Universul Juridic nr. 1/2020

Considerații privind protecția juridică a numelui și a pseudonimului în reglementarea Codului civil român
de Sevastian Cercel

28 ianuarie 2020

În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

Cumpără forma completă
  •  

1. Preliminarii

A. Dreptul la identitate

În doctrină se admite constant că a identifica persoana fizică înseamnă a constata identitatea acesteia, a individualiza omul în societate, în ansamblul relațiilor sociale la care ia parte. Această problemă apare pe tot parcursul vieții omului, în egală măsură, în viața sa juridică și în cea "extrajuridică"(1) . Identitatea omului a dobândit în timp o importanță aparte prin prisma relațiilor persoanei fizice cu ea însăși și cu ceilalți, fiind din ce în ce mai riguros impusă ideea protejării identității fiecăruia. Dreptul la identitate este astăzi prevăzut în reglementările interne și internaționale. În plan internațional, exempli gratia, art. 8 din Convenția cu privire la drepturile copilului(2) impune "dreptul copilului de a-și păstra identitatea, inclusiv cetățenia, numele și relațiile familiale, astfel cum sunt recunoscute de lege, fără nicio imixtiune ilegală". Pe de altă parte, în dreptul român, în mod asemănător, art. 9 alin. (1) din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului(3) prevede: "Copilul are dreptul la stabilirea și păstrarea identității sale".

Privită în raport cu ceilalți, identitatea fiecăruia necesită o protecție juridică specială, concretizată în conceptul de "identificare", care determină, astfel, relațiile dintre individ și societate. Problema controlului și verificării identității persoanelor fizice a determinat diferite intervenții legislative (la nivel național), menite să concilieze imperativele libertății individuale cu interesele ordinii publice, mai ales ale securității persoanelor și bunurilor(4) . În sistemul nostru, O.U.G. nr. 97/2005 privind evidența, domiciliul, reședința și actele de identitate ale cetățenilor români(5) cuprinde dispoziții privind evidența cetățenilor români, considerată "un sistem național de înregistrare și actualizare a datelor cu caracter personal ale acestora, necesar cunoașterii numărului, structurii și mișcării populației pe teritoriul țării și furnizării de date în interesul cetățenilor, al statului și al instituțiilor publice" [art. 2 alin. (1) ].

În jurisprudența CEDO se consideră că identitatea unei persoane face parte din viața privată a acesteia, dar ține și de interesul general reflectat în organizarea evidenței populației de către fiecare stat contractant. Se admite că practica statelor de a reglementa identificarea naționalilor pe baza unui sistem propriu în materie, care impune obligația fiecărei persoane de a avea o carte națională de identitate și de a o prezenta la cererea organelor de poliție, nu constituie o ingerință în viața ei privată, prohibită de art. 8 al Convenției(6).

B. Justificare

Necesitatea identificării persoanei fizice este dată, în egală măsură, de rațiuni de ordin general și de ordin personal, individual. Necesitatea individualizării este de ordin general, în sensul că societatea însăși are interesul ca fiecare component al ei să poată fi identificat în multiplele raporturi juridice la care participă. Totodată, această nevoie este și de ordin personal sau individual, pentru că fiecare om, în calitatea sa de participant la diversitatea raporturilor de drept, este direct interesat să se poată individualiza în aceste raporturi. Pornind de la realitatea că omul are vocația de subiect de drept în toate ramurile de drept, s-a subliniat că identificarea este necesară și se face în toate aceste ramuri, așa încât, în domeniul dreptului, aceasta poate fi considerată atotcuprinzătoare(7). Sistemul juridic nu poate admite, în desfășurarea obișnuită a relațiilor juridice, tăinuirea identității, așa încât anonimatul constituie, în ansamblul raporturilor juridice, o excepție. Desemnarea concretă a titularului dreptului subiectiv ori a subiectului ținut de executarea obligației înseamnă, în fond, identificarea acestuia.

