Curtea Constituțională - CCR

Decizia nr. 804/2019 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 220 alin. (2), art. 223, art. 226 alin. (1), art. 230 alin. (1) și ale art. 242 alin. (3) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală

Modificări (...)

Text publicat în M.Of. al României.

În vigoare de la 06 februarie 2020

Acest document poate avea modificări ulterioare. Cumpărați documentul în formă actualizată sau alegeți un abonament Lege5 care permite accesul la orice formă actualizată.

Cumpără forma actualizată
sau autentifică-te
  •  
Valer Dorneanu - președinte
Cristian Deliorga - judecător
Marian Enache - judecător
Daniel Marius Morar - judecător
Mona-Maria Pivniceru - judecător
Gheorghe Stan - judecător
Livia Doina Stanciu - judecător
Elena-Simina Tănăsescu - judecător
Varga Attila - judecător
Ionița Cochințu - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ioan-Sorin-Daniel Chiriazi.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 220 alin. (2), art. 223, art. 226 alin. (1), art. 230 alin. (1) și ale art. 242 alin. (3) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, excepție ridicată de Petru Ioan Becheru în Dosarul nr. 31.125/215/2016 al Judecătoriei Craiova - Secția civilă și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 732D/2017.

2. La apelul nominal se constată lipsa părților, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată, menționând în acest sens jurisprudența Curții Constituționale în materie.

C U R T E A,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin Încheierea din 24 februarie 2017, pronunțată în Dosarul nr. 31.125/215/2016, Judecătoria Craiova - Secția civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 220 alin. (2), art. 223, art. 226 alin. (1), art. 230 alin. (1) și ale art. 242 alin. (3) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, excepție ridicată de Petru Ioan Becheru într-o cauză având ca obiect soluționarea unei contestații formulate împotriva unui proces-verbal de sechestru pentru bunuri imobile întocmit în procedura de executare silită a unor bunuri imobile.

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține, în esență, că prevederile art. 220 alin. (2) și ale art. 223 din Legea nr. 207/2015 sunt neconstituționale, deoarece procesul-verbal de sechestru al bunurilor este întocmit de către Agenția Națională de Administrare Fiscală, care, din punct de vedere constituțional, nu poate fi organ de executare silită, întrucât același organ fiscal este atât cel care emite titluri executorii și care administrează creanțele fiscale, cât și cel care face executarea silită, adică pune în practică a doua fază a procesului civil. Or, caracterul unitar al procesului civil impune respectarea garanțiilor ce caracterizează dreptul la un proces echitabil sub aspectul independenței și al imparțialității autorității atât în faza judecății, cât și a executării silite.

6. Referitor la prevederile art. 226 alin. (1) și ale art. 230 alin. (1) din Legea nr. 207/2015, se învederează că prin acestea nu este impusă condiția referitoare la încuviințarea executării silite de către o instanță de judecată, care începe printr-o cerere adresată instanței competente în acest sens, ci direct prin comunicarea somației de plată. Or, aceste proceduri se pot derula numai prin mijlocirea instanțelor judecătorești. În acest context este menționată jurisprudența Curții Constituționale cu privire la executarea silită în materie civilă, sens în care se face trimitere, spre exemplu, la Decizia nr. 458 din 31 martie 2009 și la Decizia nr. 895 din 17 decembrie 2015, ocazie cu care se apreciază că exigențele constituționale cu privire la controlul judecătoresc al actelor prin care se declanșează executarea silită trebuie respectate de legiuitor indiferent de forma acestor acte și de calitatea celor care au emis titlul executoriu, astfel cum a fost și cazul executorilor bancari, care erau angajați ai băncii creditoare și care au fost desființați din rațiuni asemănătoare.

