul act normativ cuprinzător în materie este Ordonanța Guvernului nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor31. Nu mai departe decât în art. 3 lit. b) al acestei Ordonanțe este prevăzut, printre altele, și dreptul consumatorilor "de a fi informați complet, corect și precis asupra caracteristicilor esențiale ale produselor și serviciilor, astfel încât decizia pe care o adoptă în legătură cu acestea să corespundă cât mai bine nevoilor lor, precum și dreptul de a fi educați în calitatea lor de consumatori". De asemenea, art. 10 lit. b) dispune că, la încheierea contractelor, consumatorii au dreptul "de a beneficia de o redactare clară și precisă a clauzelor contractuale, inclusiv a celor privind caracteristicile calitative și condițiile de garanție, indicarea exactă a prețului sau tarifului, precum și stabilirea cu exactitate a condițiilor de credit și a dobânzilor". Desigur că acestui drept al consumatorilor îi este corelativă obligația de informare care există în sarcina producătorilor, importatorilor, distribuitorilor, vânzătorilor și prestatorilor de servicii.

..........


În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

;
se încarcă...