Curtea Constituțională - CCR

Decizia nr. 523/2019 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3 și ale art. 13 alin. (1) și (2) din Legea nr. 164/2014 privind unele măsuri pentru accelerarea și finalizarea procesului de soluționare a cererilor formulate în temeiul Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensații cetățenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România și Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, precum și al Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensații cetățenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reținute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța, ca urmare a stării de război și a aplicării Tratatului de Pace între România și Puterile Aliate și Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, și pentru modificarea unor acte normative

Modificări (...)

Text publicat în M.Of. al României.

În vigoare de la 16 ianuarie 2020

Acest document poate avea modificări ulterioare. Cumpărați documentul în formă actualizată sau alegeți un abonament Lege5 care permite accesul la orice formă actualizată.

Cumpără forma actualizată
sau autentifică-te
  •  
Valer Dorneanu - președinte
Cristian Deliorga - judecător
Marian Enache - judecător
Daniel Marius Morar - judecător
Mona-Maria Pivniceru - judecător
Gheorghe Stan - judecător
Livia Doina Stanciu - judecător
Elena-Simina Tănăsescu - judecător
Varga Attila - judecător
Ioana Marilena Chiorean - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 3 și ale art. 13 alin. (1) și (2) din Legea nr. 164/2014 privind unele măsuri pentru accelerarea și finalizarea procesului de soluționare a cererilor formulate în temeiul Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensații cetățenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România și Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, precum și al Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensații cetățenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reținute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța, ca urmare a stării de război și a aplicării Tratatului de Pace între România și Puterile Aliate și Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, și pentru modificarea unor acte normative, excepție ridicată de Emilia Palamariu în Dosarul nr. 11.931/3/2014 al Tribunalului București - Secția a II-a contencios administrativ și fiscal și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 2.389D/2017.

2. La apelul nominal se constată lipsa părților. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate, sens în care invocă jurisprudența Curții Constituționale.

C U R T E A,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin Încheierea din 8 mai 2015 (transmisă Curții Constituționale la data de 22 august 2017), pronunțată în Dosarul nr. 11.931/3/2014, Tribunalul București - Secția a II-a contencios administrativ și fiscal a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 3 alin. (1) și (2) raportate la dispozițiile art. 13 alin. (1) și (2) din Legea nr. 164/2014. Excepția de neconstituționalitate a fost ridicată de reclamanta Emilia Palamariu în cadrul soluționării acțiunii în contencios administrativ având ca obiect obligarea Instituției Prefectului Municipiului București - Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 să soluționeze cererea de acordare a despăgubirilor formulată în temeiul Legii nr. 290/2003.

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate autoarea acesteia susține, referitor la dispozițiile art. 3 din Legea nr. 164/2014, că acestea conferă efecte retroactive asupra unor situații juridice născute și susceptibile să producă efecte juridice sub imperiul legii vechi, ceea ce contravine dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Constituție. Astfel, cauzele aflate pe rolul instanțelor de judecată trebuie soluționate conform reglementărilor de drept material în vigoare în momentul nașterii raportului juridic. Faptul că în cursul judecății cauzei a intrat în vigoare Legea nr. 164/2014, care reglementează alte termene și condiții decât cele existente la momentul nașterii dreptului material la acțiune, este de natură să contravină principiului constituțional al neretroactivității legii, întrucât se stabilește o condiție de exercitare a accesului la justiție care, la momentul sesizării instanței, nu exista.

6. În ceea ce privește încălcarea principiului accesului liber la justiție, autoarea excepției consideră că aplicarea retroactivă a dispozițiilor Legii nr. 164/2014 are ca efect amânarea rezolvării cauzelor aflate pe rolul instanțelor și obligarea persoanelor care au fost diligente în a se adresa justiției la suportarea unei sarcini suplimentare. De asemenea aplicarea retroactivă a dispozițiilor legale noi determină o influențare a procesului, precum și un dezavantaj substanțial între părțile din proces. Dreptul de acces liber la justiție nu se limitează doar la posibilitatea introducerii unei cereri de chemare în judecată, ci include și dreptul de a beneficia de judecarea și tranșarea pe fond a litigiului existent în fața unei instanțe. Or, având în vedere că prin dispozițiile Legii nr. 164/2014 se instituie condiții și termene noi în vederea realizării dreptului născut sub imperiul Legii nr. 290/2003, ce nu puteau fi în mod rezonabil previzibile la data introducerii cererii de chemare în judecată și care tind la amânarea realizării dreptului, se încalcă în mod evident dispozițiile art. 21 din Constituție, prin îngrădirea efectivă a exercitării acestui drept și crearea unei situații de incertitudine a securității juridice.

