Revista Dreptul (Uniunea Juristilor) nr. 6/2019

Statutul judecătorilor Curții Constituționale
de Cristian Ionescu

20 iunie 2019

În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

Cumpără forma completă
  •  

Dr.,* Academia Oamenilor de Știință din România

ABSTRACT

In this article, the author analyzes extensively the issue of the status of the judges of the Constitutional Court from Romania, as it was prefigured in the theses debated by the Constituent Assembly in 1991 and regulated in the provisions of the Constitution approved by the national referendum of 8 December 1991 and revised by the Law No 429/2003. The status of the constitutional judges is analyzed by reference to the role and attributions of the Constitutional Court. The status of the constitutional judges derives from the role of the Court as guarantor of the supremacy of the Fundamental Law. The constitutional provisions regarding the status of the constitutional judges are developed by the Law No 47/1992 on the organization and functioning of the Constitutional Court, as well as by other special laws. The judges enjoy independence and are obliged to impartially exercise their attributions. The constitutional provisions provide that the constitutional judges are incompatible with any other public or private office, except for higher legal education teaching activities, are independent in the exercise of their mandate and irremovable during their term of office. The Law No 47/1992 establishes that the judges are not legally responsible for the opinions and votes cast in connection with the cases pending before the Court. For any other deeds, the constitutional judges may be tried in criminal proceedings with the consent of the plenum of the Constitutional Court, under the conditions provided by the Law No 47/1992.

Key words:

the Constitutional Court; constitutional judge; guarantor of the supremacy of the Constitution; regime of incompatibilities of the constitutional judges; immunity of constitutional judges; liability of the constitutional judges.

1. Introducere

Înainte de a intra în tematica statutului judecătorilor constituționali, este necesar să conturăm, chiar și succint, câteva repere teoretice și de drept substanțial, din care să rezulte rolul Curții Constituționale, ca organism unic de control al constituționalității legilor și al altor acte adoptate de Parlament și Guvern, precum și al unor proceduri reglementate în Legea fundamentală. Adunarea Constituantă nu a intrat în detaliile poziției Curții în raport cu alte autorități publice, mulțumindu-se doar să statueze că aceasta este garantul supremației Constituției. Nici nu putea să dezvolte în dispoziții constituționale explicite poziția Curții și interferențele sale cu alte autorități publice, de vreme ce reușise prin vot majoritar să împiedice consacrarea instituțională a principiului separației celor trei puteri, care, odată constituționalizat, ar fi făcut inutilă chiar Curtea Constituțională și asumarea firească de către instanța supremă a jurisdicției constituționale.

Rolul de garant al supremației Legii fundamentale rezultă din dispozițiile art. 146 din Constituție, care expune atribuțiile Curții Constituționale, completate prin voința legislativă a Parlamentului, "îngăduită" cu generozitate impardonabilă de Legea nr. 429/2003 de revizuire a Constituției României1. De asemenea, același rol de garant al supremației Constituției este întărit de prevederile art. 147 din Constituție, în special de cele din alin. (4), potrivit cărora deciziile Curții Constituționale sunt, de la data publicării lor, general obligatorii și au putere numai pentru viitor.

Plenul Curții Constituționale și-a autodefinit prin decizie rolul în arhitectura statului, precizând că aceasta este o instituție fundamentală a statului, cu rol de garant al supremației Constituției, al statului de drept și al principiului separației și echilibrului puterilor2. După cum se poate observa, Curtea își etalează poziția în raport cu alte autorități publice, punând pe un plan central funcția sa de garant, dar nu numai al supremației Constituției, ci și al statului de drept, precum și al principiului separației celor trei puteri ale statului. În ceea ce ne privește, considerăm Curtea Constituțională, pe lângă rolul atribuit acesteia de art. 142 alin. (1) din Constituție, ca principalul garant al respectării drepturilor și libertăților cetățenilor.

Curtea Constituțională nu face parte din autoritățile publice a căror organizare și funcționare sunt ghidate de principiul separației și echilibrului puterilor. Este un organism învestit cu putere publică și cu autoritatea statului, caracteristici care sunt împrumutate de judecătorii constituționali. Ca instituție publică învestită de Legea fundamentală să exercite un control al legalității constituționale, în principal, al unor acte normative, Curtea Constituțională desfășoară o activitate jurisdicțională, aplică principii și norme de procedură civilă, dar nu este o instanță judecătorească în sensul art. 1 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. Tot astfel, nici judecătorii constituționali nu sunt magistrați, în sensul art. 1 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor.

Curtea este independentă față de orice altă instituție publică a statului român și se supune numai Constituției și legii sale de organizare și funcționare. Este de observat că Adunarea Constituantă nu a conferit prin normă de rang constituțional independență Curții, ci numai judecătorilor. Parlamentul este cel care instituie sau, mai corect spus, recunoaște independența Curții, care rezidă în calitatea ei de garant al supremației Constituției. Legea nr. 47/1992 dă substanță normativă principiului independenței judecătorilor constituționali, în sensul că aceștia nu pot fi trași la răspundere juridică pentru opiniile și voturile exprimate la adoptarea soluțiilor, dar sunt obligați să-și îndeplinească funcțiile cu imparțialitate și să se abțină de la orice activitate sau manifestări contrare independenței și demnității funcției lor.