7. Ca atare, având în vedere că executarea silită este o procedură prin care se afectează dreptul de proprietate, iar această operațiune se efectuează de către un organ ce se află sub autoritatea directă a puterii executive, fiind lipsit de imparțialitate, precum și faptul că, deși executorul fiscal îndeplinește un serviciu public, acesta îl reprezintă pe angajatorul său în raportul juridic obligațional ce s-a născut între creditor și debitor, prevederile criticate sunt contrare art. 1 alin. (4), art. 21, art. 44 alin. (2) și art. 124 alin. (2) din Constituție.

8. Cu privire la dispozițiile art. 242 alin. (3) din Legea nr. 207/2015, se arată că sintagma "spațiul minim locuit de debitor și familia sa" nu este clară, deoarece nu prevede care este spațiul minim locuit, iar singurele mențiuni legate de aceste chestiuni se regăsesc în Raportul pentru Guvernul Ciprului efectuat în anul 2008 de către Comitetul pentru prevenția torturii și a tratamentelor umilitoare sau degradante din cadrul Consiliului Europei unde se recomandă ca în celulele din închisori să existe cel puțin 4 metri pătrați/deținut, suprafață ce se regăsește în hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului. În acest context, autorul excepției de neconstituționalitate arată că deține o cotă în imobilul/apartament care reprezintă mai puțin decât are un deținut. Prin urmare, aceste prevederi sunt contrare art. 1 alin. (5) și art. 21 alin. (3) din Constituție.

9. Judecătoria Craiova - Secția civilă opinează în sensul că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. În acest sens se arată că soluțiile legislative criticate în prezenta cauză și care s-au regăsit și în Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală au mai format obiectul controlului de constituționalitate, concretizat, spre exemplu, prin Decizia nr. 1.358 din 27 octombrie 2009 sau Decizia nr. 587 din 5 mai 2011, prin care au fost respinse excepțiile de neconstituționalitate formulate. În ceea ce privește sintagma "spațiul minim locuit de debitor și familia sa", se precizează că aceasta este definită în anexa nr. 1 lit. B la Legea locuinței nr. 114/1996.

10. Potrivit dispozițiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

11. Guvernul, având în vedere jurisprudența Curții Constituționale în materia executării silite a creanțelor bugetare, consideră că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, având în vedere faptul că legiuitorul a reglementat posibilitatea persoanelor interesate de a contesta orice act de executare silită pe care îl consideră efectuat cu încălcarea prevederilor legale, context în care își pot prezenta apărările necesare, în condițiile procedurale stabilite de lege. În ceea ce privește stabilirea unui spațiu minim de locuit, se arată că la art. 2 lit. b) din Legea locuinței nr. 114/1996 este definită locuința convenabilă, iar în cuprinsul anexei nr. 1 lit. B la aceeași lege sunt prevăzute suprafețele minimale ale locuințelor raportate la numărul de persoane.

12. Avocatul Poporului consideră că dispozițiile care stabilesc procedura executării silite în materia creanțelor bugetare sunt constituționale, sens în care menționează jurisprudența Curții Constituționale cu privire la executarea silită a creanțelor fiscale, pornită și desfășurată de către organele fiscale fără încuviințarea altor organe ale statului, respectiv a instanței de judecată, spre deosebire de executarea silită în dreptul comun. Astfel, normele juridice privind administrarea creanțelor fiscale sunt derogatorii de la dreptul comun reprezentat de Codul de procedură civilă, fiind aplicabil principiul specialia generalibus derogant, context în care Decizia nr. 458 din 31 martie 2009, invocată în susținerea excepției de neconstituționalitate, este irelevantă, câtă vreme prevederile criticate reglementează executarea silită a creanțelor fiscale. În ceea ce privește critica referitoare la lipsa de claritate a prevederilor Codului de procedură fiscală ce conțin sintagma "spațiul minim locuit de debitor", se arată că aceasta se referă la spațiul minim locuit de debitor și familia sa stabilit în conformitate cu normele legale în vigoare, iar sediul materiei îl reprezintă Legea locuinței nr. 114/1996, care conține "exigențele minimale pentru locuințe", prin care sunt stabilite cerințe minimale și suprafețe minimale. Prin urmare, se apreciază că textul criticat nu contravine regulilor privind calitatea legii, context în care se arată că accesul liber la justiție nu este incident la acest punct de critică.

13. Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepția de neconstituționalitate.

C U R T E A,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

14. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze prezenta excepție.

15. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 220 alin. (2), art. 223, art. 226 alin. (1), art. 230 alin. (1) și ale art. 242 alin. (3) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 547 din 23 iulie 2015, cu modificările și completările ulterioare, care au următorul cuprins:

- Art. 220 alin. (2):

"

(2) Organul fiscal care administrează creanțe fiscale este abilitat să ducă la îndeplinire măsurile asigurătorii și să efectueze procedura de executare silită.";

- Art. 223:

"

(1) Executarea silită se face de organul de executare silită competent prin intermediul executorilor fiscali. Aceștia trebuie să dețină o legitimație de serviciu pe care trebuie să o prezinte în exercitarea activității.

(2) Executorul fiscal este împuternicit în fața debitorului și a terților prin legitimația de executor fiscal și delegație emisă de organul de executare silită.

(3) În scopul efectuării executării silite, executorii fiscali pot:

a) să intre în orice incintă de afaceri a debitorului, persoană juridică, sau în alte incinte unde acesta își păstrează bunurile, în scopul identificării bunurilor sau valorilor care pot fi executate silit, precum și să analizeze evidența contabilă a debitorului în scopul identificării terților care datorează sau dețin în păstrare venituri ori bunuri ale debitorului;

b) să intre în toate încăperile în care se găsesc bunuri sau valori ale debitorului, persoană fizică, precum și să cerceteze toate locurile în care acesta își păstrează bunurile;

c) să solicite și să cerceteze orice document sau element material care poate constitui o probă în determinarea bunurilor proprietate a debitorului;

d) să aplice sigilii asupra bunurilor, întocmind în acest sens proces-verbal;

e) să constate contravenții și să aplice sancțiuni potrivit legii.

(4) Executorul fiscal poate intra în încăperile ce reprezintă domiciliul sau reședința unei persoane fizice, cu consimțământul acesteia, iar în caz de refuz, organul de executare silită cere autorizarea instanței judecătorești competente potrivit dispozițiilor Codului de procedură civilă, republicat.

(5) Accesul executorului fiscal în locuință, în incinta de afaceri sau în orice altă încăpere a debitorului, persoană fizică sau juridică, se poate efectua între orele 6,00-20,00, în orice zi lucrătoare. Executarea începută poate continua în aceeași zi sau în zilele următoare. În cazuri temeinic justificate de pericolul înstrăinării unor bunuri, accesul în încăperile debitorului poate avea loc și la alte ore decât cele menționate, precum și în zilele nelucrătoare, în baza autorizației prevăzute la alin. (4).

(6) În absența debitorului sau dacă acesta refuză accesul în oricare dintre încăperile prevăzute la alin. (3), executorul fiscal poate să pătrundă în acestea în prezența unui reprezentant al poliției ori al jandarmeriei sau a altui agent al forței publice și a doi martori majori, fiind aplicabile prevederile alin. (4) și (5).";

- Art. 226 alin. (1) (cu denumirea marginală Titlul executoriu și condițiile pentru începerea executării silite):

"

(1) Executarea silită a creanțelor fiscale se efectuează în temeiul unui titlu executoriu emis potrivit prevederilor prezentului cod de către organul de executare silită competent potrivit art. 30.";

- Art. 230 alin. (1):

"

(1) Executarea silită începe prin comunicarea somației. Dacă în termen de 15 zile de la comunicarea somației nu se stinge debitul (...), se continuă măsurile de executare silită. Somația este însoțită de un exemplar al titlului executoriu emis de organul de executare silită";

- Art. 242 alin. (3):

"

(3) În cazul debitorului persoană fizică nu poate fi supus executării silite spațiul minim locuit de debitor și familia sa, stabilit în conformitate cu normele legale în vigoare."