7. De asemenea autoarea susține că aplicarea retroactivă a dispozițiilor de lege criticate este de natură să încalce dreptul la un proces echitabil, sub aspectul egalității armelor în procesul civil, ca urmare a ruperii echilibrului procesual între interesele debitorului - statul, care are obligația pozitivă de a acționa în sensul îndeplinirii obligațiilor sale într-un termen rezonabil și obligația negativă de a nu impune limitări sau amânări în îndeplinirea unei obligații, și cele ale creditorului - persoana îndreptățită la despăgubiri, cel din urmă fiind pus într-o situație vădit inferioară.

8. În ceea ce privește principiul separației puterilor în stat, prevăzut de art. 1 alin. (4) din Constituție, autoarea consideră că intervenția legislativă asupra unui proces în curs de soluționare reprezintă o imixtiune în exercițiul puterii judecătorești ce tinde la limitarea prerogativelor legale ale acesteia.

9. Referitor la dispozițiile art. 13 alin. (1) și (2) din Legea nr. 164/2014, autoarea excepției susține că noile termene relative la soluționarea cererilor de acordare a despăgubirilor nu corespund exigenței termenului rezonabil, întrucât se procedează la o prelungire excesivă a procedurii derulate în fața autorităților competente, de natură să creeze o sarcină disproporționată și excesivă în privința dreptului de soluționare a cauzei în mod echitabil și într-un termen rezonabil. Soluționarea cererilor de acordare a despăgubirilor se subsumează unei proceduri administrativ-jurisdicționale desfășurate în fața instituțiilor statului reprezentând, în accepțiunea art. 6 din Convenție, o parte integrantă a "procesului", astfel încât urmează să beneficieze de protecția conferită de dispozițiile art. 21 alin. (4) din Constituție și ale art. 6 din Convenție. Se invocă în acest sens Hotărârea din 24 martie 2005, pronunțată în Cauza Șandor împotriva României, prin care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că administrația constituie un element al statului de drept, interesul său fiind identic cu cel al unei bune administrări a justiției.

10. În ceea ce privește încălcarea dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Constituție, autoarea excepției susține că prevederile art. 13 din Legea nr. 164/2014 creează situații discriminatorii pentru aceleași categorii de persoane, și anume persoanele îndreptățite la despăgubiri în temeiul Legii nr. 290/2003. Astfel, în timp ce o parte dintre beneficiarii acestei legi și-au încasat deja despăgubirile bănești, alții urmează să se supună unor noi termene de soluționare a cererilor lor, deși au fost depuse în aceeași perioadă, depășindu-se cu mai bine de 10 ani termenele de soluționare prevăzute de Legea nr. 290/2003. Mai mult, această categorie defavorizată mai are de așteptat după soluționarea cererii sale un termen de validare a hotărârii inițiale de 18 luni și apoi un alt termen de 5 ani pentru plata despăgubirilor. Astfel, se ajunge la un termen de 21 de ani și 6 luni pentru soluționarea unei cereri.