Doctrina subliniază că identificarea omului este o necesitate permanentă și generală. Mai întâi, așa cum viața juridică, expresie a vieții sociale, este permanentă din punctul de vedere al existenței umane, tot astfel este și nevoia identificării omului. De la naștere până la moarte, omul participă în mod continuu la diferite raporturi juridice, unde se impune identificarea celor implicați. Apoi, este o necesitate generală, pentru că individualizarea omului se realizează în toate raporturile juridice la care participă. În calitate de participant la raporturile civile, individul este însoțit în permanență de necesitatea individualizării sale. La naștere, copilul "se înregistrează", ceea ce înseamnă o primă identificare(8). Minoritatea aduce problema ocrotirii copilului, indiferent că este lipsit de capacitate de exercițiu sau are capacitate restrânsă, ceea ce presupune identificarea acestuia. Ulterior, majoratul și, de aici înainte, încheierea diferitelor acte juridice civile, în calitate de titular al deplinei capacități de exercițiu, implică, de asemenea, identificarea omului. În fine, faptul morții fizic constatate sau judecătorește declarate reclamă identificarea.

Identificarea persoanei fizice este necesară și în raporturile guvernate de normele altor ramuri de drept(9). În dreptul procesual civil sau penal, exempli gratia, "citarea" părților (reclamant/pârât, suspect/inculpat/persoană vătămată etc.) este de neconceput fără identificarea persoanei. În dreptul constituțional, în materie electorală, "listele de alegători" impun identificarea cetățenilor cu drept de vot. În dreptul administrativ, în materia contravențiilor, este importantă identificarea contravenientului. În dreptul fiscal, pentru stabilirea și plata impozitelor și taxelor datorate este necesară identificarea contribuabilului. În dreptul penal, calitatea de "autor", "coautor", "complice" ori "instigator" nu poate fi despărțită de identificarea persoanei care are o astfel de calitate, iar desfășurarea întregului proces penal presupune identificarea celor implicați (în cursul urmăririi penale, în cursul judecății și în cursul executării pedepsei penale).

2. Dreptul la nume și sistemul mijloacelor juridice de identificare a persoanei fizice

A. Sensuri

Noțiunea de "mijloace de identificare" ("elemente de identificare" sau "atribute de identificare") a persoanei fizice primește în doctrină două sensuri.

Mai întâi, prin "mijloace de identificare" înțelegem acele atribute ori calități reglementate de lege, care servesc la individualizarea omului, la distingerea sa față de alți oameni. Aceste elemente (atribute ori calități) sunt reglementate de dreptul civil (când apar ca drepturi subiective civile), dar și de normele altor ramuri de drept (fără a fi întotdeauna drepturi subiective). Spre exemplu, în dreptul constituțional, cetățenia este calitatea ce exprimă apartenența omului la un anumit stat și îi atribuie posibilitatea de a fi titularul drepturilor și îndatoririlor prevăzute de legile statului respectiv(10). În dreptul penal și procesual penal întâlnim noțiuni precum "cu/fără antecedente penale" ori "cu/fără cazier judiciar"(11).

În acest cadru, ansamblul mijloacelor reglementate în ramurile dreptului pentru stabilirea identității persoanei fizice constituie un "sistem al mijloacelor de identificare", coerent și eficient pentru determinarea poziției individului în viața juridică și extrajuridică. Sistemul mijloacelor de identificare a persoanei fizice promovează și exprimă juridic două coordonate de bază ale identității:

a) apartenența persoanei la grupul social (familie, societate);

b) singularitatea individului în cadrul grupului social.

În dreptul civil, principalele mijloace de identificare a persoanei fizice, numite și atribute de identificare, sunt: numele, domiciliul și starea civilă(12). În sistemul mijloacelor de identificare, atributele de identificare constituie "dreptul comun" în materia identificării omului(13). În principiu, un mijloc de identificare reglementat într-o anumită ramură de drept este folosit și în alte ramuri, păstrându-și semnificația.

* Este extras din Revista Română de Drept Privat nr. 1/2018.

(1) Gh. Beleiu, Drept civil. Persoanele, Universitatea din București, Facultatea de Drept, București, 1982, pp. 191-194. Pentru identificarea persoanei fizice, a se vedea și I. Dogaru, S. Cercel, Drept civil. Persoanele, Ed. C.H. Beck, București, 2007, pp. 107-111; M. Nicolae (coord.), V. Bîcu, G.-Al. Ilie, R. Rizoiu, Drept civil. Persoanele, Ed. Universul Juridic, București, 2016, pp. 88-90; E. Chelaru, Drept civil. Persoanele, Ed. C.H. Beck, București, 2016, pp. 90-92. Pentru analiza art. 6 din Constituție, privind dreptul la identitate, a se vedea D.C. Dănișor, Constituția României comentată. Titlul I. Principii generale, Ed. Universul Juridic, București, 2009, pp. 214-250.

..........


În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

;
se încarcă...