16. În susținerea neconstituționalității acestor dispoziții legale sunt invocate prevederile constituționale ale art. 1 alin. (4) referitor la separația și echilibrul puterilor în stat, ale art. 1 alin. (5) în componenta privind calitatea legii, ale art. 21 în componenta referitoare la dreptul la un proces echitabil, ale art. 44 alin. (2) privind dreptul de proprietate privată și ale art. 124 alin. (2) care consacră principiul unicității, imparțialității și al egalității în înfăptuirea justiției.

17. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că autorul excepției de neconstituționalitate vizează în critica sa faptul că procedura de executare silită a creanțelor fiscale este lipsită de încuviințarea executării de către instanța de judecată și, raportându-se la executarea silită în materie civilă, arată că aceasta este a doua fază a procesului civil; prin urmare, susține că se impune respectarea garanțiilor ce caracterizează dreptul la un proces echitabil și pentru procedura prevăzută de Codul de procedură fiscală, deoarece organul fiscal nu poate fi și organ de executare silită, întrucât rolul său de creditor interferează cu cel de executor, motiv pentru care nu ar fi imparțial și nu ar fi respectate garanțiile unui proces echitabil.

18. Din evaluarea cadrului legislativ în materie, Curtea observă că prevederile criticate se circumscriu la procedurile ce au loc în contextul reglementărilor prevăzute de titlul VII - Colectarea creanțelor fiscale, respectiv stingerea creanțelor fiscale (art. 152-267), care poate avea loc prin plată, compensare, restituire sau prin executare silită (executarea prin poprire, executarea silită a bunurilor mobile sau imobile, respectiv valorificarea bunurilor sechestrate) și dispun cu privire la organele de executare silită (art. 220), la executorii fiscali, (art. 223), titlul executoriu și condițiile pentru începerea executării silite (art. 226), la somație ca act de începere a executării silite (art. 230) și la executarea silită a bunurilor imobile (art. 242).

19. Astfel, în virtutea art. 226 alin. (1) și (4) din Legea nr. 207/2015, executarea silită a creanțelor fiscale se efectuează în temeiul unui titlu executoriu emis potrivit legii, iar titlul de creanță devine titlu executoriu la data la care se împlinește scadența sau termenul de plată prevăzut de lege. În domeniul valorificării creanței fiscale, potrivit prevederilor Codului de procedură fiscală, executarea silită a creanțelor fiscale sau a obligațiilor fiscale reprezintă o modalitate de stingere a obligației fiscale sau a creanței fiscale. În acest sens sunt prevederile art. 22 - cu denumirea marginală "Stingerea creanțelor fiscale" - din Legea nr. 207/2015, potrivit cărora "creanțele fiscale se sting prin plată, compensare, executare silită, scutire, anulare, prescripție, dare în plată și prin alte modalități prevăzute expres de lege".

20. Executarea silită prin care se urmărește valorificarea unor creanțe fiscale face obiectul unor reglementări juridice speciale, reglementări prevăzute de Codul de procedură fiscală. Caracterul de reglementare specială a Codului de procedură fiscală, față de dispozițiile de drept comun în materie civilă, este conferit chiar de către dispozițiile acestui act normativ, sens în care, în ceea ce privește raportul Codului de procedură fiscală cu alte acte normative, prin art. 3 se instituie regula de principiu că acest cod de procedură fiscală constituie procedura de drept comun pentru administrarea creanțelor fiscale, iar, prin excepție, "unde prezentul cod nu dispune, se aplică prevederile Codului civil și ale Codului de procedură civilă, republicat, în măsura în care acestea pot fi aplicabile raporturilor dintre autorități publice și contribuabili/plătitori".

21. În acest context, Curtea reține că asupra soluțiilor legislative cu privire la stingerea creanțelor fiscale prin executare silită instanța de contencios constituțional s-a mai pronunțat, în raport cu critici și prevederi constituționale similare, atât asupra prevederilor cuprinse în Legea nr. 207/2015, cât și asupra celor cuprinse în Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală (în prezent abrogată).

