Universul Juridic nr. 12/2019

Contribuții la studiul divorțului prin procedură notarială
de Raluca Ioana Hurubă

30 decembrie 2019

În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

Cumpără forma completă
  •  

1. Considerații introductive

În dreptul românesc sunt reglementate trei instituții care, prin aplicarea unor norme juridice specifice, conduc la încetarea căsătoriei(1). Așadar, vorbim despre ceea ce doctrina și practica în materie recunosc sub numele de: încetarea căsătoriei, desființarea căsătoriei și desfacerea căsătoriei. Chiar dacă, în fond, toate cele trei instituții se referă la încetarea propriu-zisă a căsătoriei, acestea se deosebesc prin situațiile asupra cărora au aplicabilitate și prin efectele pe care le produc, iar în cele ce urmează, ne vom opri asupra analizei instituției desfacerii căsătoriei.

Așadar, desfacerea căsătoriei, alături de desființarea și încetarea acesteia, reprezintă, așa cum am arătat, o modalitate de încetare propriu-zisă a căsătoriei. Totuși, legislația română nu a făcut această distincție dintotdeauna, iar în formularea inițială a art. 37 C. fam.(2), era reglementată desfacerea căsătoriei prin decesul oricăruia dintre soți, fie pe cale naturală, fie prin procedură judecătorească, în cazul dispariției sau prin divorț. Astfel, nu se făcea deosebirea între încetarea căsătoriei, așa cum este ea reglementată în prezent și anume, prin decesul unuia dintre soți sau prin declararea judecătorească a morții unuia dintre soți și desfacerea căsătoriei prin divorț, ca urmare a voinței soților sau a unuia dintre aceștia.

Desfacerea căsătoriei prin divorț a fost definită în literatura de specialitate(3) ca fiind acel mod de încetare a căsătoriei care intervine în timpul vieții partenerilor cuplului marital și care se organizează ca urmare a voinței sau acțiunii acestora. Este, așadar, un mod în care căsătoria încetează, dar efectele acestei încetări se produc numai pentru viitor, pentru trecut (similar încetării căsătoriei prin deces) păstrându-se toate atributele statutului de persoană căsătorită.

Deseori, în doctrină, eronat, din punctul nostru de vedere, se pune semnul egalității între noțiunea de desfacere a căsătoriei și termenul de "divorț", deși cele două nu sunt sinonime. În acest sens, suntem de acord cu opinia doctrinară(4) conform căreia, pentru noțiunea de desfacere a căsătoriei nu se poate folosi cu caracter de sinonimie termenul de "divorț". Astfel, pe de o parte, desfacerea căsătoriei poate surveni ca urmare a divorțului intervenit între soți, în temeiul dispozițiilor din Codul civil, Cartea a II-a, Capitolul VII, Titlul II, iar pe de altă parte, căsătoria este desfăcută și prin încheierea unei noi căsătorii, în cazul în care celălalt soț a fost declarat mort prin hotărâre judecătorească, în virtutea art. 49 și urm. C. civ., iar ulterior această căsătorie a fost anulată, cu aplicarea dispozițiilor art. 293 alin. (2) C. civ. În acest sens, suntem de acord cu opinia evocată mai sus și considerăm că, într-adevăr, divorțul apare ca fiind o modalitate de desfacere a căsătoriei, alături de desfacerea căsătoriei în baza art. 293 alin. (2) C. civ., care, potrivit unei alte opinii doctrinare(5) pe care o susținem, este o desfacere de drept a căsătoriei.

Divorțul constituie o importantă instituție a dreptului familiei, care a cunoscut de-a lungul timpului, o evoluție cât se poate de interesantă, fiind strâns legată de schimbările sociale și culturale specifice fiecărei epoci.

Viziunea socială și legală asupra divorțului s-a schimbat odată cu vremurile și a variat în diferite sisteme de drept, de la respingerea acestei instituții, justificată de principiul încheierii căsătoriei pe viață(6) și ajungând, în unele state, chiar până la facilitarea divorțului pe cale electronică. Simplificarea procedurii de divorț s-a concretizat îndeosebi prin posibilitatea soților de a divorța prin acord în afara instanțelor judecătorești, spre exemplu, în fața notarului public, a ofițerului de stare civilă sau chiar pe cale electronică (în Australia), contribuind, astfel, la facilitarea procedurii judiciare a divorțului(7).

Deși majoritatea statelor europene au reglementat posibilitatea desfacerii căsătoriei prin divorț de multă vreme, totuși, Italia, Portugalia, Spania și Irlanda au permis divorțul abia în anii 1970, 1977, 1981, respectiv 1996, în timp ce Malta a introdus divorțul abia la data de 1 octombrie 2011. Totodată, menționăm faptul că singurele state din lume care nu permit divorțul sunt Filipine, Andorra și Vaticanul(8).

Pe teritoriul României, deși divorțul nu a fost niciodată interzis, obținerea acestuia a cunoscut numeroase meandre legislative(9) . Totuși, legiuitorul român a fost consecvent dintr-un punct de vedere și a propus, atât sub imperiul vechii reglementări, cât și prin Codul civil actual, două sisteme: sistemul divorțului - remediu și sistemul mixt. Așadar, existența unor motive temeinice de divorț pot presupune culpa, comună sau exclusivă, însă este cerută și condiția imposibilității continuării căsătoriei, astfel cum este specific sistemului mixt cu privire la divorț(10) . Totuși, în cazul divorțului prin acordul soților, indiferent pe ce cale se produce acesta, este specifică aplicarea sistemului divorțului - remediu.

Totuși, în timp ce desfacerea căsătoriei prin divorț din culpa unuia sau a ambilor soți a fost posibilă întotdeauna, în condiții mai mult sau mai puțin restrictive, divorțul prin acordul soților a cunoscut diferite rezolvări.

