Universul Juridic nr. 1/2020

Desființarea înscrisurilor și anularea actelor juridice în procesul penal
de Irina Kuglay

09 ianuarie 2020

În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

Cumpără forma completă
  •  

În practica instanțelor penale am constatat numeroase inconsecvențe în rezolvarea unor probleme care țin fie de acțiunea civilă, accesorie celei penale, fie de instituții care, deși complementare acțiunii penale, sunt tratate în mod artificial tot în cadrul acțiunii civile, din cauza aparentei lor asemănări cu instituții de drept civil.

Înscrisurile constatate false în cadrul procesului penal și actele juridice încheiate prin comiterea infracțiunilor cercetate în procesul penal sunt două dintre aceste categorii.

Cum nici doctrina, mai veche sau mai nouă, nu s-a preocupat în mod special de acestea, încercăm să lămurim în cadrul articolului care este semnificația, în cadrul procesului penal, a celor două măsuri anunțate în titlu (desființarea înscrisurilor și anularea actelor juridice), care este natura lor, prin ce se diferențiază între ele și în ce măsură ține fiecare dintre ele de rezolvarea acțiunii civile sau a celei penale în cadrul procesului penal.

Pentru fiecare demers teoretic am recurs la numeroase soluții ale jurisprudenței, chiar dacă la unele numai pentru a ne îndoi de corectitudinea lor.

Încercând să lămurim aceste aspecte, urmează să efectuăm, într-o primă etapă, câteva clarificări terminologice (I), care să ne permită să analizăm în detaliu aspectele privind desființarea înscrisurilor (II) și restabilirea situației anterioare (prin desființarea unui înscris sau anularea unui act juridic) (III), urmând ca în final să formulăm câteva concluzii generale (IV).

I. Clarificări terminologice

Problemele pe care ne-am propus să le tratăm în această lucrare vin în bună măsură și din faptul că în practica organelor judiciare penale nu se acordă suficientă atenție terminologiei folosite pentru diferite instituții; consecințele acestui fapt nu sunt numai la nivel formal, întrucât, așa cum vom arăta, utilizarea improprie sau inconsecventă a unor noțiuni sporește confuzia și în ceea ce privește conținutul instituțiilor pe care acestea le desemnează. Noțiunile relevante pentru prezentul articol sunt, în principal, cele de "act juridic" și "înscris" (1), precum și cele de "desființare" și "anulare" (2).

1. "Act juridic" și "înscris": noțiuni penale autonome? Credem că este util, înainte de toate, să reamintim că noțiunea de "act juridic" are, atât la nivel doctrinar(1), cât și în practică și chiar în legislație (indiferent de domeniu), două accepțiuni:

- un prim sens este cel de manifestare de voință exprimată cu scopul de a produce efecte juridice, respectiv de a naște, modifica ori stinge un raport juridic civil concret - negotium iuris;

- un al doilea sens este cel de înscris constatator al unei manifestări de voință, adică un suport material - instrumentum probationis sau instrumentum. Așa cum reiese din această accepțiune, în acest al doilea sens, noțiunea de act juridic se suprapune cu noțiunea de înscris ca mijloc de probă(2) a unui act juridic, astfel cum este ea folosită în Codul de procedură civilă(3).

Distincția este importantă, întrucât, deși în Codul de procedură penală se folosește sintagma "desființarea înscrisurilor" (deci a suportului material - instrumentum), deseori instanțele anulează, în realitate, actul juridic (negotium iuris). Uneori însă, această diferență este sesizată întocmai de instanțele penale; s-a reținut, de exemplu, că, "în privința actului de vânzare-cumpărare încheiat între partea civilă și inculpată, trebuie făcută o disociere între înscrisul constatator (act juridic în sens de instrumentum) și manifestarea de voință pe care o consemnează (act juridic în sens de negotium) "(4) .

Menționăm, totodată, că, în tot cuprinsul său, Codul de procedură penală nu folosește noțiunea de "act juridic" (în sensul de negotium iuris), ci doar pe aceea de "înscris" [de exemplu, la art. 25 alin. (3), care vorbește despre desființarea unui înscris, la art. 97 alin. (2), care enumeră mijloacele de probă, la art. 169 și urm., care se referă la ridicarea de obiecte și înscrisuri, la art. 198, care detaliază condițiile în care înscrisurile pot fi folosite ca mijloc de probă, la art. 5491, care reglementează procedura de confiscare sau de desființare a unui înscris în cazul clasării etc.]. Este evident că, în toate aceste situații, Codul de procedură penală se referă la înscrisuri ca instrumentum. Pe cale de consecință, nu există niciun motiv pentru care să considerăm că în Codul de procedură penală ori în general în dreptul procesual penal noțiunile de "act juridic" și "înscris" ar fi folosite cu un alt înțeles decât în dreptul civil, respectiv dreptul procesual civil.

