Universul Juridic nr. 1/2020

Prestația compensatorie în caz de divorț și posibilitatea executării ei silite pe calea popririi
de Daniel Vasile Marin

21 ianuarie 2020

În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

Cumpără forma completă
  •  

1. Precizări prealabile. Inspirate după art. 270-281 C. civ. fr.(1) ., art. 390-395 C. civ., în premieră absolută pentru sistemul de drept din România, reglementează "prestația compensatorie" în caz de divorț(2) .

În doctrină, într-o opinie, s-a apreciat că, în condițiile art. 390 și urm. C. civ., prestația compensatorie are semnificația obligației fostului soț pârât, vinovat exclusiv de desfacerea căsătoriei, de a compensa, la cerere, dezechilibrul patrimonial semnificativ produs de divorț în condițiile de viață ale fostului soț reclamant(3) .

Într-o altă opinie(4), se consideră că prin prestație compensatorie se înțelege obiectul obligației soțului vinovat de destrămarea căsniciei de a plăti soțului inocent o sumă de bani sau de a-i constitui un drept de uzufruct asupra unor bunuri, astfel încât să se evite un dezechilibru semnificativ, care ar putea fi cauzat de divorț.

În legătură cu a doua opinie observ că, în prezent, art. 1226 alin. (1) C. civ. stabilește semnificația obiectului obligației, acesta fiind "prestația la care se angajează debitorul". Din moment ce, în temeiul art. 390 și urm. C. civ., prestația compensatorie se acordă de către instanța de divorț la cererea soțului inocent, nu se pune problema că, la prestația respectivă, s-ar fi angajat soțul vinovat de divorț. Este adevărat, nimic nu se opune ca, în timpul procesului de divorț, între soți să intervină o înțelegere în legătură cu prestația compensatorie, însă înțelegerea respectivă trebuie neapărat validată de către instanța de divorț.

Instituirea acestei inedite obligații evocă situația în care, în timpul căsătoriei, chiar dacă unul dintre soți nu a dispus de mijloace materiale, a beneficiat de mijloacele celuilalt soț în temeiul obligației soților de sprijin material reciproc, conform art. 325 alin. (1) C. civ. Este posibil ca acest soț să aibă o situație materială precară tocmai datorită faptului că, dedicându-se muncii în gospodărie și/sau pentru creșterea și educarea copiilor, nu a obținut venituri din muncă și nici nu are bunuri care să-i asigure, după divorț, condiții materiale comparabile cu cele de care a beneficiat în timpul căsătoriei. Privite lucrurile din această perspectivă, apare absolut echitabil ca celălalt fost soț, care dispune de o situație materială deosebită, să contribuie la înlăturarea precarității materiale a fostului său soț. Neîndoielnic, situația prezentată este doar una dintre posibilele cauze care pot determina ca, după divorț, acest soț să nu mai beneficieze de condiții de viață comparabile cu cele din timpul căsătoriei. În tăcerea legii sub acest aspect, este posibil ca, în timpul căsătoriei, soțul îndreptățit la prestație compensatorie, nu numai că nu a dispus de mijloace materiale, dar nici nu a avut o contribuție semnificativă la cheltuielile căsătoriei ori nu a desfășurat muncă în gospodărie sau/și pentru creșterea copiilor. De fapt, potrivit art. 325 alin. (2) C. civ., soții sunt obligați să contribuie la cheltuielile căsătoriei în raport cu mijloacele fiecăruia. Din moment ce acest soț nu dispune de mijloace materiale, se află în imposibilitate de a contribui la cheltuielile căsătoriei.

Având în vedere că prestația compensatorie poate fi stabilită, mai ales, sub forma unei sume de bani globale sau a unei rente viagere, conform 392 alin. (1) C. civ., este neîndoielnic faptul că aceasta este susceptibilă de a fi executată silit și pe calea popririi executorii, în condițiile art. 781 și urm. C. pr. civ.

În ordine cronologică, Codul civil reglementează prestația compensatorie sub următoarele aspecte: condițiile prestației compensatorii (art. 390); stabilirea prestației compensatorii (art. 391); forma prestației compensatorii (art. 392); garanții (art. 393); modificarea prestației compensatorii (art. 394); încetarea prestației compensatorii (art. 395).

