Universul Juridic nr. 1/2020

Aspecte argumentative și legislative privind domeniul public al statului și al unităților administrativ-teritoriale
de Crina Alina De Smet

08 ianuarie 2020

În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

Cumpără forma completă
  •  

1. Domeniul public și bunurile proprietate publică în constituție și noul cod civil

În primul rând, este necesară sublinierea diferenței dintre domeniul public și proprietatea publică, ambele fiind concepte centrale în cadrul acestei lucrări. Diferența dintre cele două este sugerată de Noul Cod Civil, care indică la art. 860 faptul că domeniul public este compus din bunuri proprietate publică. Cu alte cuvinte, domeniul public reprezintă totalitatea bunurilor "care constituie obiectul dreptului de proprietate publică al statului sau al unităților administrativ-teritoriale, bunuri care, potrivit legii ori prin natura sau destinația lor, sunt de uz sau interes public"(1) .

În al doilea rând, cele mai importante prevederi din legislație privind domeniul public și, în consecință, bunurile proprietate publică, se regăsesc în Constituție și în Noul Cod civil. Acestea conțin prevederi cu privire la caracteristicile proprietății publice și la dobândirea, administrarea, transferul și stingerea acestui drept, pentru a oferi doar câteva exemple. În Constituția României, la art. 136, se face distincția dintre proprietate publică și privată, dar se specifică și următoarele caracteristici ale proprietății publice: faptul că aceasta este "garantată și ocrotită prin lege", dar și că aceste bunuri sunt inalienabile și inviolabile. Totodată, se specifică și faptul că proprietatea publică poate aparține fie statului, fie unităților administrativ-teritoriale(2) .

Există anumite categorii de bunuri care aparțin de domeniul public prin lege: atât prin Constituția României, art. 136 alin. (3), cât și prin Noul Cod civil, art. 859. Ambele articole stipulează, în aceeași formă, că fac obiectul exclusiv al proprietății publice: "bogățiile de interes public ale subsolului, spațiul aerian, apele cu potențial energetic valorificabil, de interes național, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental"(3) . Acestora li se adaugă bunurile despre care o lege organică precizează că sunt bunuri publice.

Un bun poate deveni proprietate publică, intrând astfel în domeniul public al statului sau al unităților administrativ-teritoriale, prin șase moduri posibile, specificate de art. 863 NCC. Acestea sunt: achiziția publică, exproprierea (cu condiția cauzei de utilitate publică), donația sau legatul (cu condiția ca bunul să devină de interes sau de uz public - ceea ce poate fi ca urmare a voinței dispunătorului sau a naturii bunului respectiv), convenția cu titlu oneros (dacă este respectată condiția caracteristicii de uz sau de interes public a bunului, prin natura bunului sau voința celui care îl dobândește), transferul din domeniul privat al statului în domeniul public, fie acesta al statului sau al unei unități administrativ teritoriale, sau orice alt mod stabilit de o lege în vigoare(4).

Remarcăm cu această ocazie diferența dintre uz public și interes public, care se regăsește deseori în legislația cu privire la bunurile care fac parte din domeniul public. Despre bunurile de uz public se poate spune că acestea sunt afectate unei folosințe publice directe, pe când, despre bunurile de interes public, se consideră că acestea sunt afectate unui serviciu public(5).

Constituția prevede aspectele principale în legătură cu administrarea bunurilor aparținând de domeniul public. Acestea pot fi date în administrare, fie că e vorba de regii autonome sau de instituții ale statului, dar și închiriate, concesionate și, doar în cazul instituțiilor de utilitate publică, date în folosință cu titlu gratuit(6) .

Așa cum arată și art. 866, dreptul de concesiune, de administrare și de folosință cu titlu gratuit reprezintă drepturi reale corespunzătoare proprietății publice(7) . Mai mult, Codul civil specifică modul în care aceste drepturi se pot constitui. Dreptul de administrare al proprietății publice se poate constitui printr-o hotărâre de guvern, hotărâre de consiliu județean sau prin hotărâre de consiliu local, în funcție de proprietatea publică (dacă se încadrează în domeniul public al statului sau al unei unități administrativ-teritoriale).

Noul Cod civil, la alin. (3), indică modul în care bunurile publice pot fi transferate dintr-un domeniu public în altul - spre exemplu, din domeniul public al statului în domeniul public al unei unități administrativ-teritoriale. În condițiile în care caracterul de proprietate publică din domeniul statului (sau al unei unități administrativ-teritoriale) este stabilită prin lege organică, transferul proprietății nu se poate face decât prin lege organică(8) .