Deși poate surprinde o astfel de afirmație, apreciem că această distincție trebuie evidențiată și în planul sancțiunilor civile care intervin. Astfel, în ipoteza falsului, fiind vorba de instumenta civilis atunci când infracțiunea privește un înscris, sancțiunea de drept civil care intervine în prima etapă nu vizează actul juridic, ci înscrisul: acesta din urmă este sancționat cu nulitatea în condițiile art. 175 C. pr. civ., sancțiune ce i se aplică ținând cont de calitatea de act de procedură; doar ca o consecință a acestei nulități a actului de procedură, abia într-o a doua etapă, intră în discuție și sancțiunea din planul dreptului substanțial, aceea care afectează actul juridic, negotium, sancțiune care poate fi nulitatea ori o alta, după caz. Astfel, efectele vor fi diferite în funcție de natura condiției. Dacă înscrisul este o condiție ad validitatem a actului juridic, atunci desființarea lui va atrage și nulitatea operației juridice, iar dacă înscrisul este o condiție ad probationem, actul juridic va putea, în principiu, să producă efecte în funcție de cauza de nulitate a înscrisului și de legătura ei cu actul juridic propriu-zis(5) .

Propunem această interpretare plecând de la două considerente. În primul rând, considerăm că natura civilă a acțiunii civile din procesul penal atrage aplicarea normelor de drept civil sau de drept procesual civil, după caz, ca drept comun. În al doilea rând, apreciem că reglementarea înscrisurilor în Codul de procedură civilă ar atrage reconsiderarea analizei privitoare la condiția formei și ar impune o distincție între condiția de drept substanțial a formei și înscrisul ca act de procedură, iar pe cale de consecință, aplicarea pentru această ultimă categorie a dispozițiilor din Codul de procedură civilă privitoare la nulitatea actelor de procedură civilă și regimul juridic stabilit de acesta(6) .

2. "Desființare" și "anulare" - noțiuni diferite Referindu-se la invalidarea înscrisurilor, Codul de procedură penală folosește cu precădere noțiunea de "desființare", nu pe aceea de "anulare": în art. 25 alin. (3) arată că instanța trebuie să se pronunțe cu privire la "desființarea totală sau parțială a unui înscris", în art. 315 alin. (2) lit. d) dispune ca procurorul, clasând cauza, să sesizeze judecătorul de cameră preliminară pentru "desființarea totală sau parțială a unui înscris", iar la art. 5491 reglementează "procedura de (...) desființare a unui înscris în cazul clasării".

Așadar, această terminologie privitoare la măsura având ca obiect înscrisurile nu este întâmplătoare. Terminologia este proprie naturii acestei măsuri, care, în privința acestor instrumente de probă, constă, materialmente, în efectuarea unor mențiuni în cuprinsul lor care să ateste că ele nu mai sunt, juridicește, utilizabile în scopul pentru care au fost întocmite.

Prin anulare(7) însă înțelegem, îndeobște, sancțiunea aplicată unei operațiuni juridice, respectiv unui act juridic, sancțiune care lipsește de consecințe juridice o manifestare de voință exprimată prin încălcarea condițiilor prevăzute de lege pentru încheierea sa valabilă, și nu una care afectează, materialmente, un înscris constatator, respectiv un instrumentum(8).

Pentru deplina rigoare, trebuie menționat că există totuși o referire în Codul de procedură penală la "anulare" în legătură cu înscrisurile: este cea din art. 580 C. pr. pen., text care detaliază modul de punere în executare a dispoziției de desființare a înscrisurilor; utilizarea termenului "anulat", la alin. (2) al art. 580 C. pr. pen. este însă o simplă inconsecvență terminologică și nu schimbă natura acestei măsuri, nu o asimilează "anulării" în sensul precizat mai sus.

În concluzie, pentru evitarea confuziilor, cel puțin în doctrina și practica judiciară penală, noțiunile la care ne-am referit ar trebui folosite după cum urmează:

..........


În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

;
se încarcă...