Independența Curții Constituționale, explicit recunoscută de Parlament, se răsfrânge asupra judecătorilor constituționali, circumscrisă însă la activitatea desfășurată de aceștia în exercitarea mandatului. Am menționat într-o altă lucrare că independența Curții Constituționale este absolută în mai multe sensuri: nu depinde de voința politică a unei alte puteri/autorități de suveranitate națională. În plus, competența Curții nu poate fi contestată de nicio altă autoritate publică, instanța constituțională fiind și singura în drept să hotărască asupra competenței sale. În exercitarea atribuției sale și pentru susținerea deciziilor sale, Curtea Constituțională are la dispoziție nu numai textul Constituției – la care se și raportează –, ci și surse legislative naționale și de drept comparat, jurisdicția C.E.D.O., practica jurisdicțională a altor Curți, bogata doctrină de specialitate română și străină, pe care judecătorii constituționali sunt chemați să le utilizeze, dar numai dacă au valoare argumentativă și aplicativă pentru dosarul pe care îl au de soluționat.

Independența Curții Constituționale este generală și include, în primul rând independența financiară, funcțională și jurisdicțională3. Independența și inamovibilitatea judecătorilor constituționali, prevăzute în art. 145 din Constituție, concentrează obligația acestora de a se supune numai Legii fundamentale și Legii nr. 47/19924.

Ca și în cazul judecătorilor de carieră, independența judecătorilor Curții nu este un beneficiu constituțional acordat acestora de art. 145 din Legea fundamentală. Independența ține de serviciul public prestat de Curtea Constituțională pentru asigurarea supremației Constituției și păstrarea legalității constituționale în procesul de guvernare și, mai ales, de interesul apărării drepturilor și libertăților cetățenilor. Fiind independent și inamovibil pe perioada mandatului, judecătorul constituțional va judeca imparțial față de autoritățile publice care au sesizat Curtea sau care se află în diferend dedus Curții spre soluționare, fără constrângeri politice sau imixtiuni din partea celor trei puteri ale statului.

Dacă Curtea este independentă față de cele trei puteri, nu este mai puțin adevărat că nici nu se situează pe o poziție supraordonată față de acestea5. Această concluzie este întărită de dispozițiileart. 1 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, care prevăd că instanța de contencios constituțional se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului. Această dispoziție legală formează suportul teoretic al jurisprudenței constante a Curții Constituționale, în sensul că aceasta nu este un legiuitor pozitiv6. De altfel, în condițiile respectării teoriei separației puterilor, ridicate prin revizuirea Constituției la rangul de principiu general de organizare și funcționare a statului român, asumarea de către Curte a unui rol legislativ pozitiv intră în contradicție chiar cu principiul în sine7. Admiterea rolului de legiuitor pozitiv, a recunoscut și Curtea Constituțională într-una din deciziile sale, este contrară art. 58 alin. (1) din Constituție [în numerotarea actuală, art. 61 alin. (1) ], care prevede că activitatea de legiferare este un atribut al Parlamentului8. Nădăjduim că respingerea ideii de legiuitor pozitiv a căpătat statut de bun comun pentru plenul Curții Constituționale, de vreme ce a fost susținută chiar și în opinii separate de către unii judecători9. Mai mult chiar, publicistica juridică păstrează mărturisiri-credințe ale unor foști judecători constituționali, cum a fost Viorel Mihai Ciobanu, în sensul că s-au străduit să nu devină legiuitori și nici să se pronunțe pe oportunitate10.

Poziția Curții Constituționale de unică autoritate de jurisdicție constituțională în România și rolul ei de garant al supremației Constituției se răsfrâng asupra statutului judecătorilor constituționali. Forța juridică a deciziilor Curții și, mai ales, considerentele pe care se sprijină acestea conferă instanței de contencios constituțional prestigiu și autoritate, caracteristici care se reflectă asupra judecătorilor constituționali. Este cunoscut că instituțiile publice au un destin al lor, cuantificabil în gradul de încredere sau legitimitate de care se bucură, în funcție de modul cum se achită de atribuțiile ce li se conferă. Și Curtea Constituțională intră în această ecuație a destinului său jurisdicțional. Constituția i-a conferit "puteri enumerate", iar judecătorii săi, cei care sunt și cei care vor fi, nu trebuie să-i adauge prin deciziile pronunțate "puteri subînțelese". Cu alte cuvinte, Curtea Constituțională trebuie să rămână un garant al supremației Constituției și un apărător al drepturilor și libertăților cetățeanului.

2. Condițiile constituționale de numire în funcția de judecător al Curții Constituționale și verificarea îndeplinirii acestora

Potrivit art. 143 din Constituție, judecătorii Curții Constituționale trebuie să aibă pregătire juridică superioară, înaltă competență profesională și o vechime de cel puțin 18 ani în activitatea juridică sau în învățământul juridic superior. Aceste cerințe se justifică în primul rând prin poziția Curții în arhitectura constituțională a statului român și prin prerogativele ce i le conferă Legea fundamentală. Garantarea supremației Constituției, verificarea concordanței între textul legal, a cărui constituționalitate este contestată, și dispozițiile constituționale, presupun o înaltă pregătire de specialitate în domeniul teoriei și practicii juridice. Respectarea întocmai a acestor condiții rămâne la aprecierea autorităților publice care au dreptul constituțional de a-i numi pe cei 9 judecători11.

Este vorba de condiții minimale, care sunt evaluate potrivit unor proceduri interne stabilite în acest sens de autoritățile publice care fac și susțin propunerile de candidați. Este important de subliniat că menționarea condițiilor respective chiar în textul Constituției este o minimă măsură menită să atenueze percepția subiectivă că cei 9 judecători sunt selectați pe considerente politice. Totuși, această percepție generală există nu numai la nivelul societății civile, ci și la cel al clasei politice. Nu trebuie ignorat nici faptul că, adeseori, această percepție este susținută chiar de unele decizii pronunțate de Curte, care au fost interpretate prin declarații politice și în cadrul media ca fiind părtinitoare12.

..........


În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

;
se încarcă...