22. Cu acele prilejuri, spre exemplu, Decizia nr. 1.495 din 18 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 55 din 21 ianuarie 2011, Curtea a constatat că, potrivit prevederilor Codul de procedură civilă, executarea silită se realizează numai în temeiul unui titlu executoriu, prin aceasta înțelegându-se hotărârile executorii, hotărârile definitive, precum și orice alte hotărâri sau înscrisuri care, potrivit legii, pot fi puse în executare. În domeniul fiscal, însă, titlul de creanță fiscală devine ope legis titlu executoriu, dându-se astfel expresie, într-un domeniu particular, reglementării cu caracter general adoptate de legiuitor în limitele competenței sale constituționale. Ca atare, în materie fiscală este vorba de norme de procedură speciale, derogatorii de la regulile generale, ce sunt determinate de faptul că obiectul executării silite în acest domeniu îl reprezintă încasarea creanțelor fiscale ce constituie surse ale bugetului de stat, interesul general ocrotit impunând adoptarea unor reguli care să asigure protejarea eficientă a creanțelor statului și recuperarea lor cu prioritate. De altfel, pentru realizarea veniturilor publice, legiuitorul, în conformitate cu Legea fundamentală, a prevăzut întotdeauna norme derogatorii, cu scopul de a face mai eficientă executarea și pentru a-i imprima un ritm mai accelerat. Astfel, adoptarea unui regim juridic special în materia creanțelor bugetare își găsește fundamentul constituțional în dispozițiile art. 135 alin. (2) lit. b) din Constituție, conform cărora statul trebuie să asigure, printre altele, protejarea intereselor naționale în activitatea financiară. Acest temei constituțional justifică un drept special, de preferință în favoarea statului, în ceea ce privește efortul de încasare a creanțelor bugetare și de asigurare a veniturilor publice la bugetul de stat. Numai dacă dispune de aceste resurse bugetare, statul va fi în măsură să își îndeplinească două dintre obligațiile fundamentale ce i-au fost prescrise prin art. 47 alin. (1) și art. 135 alin. (2) lit. f) din Constituție: să adopte măsuri de protecție socială, apte să asigure cetățenilor un nivel de trai decent, și să creeze condițiile necesare pentru creșterea calității vieții.

23. În ceea ce privește invocarea în susținerea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 1 alin. (4), art. 21 și art. 124 alin. (2) din Constituție, Curtea observă că aceasta este neîntemeiată, pentru motivele ce se vor arăta în continuare.

24. Potrivit principiului accesului liber la justiție, orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, libertăților și intereselor sale legitime, ceea ce presupune accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește actul de justiție (a se vedea Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). Legiuitorul are competența exclusivă de a stabili regulile de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești, astfel cum rezultă din art. 126 alin. (2) din Constituție. Totodată, în jurisprudența sa (spre exemplu, Decizia nr. 71 din 15 ianuarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 49 din 27 ianuarie 2009), Curtea a reținut că accesul liber la justiție este pe deplin respectat ori de câte ori partea interesată, în vederea valorificării unui drept sau interes legitim, a putut să se adreseze cel puțin o singură dată unei instanțe naționale. Astfel cum au decis Curtea Constituțională și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, dreptul de acces la justiție nu este un drept absolut, orice restricție fiind admisă atât timp cât nu se aduce atingere dreptului de acces la un tribunal în substanța sa, statul dispunând în acest sens de o marjă de apreciere (a se vedea Decizia nr. 894 din 5 decembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 54 din 24 ianuarie 2007).