2. Natura juridică și condițiile prestației compensatorii. În limbajul comun, termenul prestație are înțelesul de muncă de scurtă durată (de obicei gratuită) efectuată, de regulă, pentru lucrări de interes public sau sumă de bani care reprezintă contravaloarea (neefectuată) a acestei munci(5). În cadrul acestui limbaj, termenul compensatoriu are semnificația de ceva care înlocuiește sau completează ceva insuficient cu altceva ori, pur și simplu, echilibrează(6). Combinând înțelesul acestor termeni, în vorbirea curentă din limba română modernă, prestația compensatorie înseamnă un aport din partea unei persoane pentru a echilibra ceva(7).

Art. 390 alin. (1) C. civ., care a preluat dispozițiile art. 270 C. civ. fr., dispune că, "în cazul în care divorțul se pronunță din culpa exclusivă a soțului pârât, soțul reclamant poate beneficia de o prestație care să compenseze, atât cât este posibil, un dezechilibru semnificativ pe care divorțul l-ar determina în condițiile de viață ale celui care o solicită"(8) .

În acord cu cele exprimate în doctrină(9) , din analiza sistematică a dispozițiilor art. 390 alin. (1) C. civ. pot fi desprinse condițiile în care poate fi acordată prestația compensatorie.

Prima condiție este ca divorțul să fie pronunțat din vina exclusivă a soțului pârât.

Drept urmare, potrivit Codului civil, cererea de prestație compensatorie este inadmisibilă în cazul divorțului pronunțat urmare acordului soților [art. 373 lit. a) ], indiferent de procedura urmată, judiciară (art. 374), pe cale administrativă sau procedură notarială (art. 375-378) ori când acesta este pronunțat din vina soțului reclamant ori din vina amândurora (art. 379) sau din cauza stării de sănătate a unui soț (art. 381).

În doctrină s-a pus problema dacă cererea de prestație compensatorie este admisibilă în cazul în care divorțul este pronunțat din vina exclusivă a soțului reclamant. Din acest punct de vedere au fost identificate două situații în care actualul Cod civil reglementează desfacerea căsătoriei din vina exclusivă a soțului reclamant.

Primul caz este evocat de art. 379 alin. (1) teza a III-a C. civ. Astfel, în temeiul acestui text, "dacă culpa aparține în totalitate reclamantului sunt aplicabile prevederile art. 388" (dreptul la despăgubiri). Acest caz privește situația în care soțul pârât introduce cererea reconvențională, care este admisă, iar cererea de divorț a soțului reclamant este respinsă. Subliniez că, în cererea reconvențională a soțului pârât, soțul reclamant nu devine pârât și, invers, soțul pârât nu dobândește calitatea procesuală de reclamant. Art. 209-210 C. pr. civ., consacrate cererii reconvenționale, se referă la pârâtul și reclamantul din cererea principală, fără să le schimbe calitatea procesuală. Aceeași situație normativă există și în cazul cererii reconvenționale în materie de divorț, conform art. 917 C. pr. civ.

Al doilea caz este prevăzut de art. 379 alin. (2) C. civ. și privește situația reglementată de art. 373 lit. c) C. civ. Este vorba despre divorțul pronunțat la cererea unuia dintre soți, după o separare în fapt care a durat cel puțin 2 ani, care se pronunță din vina exclusivă a soțului reclamant.

În cazurile prezentate, deși soțul reclamant este vinovat exclusiv de desfacerea căsătoriei, nu poate fi obligat la prestație compensatorie în condițiile art. 390 și urm. C. civ., pentru simplul motiv că nu are calitatea de pârât, așa cum prevăd fără alternativă art. 390 și urm. C. civ.

În prezent, în cele două cazuri, soțul reclamant ar putea fi obligat față de soțul pârât, însă în condițiile dreptului comun privind răspunderea civilă delictuală, conform art. 1349 și urm. C. civ.

Deci, în cazurile prezentate, chiar dacă soțul reclamant se află în situația de a fi vinovat de divorț, este supus unui tratament juridic diferit decât cel aplicabil soțului pârât. Practic, se pune rezonabil problema nesocotirii dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Constituție privind egalitatea în fața legii, fără privilegii și fără discriminări. Pentru aceste motive, în acord cu cele exprimate în doctrină, sugerez legiuitorului ca, de lege ferenda, art. 390 alin. (1) C. civ. să fie modificat, în sensul de a se referi generic la soțul din a cărui vină exclusivă s-a pronunțat divorțul.

Pe de altă parte, față de formularea dispozitivă a normei prevăzute de art. 390 alin. (1) C. civ., " (...) soțul reclamant poate beneficia (...) ", este de netăgăduit faptul că prestația compensatorie are caracter facultativ.

..........


În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

;
se încarcă...