Revista Romana de Drept Privat nr. 3/2019

Standardul, impreviziunea și riscul în materia obligațiilor contractuale. Scurt exercițiu de corelare[1]
de Vladimir Diaconiță

05 decembrie 2019

În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

Cumpără forma completă
  •  

Asist. univ. dr. VLADIMIR DIACONIȚĂ

Facultatea de Drept, Universitatea din București

ADRIAN BAIAS

Avocat, Baroul București

Le STANDARD, L’IMPRÉVISION ET LE RISQUE EN MATIÈRE DES OBLIGATIONS CONTRACTUELLES. UN COURT EXERCICE DE CORRÉLATION

RÉSUMÉ

Dans cet article, nous avons l’intention d’illustrer les implications que le standard a sur trois notions juridiques : l’objet de l’obligation, le risque et l’imprévision. Cela nous a donné l’opportunité de remarquer que les possibles obstacles rencontrés par le débiteur dans l’exécution de l’obligation peuvent être groupés en trois catégories : alea normale du contrat, des événements de risque (c’est-à-dire de force majeure, au sens large) et des événements d’imprévision. Les évènements de la première catégorie doivent être surmontés sans aucune discussion, par le débiteur, et leur risque se trouve sous sa responsabilité exclusive. Les événements de force majeure, au sens large, ne doivent pas du tout être surmontés, puisque leur risque – de la perspective de l’obligation, non de la perspective d’ensemble du contrat – se trouve à la charge du créancier. Finalement, les événements de la dernière catégorie sont liés au risque des deux parties et le contrat peut être adapté suite leur occurrence, par la théorie de l’imprévision. En outre, on a remarqué que les obligations de résultat absolues (c’est-à-dire les obligations dans l’objet desquelles on retrouve seulement le résultat, et non la conduite orientée vers ce résultat) ne sont susceptibles de déclencher ni le risque, ni l’imprévision, puisque, d’un côté, leur objet n’est pas défini à l’aide du standard et, d’un autre côté, les deux institutions – le risque et l’imprévision – dépendent de la norme respective.

Mots-clés: standard; la théorie du risque; la théorie de l’imprévision; l’objet de l’obligation; force majeure; cas fortuit; faute; alea normale du contrat.

STANDARD, HARDSHIP AND RISK IN THE MATTER OF CONTRACTUAL OBLIGATIONS. BRIEF EXERCISE OF CORRELATION

ABSTRACT

In this article, we intended to describe the implications of the standard over three judicial concepts: the object of obligation, the risk and the hardship. This gave us the opportunity to notice that the possible obstacles faced by the debtor when performing the obligation may be classified into three classes: alea normal of the agreement, risk events (for instance, of force majeure, in the broad sense) and events of hardship. The first class events should be overcome without any discussion, by the debtor, as their risk is attributed exclusively to it. Events of force majeure, in the broad sense, should not be overcome, as their risk – from the perspective of obligation, not from that of the agreement in its entirety – shall be the exclusive responsibility of the creditor. Finally, the events of the last class are related to both parties’ risk, and the agreement may be adjusted subsequently thereto, based on the hardship theory. Moreover, we have noticed that the absolute result obligations (for instance, those obligations the object of which contains only the result, and not the conduct focused on it) are likely to trigger neither the risk, nor the hardship, as, on the one hand, their subject matter is not defined by way of the standard and, on the other hand, those two institutions – the risk and the hardship – are dependent on the standard.

Keywords: standard; theory of risk; theory of hardship; subject matter of the obligation; force majeure; fortuitous event; fault; alea normal of the agreement.

Gene Autry a fost un celebru actor și muzician american. I se spunea "the singing cowboy". Îl evocăm aici nu pentru vreun rol de-ale sale din filmele western, ci pentru că a fost protagonistul unei foarte interesante spețe: în anul 1938 a încheiat cu un produ­cător de filme un contract ce presupunea, în esență, în sarcina artistului, să joace câteva roluri, în schimbul unei remunerații. Contractul era proiectat să se desfășoare pe o perioadă oarecum lungă de timp. Ulterior, Autry a fost înrolat în armata americană, pentru participarea în cel de-al Doilea Război Mondial. S-a decis, într-un litigiu dintre actor și producător[2], că războiul a avut o dublă implicație asupra contractului men­ționat: mai întâi, actorul a fost împiedicat, vremelnic, să-și execute obligația, drept care a intrat în funcțiune efectul suspensiv al forței majore; apoi, după război, s-a considerat că menținerea contractului ar fi injustă, câtă vreme remunerația stabilită inițial nu mai corespundea deloc exigențelor pieței postbelice. Așadar, un singur eveniment (i.e. înrolarea debitorului în armată) a avut două înrâuriri asupra efectelor contractului: la început, a făcut executarea lor imposibilă, iar, după aceea, executarea a devenit excesiv de oneroasă.