Astfel, în vechile legiuiri românești, divorțul prin consimțământul soților era permis, cu respectarea mai multor condiții. Spre exemplu, în Codul Caragea, care prevedea și dreptul unilateral al unuia dintre soți de a-l repudia pe celălalt (repudium), era admisă desfacerea căsătoriei prin acordul soților, cu condiția trecerii unui termen de trei ani în care acest acord să persiste. În Codul Calimah și în Codul Andronache Donici se prevedea, în mod expres, că nu se poate divorța fără o cauză determinată(11). De asemenea, potrivit vechilor reglementări, în Transilvania, pe lângă divorț, se admitea și separația de corp, numită "separație de pat și masă"(12).

Vechiul Cod civil recunoștea, cel puțin la nivel conceptual, caracterul excepțional al divorțului. Ceea ce a imprimat acest caracter al divorțului a fost concepția creștină care, deși nu mai domina legal căsătoria, fiindcă aceasta fusese laicizată, avea o mare influentă asupra moralei vremii și, implicit, asupra acestei instituții cu mari conotații sociale și morale care este căsătoria(13) .

Astfel, în reglementarea vechiului Cod civil exista divorțul pentru cauze determinate, așa cum acestea erau stabilite prin art. 211 și urm. C. civ. 1864, alături de care exista și divorțul prin acordul soților, conform art. 214 C. civ. 1864.

Ulterior, Codul familiei a menținut caracterul excepțional al divorțului(14) , însă, spre deosebire de reglementarea anterioară, deși a eliminat existența unor motive strict și limitativ prevăzute de lege, ceea ce, aparent, reprezenta un progres, acesta a fost îngrădit prin faptul că s-a înlăturat posibilitatea soților de a se exprima mutual în sensul desfacerii căsătoriei, deci, prin excluderea dintre formele legale a divorțului amiabil. Astfel, cu toate că, la nivel legislativ, sistemul era unul mixt, justiția avea practic, multe dintre atributele divorțului - sancțiune, dat fiind faptul că instanța putea desface căsătoria numai în cazuri excepționale și numai după ce aprecia "cu deosebită grijă" temeiurile cererii de divorț, ținând seama de durata căsătoriei și de interesele copiilor minori. Practic, numai conduita și morala judecătorilor au apărat împotriva abuzurilor care, după o interpretare ad litteram a legii, ar fi deschis cu ușurință calea arbitrariului(15) .

Astfel, așa cum am arătat, până la Legea nr. 59/1993, reglementarea divorțului era în sensul că desfacerea căsătoriei are un caracter excepțional. În urma modificărilor survenite prin intrarea în vigoare a Legii nr. 59/1993, s-a ameliorat posibilitatea soților de divorța. În acest sens, art. 37 alin. (2) C. fam. a prevăzut faptul că o căsătorie "se poate desface prin divorț", fiind, astfel, înlocuită dispoziția anterioară, care stipula faptul că o căsătorie "se poate desface în cazuri excepționale prin divorț"(16) . Totodată, prin același act normativ a fost reintrodus divorțul prin acordul soților, care putea fi obținut doar pe cale judiciară și numai dacă erau îndeplinite două condiții esențiale: să fi trecut cel puțin un an de la data încheierii căsătoriei și să nu existe copii minori rezultați din căsătorie.

Ulterior, Legea 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, a adus în scenă o parte dintre reglementările cuprinse în noul Cod civil și în noul Cod de procedură civilă, fiind cea prin care, chiar anterior intrării în vigoare a noului Cod civil, s-a permis aplicarea textelor acestuia în materia divorțului. Modificările principale survenite în urma adoptării acestei legi a "micii reforme în justiție" au constat în introducerea posibilității obținerii divorțului și în fața notarului public sau a ofițerului de stare civilă și în eliminarea condiției privind trecerea unui anumit termen de la data încheierii căsătoriei, precum și a condiției de a nu exista copii minori. Totuși, această din urmă condiție a fost menținută pentru procedura divorțului în fața notarului public sau a ofițerului de stare civilă.

În prezent, noul Cod civil menține, în mare parte, dispozițiile introduse prin Legea nr. 202/2010, fiind reconsiderat doar divorțul prin acordul soților, pe care îl vom analiza amănunțit în cele ce urmează, în sensul în care a fost introdusă posibilitatea soților de a divorța prin procedură notarială, chiar și atunci când există copii minori, rezultați din căsătorie sau adoptați, atâta timp cât soții se înțeleg asupra consecințelor divorțului pentru minor. Mai mult decât atât, la depunerea cererii în fața notarului public s-a admis posibilitatea reprezentării oricăruia dintre soți printr-un mandatar cu procură autentică(17) .

2. Divorțul prin acordul soților prin procedură notarială

Prin dispozițiile art. 375 alin. (1) și (2) C. civ., legiuitorul îi conferă notarului public competența de a constata desfacerea căsătoriei prin acordul soților, prin eliberarea unui certificat de divorț, atât în cazul în care soții nu au copii minori, cât și în situația în care există copii minori rezultați din căsătorie(18) , din afara căsătoriei sau adoptați, în acest din urmă caz, desfacerea căsătoriei prin procedură notarială fiind posibilă numai cu condiția ca soții să convină asupra tuturor aspectelor referitoare la numele de familie pe care îl vor purta după divorț, exercitarea autorității părintești de către ambii părinți, stabilirea locuinței copiilor după divorț, modalitatea de păstrare a legăturilor personale dintre părintele separat și fiecare dintre copii, precum și stabilirea contribuției părinților la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională a copiilor.

..........


În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

;
se încarcă...