25. De asemenea, în ceea ce privește principiul separației și echilibrului puterilor în stat, prin Decizia nr. 637 din 3 octombrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 914 din 9 noiembrie 2006, Curtea a arătat că separația puterilor în stat nu înseamnă lipsa unui mecanism de control între puterile statului, dimpotrivă, presupune existența unui control reciproc, precum și realizarea unui echilibru de forțe între acestea. Actele puterii executive sunt cenzurate pe calea contenciosului administrativ, iar aceasta presupune, printre altele, și posibilitatea instanței de judecată de a suspenda executarea actului pretins nelegal, chiar cât timp autoritatea publică emitentă a actului atacat are încă facultatea de a dispune revocarea sau anularea acestuia, mai ales că în acest interval de timp actul în cauză își produce efectele. Această măsură reprezintă o garanție pentru respectarea drepturilor și libertăților cetățenești, precum și a valorilor constituționale.

26. Aplicând considerentele de principiu la speța dedusă judecății și având în vedere și jurisprudența instanței de contencios constituțional în materie, Curtea constată că procedura reglementată de textul de lege criticat nu este contrară dispozițiilor art. 1 alin. (4) și ale art. 21 din Constituție. Prin Decizia nr. 524 din 9 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 935 din 22 decembrie 2014, paragrafele 16-20, Curtea a statuat că nu poate fi reținută pretinsa încălcare a acestor norme constituționale, deoarece legiuitorul a reglementat posibilitatea persoanelor interesate de a contesta orice act de executare silită, în condițiile procedurale stabilite de lege. Astfel, potrivit art. 260 - cu denumirea marginală Contestația la executare silită - din Codul de procedură fiscală, "persoanele interesate pot face contestație împotriva oricărui act de executare efectuat cu încălcarea prevederilor prezentului cod de către organele de executare silită, precum și în cazul în care aceste organe refuză să îndeplinească un act de executare în condițiile legii [. . . ]", iar "contestația se introduce la instanța judecătorească competentă și se judecă în procedură de urgență".

27. Prin urmare, procedura executării silite a creanțelor fiscale asigură garanții suficiente pentru ocrotirea accesului liber la justiție prin însuși faptul că oferă posibilitatea de a contesta executarea, iar, în cazul admiterii contestației și desființării titlului executoriu sau a înseși executării silite, persoanele interesate au dreptul la întoarcerea executării prin restabilirea situației anterioare acesteia. Prin urmare, legiuitorul are latitudinea de a stabili modalitatea stingerii creanțelor fiscale prin executare silită, deoarece, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituție, competența și procedura de judecată sunt stabilite de lege.

28. În ceea ce privește dispozițiile care consacră principiul unicității, imparțialității și al egalității în înfăptuirea justiției, acestea trebuie interpretate în raport cu cele referitoare la înfăptuirea justiției în numele legii, care au semnificația că actul de justiție izvorăște din normele legale, iar forța lui executorie derivă tot din lege (Decizia nr. 972 din 21 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 800 din 28 noiembrie 2012). Prin urmare, în materia supusă controlului de constituționalitate în speța de față, actul de justiție nu este exclus, ci intervine în contextul și la momentul stabilite de legiuitor în condițiile precizate mai sus, fiind respectat și principiul unicității, imparțialității și al egalității în înfăptuirea justiției.

29. Distinct de acestea, în ceea ce privește susținerile autorului excepției de neconstituționalitate cu privire la lipsa imparțialității autorităților implicate în stingerea creanțelor fiscale prin executare silită, Curtea observă că independența și imparțialitatea sunt aspecte specifice activității instanțelor judecătorești, fiind garanțiile unui proces echitabil. Or, relațiile dintre contribuabil/plătitor și organul fiscal se fundamentează pe bună-credință, respectiv contribuabilul/plătitorul trebuie să își îndeplinească obligațiile și să își exercite drepturile potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege și să declare corect datele și informațiile privitoare la obligațiile fiscale datorate, iar organul fiscal trebuie să respecte drepturile contribuabilului/plătitorului în fiecare procedură de administrare a creanțelor fiscale aflată în derulare, context în care buna- credință a contribuabililor se prezumă până când organul fiscal dovedește contrariul (art. 12 din Legea nr. 207/2015).