11. Tribunalul București - Secția a II-a contencios administrativ și fiscal și-a exprimat opinia în sensul netemeiniciei excepției de neconstituționalitate invocate. Referitor la pretinsa încălcare de către art. 3 din Legea nr. 164/2014 a art. 1 alin. (4) din Constituție și a art. 21 alin. (1) din Constituție, instanța apreciază că nu se identifică aspecte de neconstituționalitate a normei legale în discuție, întrucât intervenția legislativă nu afectează în niciun fel dreptul la despăgubire conform Legii nr. 9/1998 și Legii nr. 290/2003, stabilirea unor noi termene de soluționare, prin hotărâre, a cererilor de acordare a despăgubirilor, respectiv a unor noi termene de plată a despăgubirilor stabilite deja prin acte administrative/hotărâri judecătorești nefiind de natură a contura o imixtiune în exercițiul puterii judecătorești, ci reprezentând numai măsuri pentru finalizarea procesului de despăgubire. În mod analog, nu se poate aprecia că aceste măsuri încalcă dreptul la un proces echitabil, în condițiile în care nu restrâng sub niciun aspect accesul liber la justiție al beneficiarilor celor două legi. În plus, instanța invocă Decizia nr. 219 din 15 februarie 2011, prin care Curtea Constituțională a statuat că este dreptul suveran al legiuitorului să aprecieze întinderea și amploarea măsurilor pe care le stabilește prin lege. Referitor la critica de neconstituționalitate raportată la dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituție, instanța invocă jurisprudența Curții Constituționale referitoare la principiul neretroactivității legii și apreciază că dispozițiile Legii nr. 164/2014 nu contravin art. 15 alin. (2) din Constituție, deoarece nu dispun pentru trecut, ci fie reglementează pentru viitor modul de stabilire a despăgubirilor în cazul cererilor formulate și depuse, în termen legal, la comisiile prevăzute de lege, pentru care nu s-au emis hotărâri de respingere a cererii sau de acordare a despăgubirilor, până la data intrării în vigoare a Legii nr. 164/2014, fie reglementează pentru viitor modalitatea de efectuare a plăților în cadrul dosarelor întocmite în temeiul Legii nr. 290/2003 și al Legii nr. 9/1998 și astfel se aplică doar efectelor viitoare ale unor situații juridice născute anterior intrării în vigoare a Legii nr. 164/2014. În ceea ce privește critica raportată la art. 21 alin. (4) din Constituție și art. 6 din Convenție, instanța apreciază că argumentul invocat de autoarea excepției în sensul că administrația reprezintă element al statului de drept nu este de natură să justifice ut singuli integrarea procedurilor administrative în "proces". Referitor la critica raportată la art. 16 alin. (1) din Constituție, instanța invocă Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994 și arată că măsura instituirii unor termene diferite de soluționare a cererilor de acordare a despăgubirilor înregistrate și nesoluționate până la data intrării in vigoare a Legii nr. 164/2014 nu poate crea prin ea însăși o discriminare între categoria persoanelor îndreptățite care și-au încasat deja despăgubirile și categoria celor cărora nu li s-a soluționat cererea de despăgubiri, în condițiile în care este evident că cele două categorii de persoane se află în situații diferite.

12. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

13. Avocatul Poporului consideră că dispozițiile de lege criticate sunt constituționale. În acest sens, susține că normele supuse controlului de constituționalitate nu aduc atingere principiului neretroactivității legii, întrucât se aplică după intrarea acestora în vigoare, având domeniul lor propriu de aplicare, iar ele însele nu sunt de natură a curma procesul aflat pe rolul unei instanțe. Legea nr. 164/2014, fiind un act normativ nou, nu face altceva decât să refuze supraviețuirea anumitor dispoziții din legislația anterioară în materie și să reglementeze modul de acțiune în timpul următor intrării ei în vigoare și nu este retroactivă atât timp cât nu se aplică unor raporturi juridice finalizate în temeiul actului normativ abrogat. De asemenea nu se poate reține nici critica de neconstituționalitate privind nesocotirea principiului egalității în fața legii, prevăzut de art. 16 alin. (1) din Constituție, în condițiile în care se aplică tuturor persoanelor aflate în ipoteza normei. Un act normativ nou (în speță, Legea nr. 164/2014) nu face altceva decât să refuze supraviețuirea unor dispoziții din legislația anterioară și să reglementeze modul de acțiune în timpul următor intrării ei în vigoare. Mai mult, dacă prin jocul unor prevederi legale anumite persoane pot ajunge în situații defavorabile, apreciate subiectiv, prin prisma propriilor lor interese, ca defavorabile, acest fapt nu reprezintă o discriminare care să afecteze constituționalitatea textelor respective (a se vedea în acest sens Decizia Curții Constituționale nr. 44 din 24 aprilie 1996). În domeniul măsurilor economice sau de strategie socială, statul contractant beneficiază de o amplă marjă de apreciere când evaluează dacă și în ce măsură diferențele în situații similare justifică un tratament diferit. Astfel, instanța europeană a statuat că tratamentul diferențiat al persoanelor aflate în situații similare este discriminatoriu dacă nu are o justificare obiectivă și rezonabilă; cu alte cuvinte, dacă nu urmărește un obiectiv legitim sau dacă nu există o relație rezonabilă de proporționalitate între mijloacele întrebuințate și obiectivul avut în vedere. Privite din această perspectivă, termenele introduse prin dispozițiile art. 13 din Legea nr. 164/2014 au ca scop eficientizarea procedurilor administrative și, în final, respectarea drepturilor tuturor persoanelor interesate, reprezentând în același timp un scop legitim, iar instituirea acestora nu este de natură a crea discriminări sau limitări ale accesului liber la justiție sau dreptului la un proces echitabil, chiar dacă împlinirea acestor termene reprezintă o condiționare a sesizării instanței de judecată. Regula constituțională în cazul accesului liber la justiție semnifică faptul că orice persoană poate sesiza instanțele judecătorești în cazul în care consideră că drepturile, libertățile sau interesele sale legitime i-au fost încălcate, iar nu faptul că acest drept de acces la justiție nu poate fi supus niciunei condiționări (a se vedea în acest sens Decizia Curții Constituționale nr. 560 din 16 iulie 2015). De asemenea apreciază că dispozițiile legale supuse controlului de constituționalitate nu pun în discuție nici posibila imixtiune din partea legiuitorului în procesul de realizare a justiției și nici nesocotirea principiului separației puterilor în stat, ci reprezintă o problemă de politică legislativă.

14. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au transmis punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

C U R T E A,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

15. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

16. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 3 și ale art. 13 alin. (1) și (2) din Legea nr. 164/2014 privind unele măsuri pentru accelerarea și finalizarea procesului de soluționare a cererilor formulate în temeiul Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensații cetățenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România și Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, precum și al Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensații cetățenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reținute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța, ca urmare a stării de război și a aplicării Tratatului de Pace între România și Puterile Aliate și Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, și pentru modificarea unor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 910 din 15 decembrie 2014, având următorul conținut:

- Art. 3:

"

(1) Dispozițiile prezentei legi referitoare la stabilirea despăgubirilor se aplică cererilor formulate și depuse, în termen legal, la comisiile județene, respectiv a municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și a Legii nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare, pentru care nu s-au emis hotărâri de respingere a cererii sau de acordare a despăgubirilor, până la data intrării în vigoare a prezentei legi.

(2) Dispozițiile prezentei legi referitoare la plata despăgubirilor se aplică cererilor soluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, pentru care nu s-a efectuat plata, cererilor nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, precum și cauzelor aflate pe rolul instanțelor judecătorești, având ca obiect acordarea de despăgubiri în baza Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și a Legii nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare.";

- Art. 13 alin. (1) și (2):

"

(1) Comisiile județene, respectiv a municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și a Legii nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare, au obligația de a soluționa, prin hotărâre, cererile de acordare a despăgubirilor înregistrate și nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, după cum urmează:

a) în termen de 9 luni, comisiile care mai au de soluționat un număr de până la 500 de cereri depuse în temeiul Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și al Legii nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare;

b) în termen de 18 luni, comisiile care mai au de soluționat un număr între 501 și 1.000 de cereri, depuse în temeiul Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și al Legii nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare;

c) în termen de 36 de luni, comisiile care mai au de soluționat un număr de peste 1.000 de cereri depuse în temeiul Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și al Legii nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare.

(2) Termenele prevăzute la alin. (1) curg de la data de 1 ianuarie 2015."

17. În opinia autoarei excepției de neconstituționalitate, prevederile de lege criticate contravin dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 1 alin. (4) privind principiul separației și echilibrului puterilor în cadrul democrației constituționale, art. 15 alin. (2) privind principiul neretroactivității legii, art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi și art. 21 privind accesul liber la justiție, precum și prevederilor art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, privind dreptul la un proces echitabil.

18. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că dispozițiile art. 3 din Legea nr. 164/2014 reglementează domeniul de aplicare a legii cu privire la stabilirea despăgubirilor [alin. (1)] și la plata despăgubirilor [alin. (2)] acordate persoanelor prevăzute de Legea nr. 9/1998 și de Legea nr. 290/2003. Dispozițiile art. 13 din Legea nr. 164/2014 instituie termene de soluționare a cererilor de acordare a despăgubirilor în baza Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003, înregistrate și nesoluționate până la data intrării în vigoare a Legii nr. 164/2014, respectiv termene de 9 luni, 18 luni și 36 de luni, în funcție de numărul de cereri depuse la fiecare comisie, termene care curg de la data de 1 ianuarie 2015. Astfel, Curtea observă că, în prezent, aceste termene au expirat, fiind împlinite, cel mai târziu, la data de 1 ianuarie 2018.

19. Cu privire la dispozițiile criticate din Legea nr. 164/2014, prin raportare la aceleași dispoziții constituționale ca cele invocate în cauza de față, Curtea s-a mai pronunțat prin Decizia nr. 70 din 22 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 540 din 29 iunie 2018, și Decizia nr. 237 din 6 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 533 din 7 iulie 2017.

