Curtea Constituțională - CCR

Decizia nr. 662/2019 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 61 lit. b) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii

Modificări (...)

Text publicat în M.Of. al României.

În vigoare de la 22 ianuarie 2020

Acest document poate avea modificări ulterioare. Cumpărați documentul în formă actualizată sau alegeți un abonament Lege5 care permite accesul la orice formă actualizată.

Cumpără forma actualizată
sau autentifică-te
  •  
Valer Dorneanu - președinte
Cristian Deliorga - judecător
Marian Enache - judecător
Daniel Marius Morar - judecător
Mona-Maria Pivniceru - judecător
Gheorghe Stan - judecător
Livia Doina Stanciu - judecător
Elena-Simina Tănăsescu - judecător
Varga Attila - judecător
Patricia Marilena Ionea - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 61 lit. b) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, excepție ridicată de Mihai Valentin Toderiuc în Dosarul nr. 3.420/2/2017 (nr. vechi 2.116/2017) al Curții de Apel București - Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și care constituie obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 2.775D/2017.

2. La apelul nominal se prezintă personal autorul excepției, asistat de domnul avocat Denis Doruș, cu împuternicire avocațială depusă la dosar. Lipsește partea Societatea Studiourile Media Pro - S.A. din București. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului autorului excepției de neconstituționalitate, care arată că dispozițiile de lege criticate, potrivit cărora angajatorul poate dispune concedierea pentru motive ce țin de persoana salariatului, în cazul în care acesta din urmă este arestat preventiv sau arestat la domiciliu pentru o perioadă mai mare de 30 de zile, creează o discriminare în raport cu alte categorii profesionale, așa cum sunt funcționarii publici, funcționarii publici cu statut special din sistemul administrației penitenciare și polițiștii. Astfel, art. 94 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 188/1999, art. 58 alin. (3) din Legea nr. 293/2004, respectiv art. 2725 lit. a) din Legea nr. 360/2002 prevăd un alt regim pentru aceste din urmă categorii profesionale, în sensul în care raporturile de muncă se suspendă la arestare și nu încetează. Or, apreciază că persoanele care se supun reglementărilor Codului muncii se află în aceeași situație cu celelalte categorii profesionale amintite, sens în care invocă jurisprudența Curții Constituționale, de exemplu, Decizia nr. 32 din 23 ianuarie 2018, paragraful 40, precum și art. 3 alin. 1 pct. 3 din Directiva 2000/78 a Consiliului Europei din 27 noiembrie 2000. Totodată, arată că este de acord cu afirmația potrivit căreia egalitatea nu înseamnă uniformitate, însă consideră că tratamentul juridic instituit trebuie să asigure garanții pentru respectarea tuturor drepturilor. Or, dispozițiile Codului muncii nu oferă garanții că, în situația în care persoana cercetată este găsită nevinovată la sfârșitul cercetării, își va putea recăpăta locul de muncă. Pentru cele arătate, solicită admiterea excepției de neconstituționalitate.

4. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată. În acest sens invocă jurisprudența în materie a Curții Constituționale, față de care apreciază că nu au intervenit elemente noi, care să justifice un reviriment.

5. În replică, reprezentantul autorului excepției arată că, în raport cu prevederile art. 16 din Constituție, Curtea Constituțională nu a mai analizat textul de lege criticat.

C U R T E A,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

6. Prin Încheierea din 2 noiembrie 2017, pronunțată în Dosarul nr. 3.420/2/2017 (nr. vechi 2.116/2017), Curtea de Apel București - Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 61 lit. b) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, excepție ridicată de Mihai Valentin Toderiuc cu prilejul soluționării contestației formulate împotriva deciziei de concediere.

7. În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține, în esență, că dispozițiile de lege criticate încalcă prevederile art. 16 alin. (1) din Constituție. În acest sens arată că, pentru angajații ale căror raporturi profesionale sunt reglementate de Codul muncii, angajatorul poate dispune concedierea pentru motive care țin de persoana salariatului, în cazul în care salariatul este arestat preventiv sau arestat la domiciliu pentru o perioadă mai mare de 30 de zile, însă pentru funcționarii publici, funcționarii publici cu statut special din sistemul administrației penitenciare sau polițiști arestarea preventivă și arestarea la domiciliu au ca efect doar suspendarea raporturilor profesionale, indiferent de perioada pe care se întinde măsura preventivă, raportul profesional încetând doar la data condamnării definitive. Consideră că textul de lege ar fi în conformitate cu prevederile constituționale invocate dacă angajatorul ar putea dispune concedierea pentru motive care țin de persoana salariatului doar în cazul în care salariatul este condamnat definitiv la o pedeapsă privativă de libertate.

8. Curtea de Apel București - Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale apreciază că dispozițiile art. 61 lit. b) din Codul muncii nu sunt în contradicție cu prevederile constituționale invocate.