30. În acest context, Curtea reține că prevederile art. 56 alin. (1) din Constituție stabilesc existența unei obligații exprese a fiecărui cetățean de a contribui prin impozite și taxe la cheltuielile publice, încasarea acestora constituind sursa principală de venituri a statului, care trebuie interpretate în raport cu cele ale art. 44 alin. (7) din Constituție, potrivit cărora dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor care, potrivit legii, revin proprietarului. Prin urmare, nu se poate reține nici pretinsa încălcare a dreptului de proprietate privată, respectiv a principiului garantării și ocrotirii acestuia în mod egal de lege, indiferent de titular, întrucât prin normele criticate se dă eficiență dispozițiilor constituționale antereferite în situația în care cetățenii nu își duc la îndeplinire de bunăvoie obligațiile constituționale și legale, în speța de față acelea de a se achita de sarcinile și obligațiile fiscale la data la care acestea au devenit exigibile, și ia naștere dreptul statului, prin organele sale îndrituite în acest sens, de a trece direct la executarea silită a creanțelor fiscale, fără a mai fi necesară o autorizare/încuviințare din partea altor organe judiciare.

31. În ceea ce privește pretinsa neconstituționalitate a prevederilor art. 242 alin. (3) din Legea nr. 207/2015, în raport cu art. 1 alin. (5) din Constituție, prin prisma faptului că sintagma "spațiul minim locuit de debitor și familia sa" nu este clară, nefiind definită în mod concret în această lege, Curtea constată că aceasta este neîntemeiată.

32. Curtea observă că, astfel cum s-a reținut constant în jurisprudența Curții Constituționale, spre exemplu, Decizia nr. 363 din 7 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 6 iulie 2015, paragrafele 16-20, legea trebuie să întrunească cerințele de calitate care rezultă din art. 1 alin. (5) din Constituție - respectiv claritate, precizie, previzibilitate. Curtea a stabilit că cerința de claritate a legii vizează caracterul neechivoc al obiectului reglementării, cea de precizie se referă la exactitatea soluției legislative alese și a limbajului folosit, în timp ce previzibilitatea legii privește scopul și consecințele pe care le antrenează (a se vedea în acest sens Decizia nr. 183 din 2 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 381 din 22 mai 2014, paragraful 23).

33. În același sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că legea trebuie, într-adevăr, să fie accesibilă justițiabilului și previzibilă în ceea ce privește efectele sale. Pentru ca legea să satisfacă cerința de previzibilitate, ea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea și modalitățile de exercitare a puterii de apreciere a autorităților în domeniul respectiv, ținând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecție adecvată împotriva arbitrarului (a se vedea Hotărârea din 4 mai 2000, pronunțată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 52, și Hotărârea din 25 ianuarie 2007, pronunțată în Cauza Sissanis împotriva României, paragraful 66).

34. În ceea ce privește accesibilitatea legii, prin Decizia nr. 363 din 7 mai 2015, precitată, paragrafele 26 și 27, Curtea a arătat că, din punct de vedere formal, aceasta are în vedere aducerea la cunoștința publică a actelor normative de rang infraconstituțional și intrarea în vigoare a acestora, care se realizează în temeiul art. 78 din Constituție, respectiv legea se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, și intră în vigoare la 3 zile de la data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei. Însă, pentru a fi îndeplinită cerința de accesibilitate a legii, nu este suficient ca o lege să fie adusă la cunoștință publică, ci este necesar ca între actele normative care reglementează un anumit domeniu să existe atât o conexiune logică pentru a da posibilitatea destinatarilor acestora să determine conținutul domeniului reglementat, cât și o corespondență sub aspectul forței lor juridice. În acest sens, normele de tehnică legislativă referitoare la integrarea proiectului în ansamblul legislației statuează că actul normativ trebuie să se integreze organic în sistemul legislației, scop în care actul normativ trebuie corelat cu prevederile actelor normative de nivel superior sau de același nivel cu care se află în conexiune [art. 13 lit. a) din Legea nr. 24/2000]. Pentru sublinierea unor conexiuni legislative se utilizează norma de trimitere [art. 16 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 24/2000], care operează întotdeauna între acte normative cu aceeași forță juridică.