20. În ceea ce privește critica referitoare la încălcarea art. 15 alin. (2) din Constituție, prin Decizia nr. 70 din 22 februarie 2018, paragraful 20, Curtea a reținut că, recunoscând dreptul la despăgubire născut sub imperiul vechii legi, prevederile legale criticate, care instituie reguli privind plata despăgubirilor, nu încalcă dispozițiile constituționale ale art. 15 alin. (2), care consacră principiul neretroactivității legii, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile. În acord cu jurisprudența sa constantă, Curtea a statuat că o lege nu este retroactivă atunci când modifică pentru viitor o stare de drept născută anterior și nici atunci când suprimă producerea în viitor a efectelor unei situații juridice constituite sub imperiul legii vechi, pentru că, în aceste cazuri, legea nouă nu face altceva decât să refuze supraviețuirea legii vechi și să reglementeze modul de acțiune în timpul următor intrării ei în vigoare, adică în domeniul ei propriu de aplicare (a se vedea, de exemplu, deciziile nr. 330 din 27 noiembrie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 59 din 28 ianuarie 2002, nr. 458 din 2 decembrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 24 din 13 ianuarie 2004, sau nr. 294 din 6 iulie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 29 septembrie 2004). De asemenea, prin Decizia nr. 298 din 12 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 485 din 29 iunie 2016, paragraful 16, Curtea a constatat că ipoteza avută în vedere de dispozițiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 164/2014 este aceea a unei obligații neexecutate, deci a unei situații juridice în curs, față de care noua reglementare nu poate fi decât imediat aplicabilă. Totodată, Curtea a observat că dispozițiile de lege criticate dispun pentru viitor, urmând a fi aplicate de la data intrării în vigoare a Legii nr. 164/2014, respectiv 18 decembrie 2014.

21. Referitor la critica de neconstituționalitate raportată la art. 16 alin. (1) din Constituție, prin Decizia nr. 237 din 6 aprilie 2017, paragraful 16, Curtea a reținut că, în esență, aplicarea unui regim juridic temporal diferit nu poate crea o stare de discriminare între diverse persoane, în funcție de actul normativ incident fiecăreia. Faptul că, prin succesiunea unor prevederi legale, anumite persoane pot ajunge în situații apreciate subiectiv, prin prisma propriilor lor interese, ca defavorabile, nu reprezintă o discriminare care să afecteze constituționalitatea textelor respective (a se vedea în acest sens Decizia nr. 44 din 24 aprilie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 17 decembrie 1996). Altfel spus, raportat la situația de față, inegalitatea de tratament juridic prin comparație cu acele persoane care au beneficiat de plata despăgubirilor anterior intrării în vigoare a Legii nr. 164/2014 nu reprezintă un viciu de neconstituționalitate, fiind rezultatul unor regimuri juridice diferite, aplicate succesiv în timp, incidente în virtutea principiului tempus regit actum. De asemenea criteriul folosit de legiuitor în stabilirea unor termene diferite de soluționare a cererilor de acordare a despăgubirilor înregistrate și nesoluționate până la data intrării în vigoare a Legii nr. 164/2014 este unul obiectiv, și anume numărul de cereri nesoluționate de comisii, iar cu cât acest număr este mai mare, cu atât și termenul de soluționare este mai mare.

22. În ceea ce privește critica referitoare la pretinsa încălcare a accesului liber la justiție, garantat la nivel constituțional prin art. 21, prin Decizia nr. 195 din 23 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 415 din 6 iunie 2017, paragraful 20, Curtea a reținut că atât în jurisprudența sa, cât și în cea a Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că acesta nu este un drept absolut, ci poate fi condiționat, exercitarea acțiunilor fiind supusă exigenței respectării unor termene, de decădere sau de prescripție, sau a anumitor condiții stabilite de lege, fără să fie, în acest fel, nesocotite dispozițiile art. 21 alin. (1) din Constituție. Curtea a mai reținut că dispozițiile art. 15 din Legea nr. 164/2014 reglementează calea de acces la instanța judecătorească - secția de contencios administrativ a tribunalului în a cărei rază domiciliază solicitantul - a persoanei îndreptățite în cazul nerespectării termenelor stabilite la art. 13 din Legea nr. 164/2014.

23. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a schimba jurisprudența Curții Constituționale, atât soluția, cât și considerentele cuprinse în deciziile menționate își păstrează valabilitatea și în cauza de față.

24. În plus, Curtea reține că invocarea Hotărârii din 24 martie 2005, pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Șandor împotriva României, nu are relevanță în cauză, deoarece, contrar ipotezei din speța de față, reclamanta din acea cauză a obținut o hotărâre judecătorească definitivă prin care autoritățile administrative au fost obligate la o acțiune specifică, neexecutată din cauza refuzului debitorului de a respecta această hotărâre. Așa cum s-a arătat prin hotărârea precitată, la paragraful 24, administrația constituie un element al statului de drept, interesul său fiind identic cu cel al unei bune administrări a justiției. Pe cale de consecință, dacă administrația refuză sau omite să execute o hotărâre judecătorească ori întârzie în executarea acesteia, garanțiile art. 6 de care a beneficiat justițiabilul în fața instanțelor judecătorești își pierd orice rațiune de a fi.

25. Având în vedere acestea și ținând cont de faptul că Legea nr. 164/2014 a reglementat posibilitatea persoanei îndreptățite de a se adresa instanței judecătorești, în cazul nerespectării termenelor stabilite la art. 13, și că hotărârea pronunțată de instanța de contencios administrativ este supusă căilor de atac în condițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, nu se poate susține încălcarea dreptului la un proces echitabil și la soluționarea cauzei într-un termen rezonabil.

26. Cât privește termenul de plată a despăgubirilor, prin Decizia nr. 528 din 12 decembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 63 din 24 ianuarie 2014, Curtea a statuat că instituirea unui termen de 10 ani pentru executarea unei creanțe asupra statului "nu satisface exigențele unui termen rezonabil, care să asigure deplina valorificare a dreptului de creanță, constituind o ingerință disproporționată asupra dreptului". Or, așa cum a reținut prin Decizia nr. 237 din 6 aprilie 2017, precitată, paragraful 19, prin Legea nr. 164/2014, legiuitorul, preocupat de finalizarea procesului de soluționare a cererilor formulate în temeiul Legii nr. 9/1998 și al Legii nr. 290/2003, a înțeles să confere eficacitate dreptului de proprietate al persoanelor îndreptățite la obținerea de despăgubiri, instituind un termen de 5 ani pentru plata despăgubirilor.

27. În final, referitor la pretinsa încălcare a art. 1 alin. (4) din Constituție, prin imixtiunea puterii legislative în activitatea puterii judecătorești, Curtea reține că această critică este neîntemeiată, deoarece instituirea, prin Legea nr. 164/2014, a unor termene certe pentru soluționarea cererilor de despăgubiri și după a căror expirare persoana interesată are posibilitatea de a se adresa instanței competente se înscrie în rațiunea pentru care legea însăși a fost concepută, aceea de a crea un mecanism care să confere eficiență măsurilor reparatorii luate de statul român în vederea compensării pierderilor suferite de anumiți cetățeni români, asigurându-se, în același timp, și certitudinea finalizării acestui demers reparatoriu (a se vedea în acest sens Decizia nr. 195 din 23 martie 2017, precitată, paragraful 18). Având în vedere acestea, dispozițiile de lege criticate nu consacră nerecunoașterea unor hotărâri judecătorești, ci reglementează termene certe pentru soluționarea cererilor de despăgubiri de către autoritățile administrative.

28. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

D E C I D E:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Emilia Palamariu în Dosarul nr. 11.931/3/2014 al Tribunalului București - Secția a II-a contencios administrativ și fiscal și constată că dispozițiile art. 3 și ale art. 13 alin. (1) și (2) din Legea nr. 164/2014 privind unele măsuri pentru accelerarea și finalizarea procesului de soluționare a cererilor formulate în temeiul Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensații cetățenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România și Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, precum și al Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensații cetățenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reținute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța, ca urmare a stării de război și a aplicării Tratatului de Pace între România și Puterile Aliate și Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, și pentru modificarea unor acte normative sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului București - Secția a II-a contencios administrativ și fiscal și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 24 septembrie 2019.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE
prof. univ. dr. VALER DORNEANU
Magistrat-asistent,
Ioana Marilena Chiorean

Acest document poate avea modificări ulterioare. Cumpărați documentul în formă actualizată sau alegeți un abonament Lege5 care permite accesul la orice formă actualizată.

;
se încarcă...