9. În conformitate cu dispozițiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, precum și Avocatului Poporului, pentru a-și formula punctele de vedere cu privire la excepția de neconstituționalitate.

10. Avocatul Poporului apreciază că dispozițiile de lege criticate nu instituie discriminări, fiind aplicabile tuturor persoanelor prevăzute în ipoteza normei, și anume angajaților în baza unui contract individual de muncă, iar comparațiile expuse de autorul excepției de neconstituționalitate nu sunt de natură să demonstreze încălcarea principiului egalității în fața legii. Consideră că, în realitate, este normal ca fiecărei categorii profesionale să i se aplice un tratament diferit, întrucât raporturile de muncă nu sunt asemănătoare. De asemenea, precizează că desfacerea contractului de muncă nu se întemeiază pe o prezumție de vinovăție, astfel că nu se poate reține încălcarea prevederilor art. 23 alin. (11) din Constituție. Totodată, arată că autorul excepției de neconstituționalitate tinde la o modificare a prevederilor art. 61 lit. b) din Legea nr. 53/2003, însă Curtea Constituțională, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, nu are competența de a modifica textele de lege supuse analizei de constituționalitate.

11. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele de vedere solicitate.

C U R T E A,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susținerile părții prezente, concluziile procurorului, dispozițiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

12. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

13. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 61 lit. b) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 18 mai 2011, cu modificările și completările ulterioare, dispoziții potrivit cărora:

"

Angajatorul poate dispune concedierea pentru motive care țin de persoana salariatului în următoarele situații: [...]

b) în cazul în care salariatul este arestat preventiv sau arestat la domiciliu pentru o perioadă mai mare de 30 de zile, în condițiile Codului de procedură penală."

14. Autorul excepției consideră că dispozițiile de lege criticate sunt contrare art. 16 alin. (1) din Constituție referitor la egalitatea în drepturi a cetățenilor.

15. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că, prin Decizia nr. 153 din 17 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 388 din 20 mai 2016, paragraful 19, a reținut că dispozițiile art. 61 lit. b) din Legea nr. 53/2003 reglementează condițiile încetării contractului individual de muncă în situația în care salariatul este arestat preventiv sau arestat la domiciliu pentru o perioadă mai mare de 30 de zile. Curtea a apreciat că rațiunile instituirii acestei reglementări au în vedere protejarea angajatorului ale cărui interese ar putea fi afectate ca urmare a menținerii neocupate a unui post pentru o perioadă mai lungă și, de aceea, în această situație, nu este relevant dacă fapta săvârșită de salariat a avut sau nu legătură cu locul de muncă ori cu sarcinile de serviciu. În același timp, Curtea a apreciat că textul de lege analizat reprezintă o garanție a dreptului la muncă, întrucât angajatorul nu va putea dispune desfacerea contractului de muncă în urma arestării preventive ori a arestării la domiciliu a salariatului înainte de termenul de 30 de zile. În cazul în care angajatorul nu a dispus desfacerea contractului individual de muncă după trecerea termenului de 30 de zile prevăzut de art. 61 lit. b) din Legea nr. 53/2003, iar salariatul a fost eliberat, această măsură își pierde justificarea, astfel că nu mai poate fi adoptată. Cu toate acestea, Curtea a observat că, în cazul în care contractul individual de muncă a fost desfăcut în temeiul art. 61 lit. b) din Legea nr. 53/2003, efectele acestei măsuri rămân ireversibile, chiar dacă ulterior se demonstrează că arestarea persoanei a fost nelegală sau/și neîntemeiată.

16. Prin paragraful 20 al aceleiași decizii, făcând trimitere la cele reținute anterior prin Decizia nr. 5 din 14 ianuarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 79 din 7 februarie 2003, referitor la constituționalitatea art. 130 alin (1) lit. j) din Legea nr. 10/1972 - Codul muncii, publicată în Buletinul Oficial al României, nr. 140 din 1 decembrie 1972, Curtea a reținut că rațiunea desfacerii contractului de muncă constă, exclusiv, în necesitatea de a preveni efectele prejudiciabile pe care le poate avea pentru angajator absența prelungită a angajatului care nu își îndeplinește obligația contractuală de prestare a muncii. Dreptul angajatorului de a desface contractul de muncă se întemeiază în acest caz, exclusiv, pe o situație obiectivă, starea de arest a angajatului, care reprezintă o condiție necesară și suficientă pentru luarea măsurii, acest drept fiind independent de existența sau inexistența vinovăției angajatului, pe care unitatea nu are calitatea de a o stabili.