Iată deci că distincția dintre ipotezele care atrag incidența teoriei riscului și acelea care declanșează impreviziunea este netă doar în teorie[3]. Viața însă apropie mult cele două instituții la care ne-am referit. Este firesc să fie astfel, întrucât premisa lor este dată de inabilitatea omului de a înțelege pe deplin realitatea. Simțurile noastre și abstracti­zările pe care ni le facem prin gânduri, prin limbaj nu sunt decât deformări inteligibile ale realității obiective. De aceea, nu suntem excelenți în a înțelege pe deplin prezentul și, cu atât mai puternic cuvânt, nu suntem excelenți în a ne proiecta viitorul. Contractul – proiectul, pariul părților pentru viitor[4] – ilustrează bine această carență a omului: nu de puține ori, se întâmplă ca înțelegerile să fie bulversate de evenimente subsecvente[5].

Desigur, evenimentele survenite sunt infinit de variate, atât din perspectiva naturii lor, cât și din perspectiva impactului pe care îl produc asupra conduitei părților:

Unele dintre acestea trebuie depășite fără niciun fel de discuție de către debitor, chiar dacă sarcina acestuia de a realiza obiectul obligației a devenit mai dificilă, mai oneroasă. Sunt unele întâmplări deci care țin de o "alea" normală[6], ordinară, a oricărui contract, a căror ocolire intră în sfera obligatoriului. Spre exemplu, debitorul care trebuie să predea creditorului său un inel va trebui să se aplece și să ridice inelul, în vederea executării obligației sale, dacă acesta a căzut, din motive fortuite, într-o băltoacă generată de ploaie; neplăcut, murdar, însă obligatoriu.

Alte evenimente survenite nu trebuie depășite de către debitor, dacă intervin fortuit. Sunt acele instanțe în care se consideră că obligația a devenit, din motive fortuite, imposibil de executat. Aici intervine riscul obligației, iar aceasta, în principiu, nu subzistă[7]. De pildă: debitorul din exemplul de mai sus nu va fi nevoit să angajeze scafandri și submarine pentru a recupera inelul căzut pe fundul Oceanului Atlantic, din motive fortuite; este confruntat cu o forță majoră[8].

În fine, există o categorie intermediară de evenimente survenite fortuit. Ele trebuie, în principiu, surmontate. Totuși, depășirea lor ar face executarea contractului excesiv de oneroasă și ar fi vădit injustă rămânerea lui în ființă, așa cum a fost conceput inițial. În asemenea situații, debitorul – victimă a evenimentului ce stârnește onerozitatea excesivă – va fi îndreptățit să solicite adaptarea sau chiar încetarea convenției. Să revenim la exemplul debitorului însărcinat să predea inelul. Este posibil ca valoarea celui din urmă să justifice necesitatea scormonirii Lacului Morii, dacă, din motive fortuite, inelul a ajuns acolo. Desigur, această activitate presupune costuri suplimentare, care ar putea antrena caracterul excesiv de oneros al executării obligației. Aici, debitorul ar putea solicita aplicarea teoriei impreviziunii.

Cum se face (ce explică) însă că unele evenimente trebuie surmontate fără nicio discuție, de către debitor, riscul lor fiind în sarcina exclusivă a acestuia, alte evenimente nu trebuie surmontate deloc (riscul lor – din perspectiva obligației, nu aceea a contrac­tului în ansamblul său – fiind în sarcina creditorului), în vreme ce, în fine, alte eveni­mente țin de riscul ambelor părți, contractul putând fi adaptat în urma lor, prin teoria impreviziunii?[9] Explicația ne este oferită de standardul aplicabil conduitei ce se găsește în obiectul obligației afectate de eveniment.

..........


În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

;
se încarcă...