Codul Civil prevede faptul că dreptul de proprietate publică poate fi exercitat doar în anumite limite, menționându-se și modul în care se raportează domeniul public la legislația privind proprietatea privată: "Dreptul de proprietate publică este susceptibil de orice limite reglementate de lege sau de prezentul cod pentru dreptul de proprietate privată, în măsura în care acestea sunt compatibile cu uzul sau interesul public căruia îi sunt destinate bunurile afectate"(9) . Totodată, dreptul de proprietate publică se poate stinge în câteva situații: în cazul în care bunul nu mai există, în cazul transferului în domeniul privat, realizat potrivit legii, sau în cazul în care interesul sau uzul public a încetat - aspecte prevăzute de art. 864 NCC.

2. Domeniul public al statului și al unităților administrativ-teritoriale

Cu privire la unitățile administrativ-teritoriale se pronunță Constituția la art. 3 alin. (3), privind teritoriul României: "Teritoriul este organizat, sub aspect administrativ, în comune, orașe și județe. În condițiile legii, unele orașe sunt declarate municipii"(10) . Noul Cod Civil, la art. 860, precizează că domeniul public poate fi de trei tipuri, după împărțirea administrativ teritorială a României: domeniu public național, județean și local. Această clasificare este întărită de alin. (2), care specifică faptul că delimitarea dintre cele trei se face în condițiile legii(11) .

Legea nr. 2/1968 este cea care stă la baza reglementării organizării administrativ-teritoriale a României înainte de 1989. În 1990, cele mai multe din prevederile acestei legi au fost abrogate de Legea 2/1989, iar apoi a fost repusă în vigoare în mare parte prin Decretul-lege nr. 38/1990. Astfel, excepție de la abrogare fac "dispozițiile referitoare la înființarea unor noi comune în județul Constanța, precum și a celor privind trecerea a 23 de comune în categoria orașelor", iar, prin art. 2, sunt repuse în vigoare prevederile care privesc "organizarea administrativă a teritoriului României, cu modificările ulterioare, cu excepția prevederilor art. 6 alin. 2 privitoare la comune suburbane, care se abrogă, și a celor referitoare la orașele ce aparțin de municipiile Constanța și Petroșani, care nu se aplică"(12) .

Ulterior, Legea 2/1968 privind organizarea administrativ-teritorială a fost modificată de-a lungul timpului prin numeroase legi, care au avut ca scop declararea ca orașe a unor municipii, declararea unor orașe ca municipii, înființarea și reînființarea unor comune și trecerea unor sate din componența unor comune în a altor comune(13) . În prezent, teritoriul României este organizat în 41 de județe și municipiul București și în 8 regiuni de dezvoltare.

3. Domeniul public al statului și al unităților administrativ-teritoriale în legislația postdecembristă din România

Una din principalele legi care reglementează regimul domeniului public este Legea nr. 213/1998, care a suferit modificări în anul 2016, prin Legea nr. 224 privind bunurile proprietate publică și ordonanța de urgență a guvernului nr. 18 din același an.

Bunurile proprietatea statului sau ale unităților administrativ-teritoriale nu sunt neapărat publice. În acest sens, devine esențială distincția dintre domeniul public al statului și domeniul privat al statului, respectiv al unităților administrativ-teritoriale. Domeniul privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale este definit în Legea nr. 213/1998 ca fiind "alcătuit din bunuri aflate în proprietatea lor și care nu fac parte din domeniul public. Asupra acestor bunuri statul sau unitățile administrativ-teritoriale au drept de proprietate privată"(14) , care este supusă unui regim juridic foarte diferit și căreia nu i se acordă aceeași protecție ca proprietății private, nefiind de interes public.

Un aspect care s-a modificat este legat de vechea definiție a domeniului public din vechiul Cod civil,

art. 477, prin care se înțelege după promulgarea Legii nr. 213/1998 domeniul privat al statului sau al unităților administrativ teritoriale: "toate averile vacante și fără stăpâni, precum și ale persoanelor care mor fără moștenitori, sau ale căror moșteniri sunt lepădate, sunt ale domeniului public"(15) . Astfel, aceste categorii de bunuri nu mai sunt în domeniul public al statului sau unităților administrativ-teritoriale, ci în domeniul privat al acestora(16) .

..........


În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

;
se încarcă...