17. Cu același prilej, Curtea Constituțională a invocat și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, prin Decizia de inadmisibilitate din 7 februarie 2012 în Cauza Teodor Octavian Tripon contra României (cererea nr. 27.062/04), în care instanța europeană a observat că dreptul unui angajator de a concedia un angajat care făcea obiectul unei măsuri de arest preventiv mai mari de 60 de zile, în conformitate cu art. 130 alin. (1) lit. j) din Codul muncii, a avut ca temei un element obiectiv, respectiv absența prelungită a angajatului de la locul de muncă, iar nu alte considerente legate de vinovăția sa pentru faptele pentru care a fost pus în arest preventiv.

18. Analizând criticile de constituționalitate formulate în prezenta cauză, Curtea constată că autorul acestora invocă o pretinsă discriminare a persoanelor ale căror raporturi de muncă se supun Legii nr. 53/2003 față de alte categorii socioprofesionale, respectiv funcționarii publici, funcționarii publici cu statut special din sistemul administrației penitenciare și polițiștii, ale căror raporturi de serviciu sunt reglementate de alte acte normative, în ceea ce privește măsurile ce se pot dispune de angajator în cazul arestării preventive sau al arestului la domiciliu. Astfel, autorul excepției învederează că în cazul acestor categorii socioprofesionale legea prevede doar suspendarea raportului de serviciu, și nu încetarea acestuia.

19. Cu privire la această critică, Curtea reține că legiuitorul a instituit reglementări distincte și diferite pentru anumite categorii socioprofesionale având în vedere specificul activității acestora, o astfel de opțiune legislativă neavând, în mod necesar, semnificația încălcării prevederilor constituționale referitoare la egalitatea în drepturi a cetățenilor. În acest sens, spre exemplu, Curtea, prin Decizia nr. 1.268 din 27 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 826 din 22 noiembrie 2011, analizând critica de neconstituționalitate referitoare la instituirea unui regim juridic mai favorabil pentru militari, polițiști și funcționarii publici cu statut special din sistemul administrației penitenciarelor sub aspectul calculului pensiei, a reținut că "factorul determinant în instituirea tratamentului juridic diferențiat îl constituie condițiile specifice în care aceste categorii socioprofesionale și-au desfășurat activitatea". Curtea a apreciat că dispozițiile mai favorabile sunt justificate de "natura activității desfășurate, care creează condițiile unei uzuri corporale accentuate prin expunere la pericole de vătămare corporală și chiar de amenințare a vieții".

20. De asemenea, prin Decizia nr. 323 din 21 mai 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 595 din 19 iulie 2019, paragraful 25, Curtea a reținut că instituirea unui tratament juridic distinct pentru anumite categorii socioprofesionale, așa cum sunt și cadrele militare în activitate, este fundamentată pe un criteriu obiectiv, ce ține de specificul activității acestora, care justifică instituirea unor drepturi și obligații specifice.

21. În cazul categoriilor de persoane comparate de autorul prezentei excepții de neconstituționalitate, o astfel de distincție decurge din înseși prevederile Constituției care, reglementând domeniul legilor organice, face referire la statutul funcționarilor publici în art. 73 alin. (3) lit. j), distinct față de dispozițiile art. 73 alin. (3) lit. p) referitoare la regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele, patronatele și protecția socială.

22. Curtea observă că, potrivit art. 1 din Legea nr. 145/2019 privind Statutul polițiștilor din penitenciare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 631 din 30 iulie 2019, polițiștii din penitenciare sunt funcționari publici cu statut special, iar, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 440 din 24 iunie 2002, polițiștii sunt funcționari publici civili, cu statut special.

23. Mai mult, Curtea constată că natura diferită a atribuțiilor de serviciu poate constitui temeiul instituirii unor statute speciale pentru diferitele categorii de funcționari publici, dispozițiile art. 380 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 555 din 5 iulie 2019, conținând o dispoziție expresă în acest sens.

24. În consecință, reglementarea regimului juridic aplicabil raporturilor de serviciu ale funcționarilor publici, ale polițiștilor din penitenciare și ale polițiștilor s-a realizat prin acte normative distincte, ce reflectă particularitățile activității acestor categorii socioprofesionale. Astfel, suspendarea raportului de serviciu al acestor categorii de funcționari publici este reglementată, în prezent, de art. 513 alin. (1) lit. e) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2019, de art. 128 alin. (3) din Legea nr. 145/2019 și de art. 2725 din Legea nr. 360/2002.

25. Curtea apreciază însă că, pentru a decide dacă dispozițiile art. 61 lit. b) din Legea nr. 53/2003 au un caracter discriminatoriu în raport cu reglementările aplicabile funcționarilor publici, mai sus amintite, nu este suficientă constatarea faptului că acestea sunt conținute în acte normative distincte de Codul muncii, ci se impune și analizarea împrejurării dacă, în cazul concret al măsurilor ce pot fi dispuse față de salariat, respectiv față de funcționarii publici în cazul arestării preventive sau al arestului la domiciliu, diferența de tratament juridic este justificată în mod obiectiv.