35. Totodată, prin dispozițiile legale cuprinse în Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, este instituit principiul unicității reglementării în materie, potrivit căruia "reglementările de același nivel și având același obiect se cuprind, de regulă, într-un singur act normativ" (art. 14 din Legea nr. 24/2000) și care se aplică în coroborare cu prevederile art. 16 din aceeași lege, prin care se recomandă evitarea paralelismelor, în sensul că în procesul de legiferare este interzisă instituirea acelorași reglementări în mai multe articole sau alineate din același act normativ ori în două sau mai multe acte normative.

36. În acest context, Curtea reține că dispozițiile art. 242 alin. (3) din Legea nr. 207/2015, criticate în prezenta cauză, prevăd faptul că în cazul debitorului persoană fizică nu poate fi supus executării silite spațiul minim locuit de debitor și familia sa, stabilit în conformitate cu normele legale în vigoare. Or, din evaluarea cadrului legal existent, Curtea observă că aspectele referitoare la "spațiul minim locuit de debitor și familia sa" sunt prevăzute în Legea locuinței nr. 114/1996, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 31 decembrie 1997, cu modificările și completările ulterioare, care la art. 2 are definite tipurile de locuințe [a) locuință; b) locuință convenabilă; c) locuință socială; d) locuință de serviciu; e) locuință de intervenție; f) locuință de necesitate; f1) locuință de sprijin; g) locuință de protocol; h) casă de vacanță; i) condominiu; j) unitate individuală]. Astfel, potrivit art. 2 lit. b) din Legea nr. 114/1996, prin locuință convenabilă se înțelege locuința care, prin gradul de satisfacere a raportului dintre cerința utilizatorului și caracteristicile locuinței, la un moment dat, acoperă necesitățile esențiale de odihnă, preparare a hranei, educație și igienă, asigurând exigențele minimale prezentate în anexa nr. 1 la această lege care conține Exigențele minimale pentru locuințe - A. Cerințe minimale și B. Suprafețe minimale, fiind detaliate pe larg în cuprinsul legii.

37. Prin urmare, având în vedere cele prezentate, Curtea constată că prevederile criticate sunt în acord cu dispozițiile art. 1 alin. (5) din Constituție în componenta privind calitatea legii.

38. În ceea ce privește invocarea art. 21 alin. (3) din Constituție în contextul criticilor aduse acelorași prevederi legale care conțin sintagma "spațiul minim locuit de debitor și familia sa", Curtea constată că, deși acestea nu reglementează cu privire la aspecte ce țin în mod concret de dreptul la un proces echitabil, în contextul dat, respectiv al executării silite a bunurilor imobile, cei interesați pot face contestație, astfel cum s-a arătat mai sus, împotriva oricărui act de executare efectuat cu încălcarea prevederilor legale, așadar, în această procedură, legiuitorul a creat premisele dreptului la un proces echitabil.

39. Prin urmare, având în vedere cele prezentate mai sus, jurisprudența instanței de contencios constituțional în materie, precum și faptul că nu au intervenit elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenței Curții Constituționale, excepția de neconstituționalitate, astfel cum este formulată, este neîntemeiată.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

D E C I D E:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Petru Ioan Becheru în Dosarul nr. 31.125/215/2016 al Judecătoriei Craiova -- Secția civilă și constată că dispozițiile art. 220 alin. (2), art. 223, art. 226 alin. (1), art. 230 alin. (1) și ale art. 242 alin. (3) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Craiova - Secția civilă și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 5 decembrie 2019.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE
prof. univ. dr. VALER DORNEANU
Magistrat-asistent
Ionița Cochințu

Acest document poate avea modificări ulterioare. Cumpărați documentul în formă actualizată sau alegeți un abonament Lege5 care permite accesul la orice formă actualizată.

;
se încarcă...