26. În acest sens, Curtea reține că suspendarea raportului de serviciu al funcționarului public, al polițistului din penitenciar sau al polițistului intervine de drept din chiar momentul arestării preventive sau al arestului la domiciliu și nu reprezintă o opțiune a instituției în cadrul căreia funcționarii publici își desfășoară activitatea. Această măsură este justificată atât de împrejurarea obiectivă că, aflându-se în această situație, funcționarul public este împiedicat să-și îndeplinească sarcinile de serviciu, cât și de necesitatea protejării prestigiului funcției publice.

27. În același timp, Curtea constată că suspendarea raportului de serviciu nu reprezintă o măsură cu efecte definitive, așa cum este concedierea, care duce la încetarea raportului de muncă. Această opțiune legislativă trebuie analizată însă în contextul întregii reglementări privind statutul funcționarilor publici, al polițiștilor din penitenciare sau al polițistului.

28. În acest sens, Curtea reține că, prin activitățile pe care le desfășoară funcționarii publici, aceștia realizează exercitarea prerogativelor de putere publică ce revin autorităților și instituțiilor publice prevăzute de art. 369 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2019. Dispozițiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 145/2019, precum și cele ale art. 2 alin. (1) din Legea nr. 360/2002 prevăd, de asemenea, că, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, polițiștii din penitenciare și polițiștii sunt învestiți cu exercițiul autorității publice. Îndeplinirea acestor atribuții impune funcționarilor publici o serie de obligații, interdicții și limitări menite să asigure garantarea îndeplinirii în mod optim a funcției publice și care nu sunt aplicabile și salariaților ale căror raporturi de muncă se supun dispozițiilor Codului muncii. În acest sens sunt, spre exemplu, obligația privind obiectivitatea, imparțialitatea și independența în exercitarea atribuțiilor, limitarea posibilității de implicare în activitatea politică, obligația păstrării secretului de stat, secretului de serviciu și confidențialitatea, obligația de a respecta regimul juridic al conflictului de interese și al incompatibilităților (art. 431, 436, 439 și 445 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2019). În mod asemănător, dispozițiile art. 120-122 din Legea nr. 145/2019 și cele ale art. 41-48 din Legea nr. 360/2002 prevăd îndatoriri și restrângeri ale exercițiului unor drepturi și libertăți pentru polițiștii din penitenciare și polițiști.

29. Pentru a contrabalansa toate aceste îndatoriri și limitări ale exercițiului unor drepturi și libertăți, riscurile deosebite la care funcționarii publici sunt supuși în exercitarea unora dintre activitățile specifice anumitor funcții publice, dar și pentru a motiva funcționarii publici să se dedice exercitării atribuțiilor de serviciu în maniera pe care exercițiul prerogativelor de putere publică o impune, legiuitorul a prevăzut o serie de drepturi și garanții specifice. Mai mult, pentru a asigura loialitatea funcționarilor publici față de funcția deținută și instituția în care își desfășoară raporturile de serviciu, statutele profesionale ale acestora conturează conținutul dreptului la carieră, care presupune o traiectorie continuă, cu o perspectivă ascendentă a evoluției profesionale, precum și garanții de stabilitate și protecție a raportului de serviciu.

30. Curtea apreciază că dispozițiile de lege care prevăd măsurile aplicabile funcționarilor publici în cazul arestării preventive ori al arestului la domiciliu sunt o consecință a tuturor temeiurilor mai sus amintite, reflectând, deopotrivă, atât atenția acordată de legiuitor protecției prestigiului funcției publice, dar și garanțiile necesare asigurării stabilității și dreptului la carieră al funcționarilor publici.

31. Or, Curtea consideră că aceste aspecte specifice justifică diferențele de tratament juridic față de salariații ale căror raporturi de muncă se supun Codului muncii, acestea fiind supuse unui regim care nu impune instituirea unor măsuri asemănătoare.

32. În consecință, Curtea reține că dispozițiile art. 61 lit. b) din Legea nr. 53/2003 nu sunt contrare prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituție, diferența de tratament juridic criticată de autorul excepției fiind justificată de împrejurările obiectiv diferite în care se găsesc categoriile socioprofesionale comparate.

33. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

D E C I D E:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Mihai Valentin Toderiuc în Dosarul nr. 3.420/2/2017 (nr. vechi 2.116/2017) al Curții de Apel București - Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și constată că dispozițiile art. 61 lit. b) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Curții de Apel București - Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 29 octombrie 2019.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE
prof. univ. dr. VALER DORNEANU
Magistrat-asistent,
Patricia Marilena Ionea

Acest document poate avea modificări ulterioare. Cumpărați documentul în formă actualizată sau alegeți un abonament Lege5 care permite accesul la orice formă actualizată.

;
se încarcă...