Curtea Constituțională - CCR

Decizia nr. 409/2019 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 485 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală

Modificări (...)

Text publicat în M.Of. al României.

În vigoare de la 31 octombrie 2019

Acest document poate avea modificări ulterioare. Cumpărați documentul în formă actualizată sau alegeți un abonament Lege5 care permite accesul la orice formă actualizată.

Cumpără forma actualizată
sau autentifică-te
  •  
Valer Dorneanu - președinte
Cristian Deliorga - judecător
Marian Enache - judecător
Daniel Marius Morar - judecător
Mona-Maria Pivniceru - judecător
Gheorghe Stan - judecător
Livia-Doina Stanciu - judecător
Elena-Simina Tănăsescu - judecător
Varga Attila - judecător
Oana Cristina Puică - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 485 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, excepție ridicată, din oficiu, de instanța de judecată în Dosarul nr. 41.901/3/2016 (522/2017) al Curții de Apel București - Secția I penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 2.108D/2017.

2. La apelul nominal se prezintă personal partea Lazăr Iordache, asistată de domnii avocați Viorel Roș și Florin Vieriu, cu împuternicire avocațială la dosar.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul avocatului Viorel Roș, care susține că, în realitate, instanța de judecată a criticat nu numai dispozițiile art. 485 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, ci și pe cele de la lit. b) din cuprinsul articolului menționat, potrivit cărora instanța respinge acordul de recunoaștere a vinovăției dacă apreciază că soluția cu privire la care s-a ajuns la un acord între procuror și inculpat este nejustificat de blândă în raport cu gravitatea infracțiunii sau cu periculozitatea infractorului. Invocă, în acest sens, prevederile art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, care statuează că, în caz de admitere a excepției, Curtea se va pronunța și asupra constituționalității altor prevederi din actul atacat, de care, în mod necesar și evident, nu pot fi disociate prevederile menționate în sesizare. Astfel, consideră că dispozițiile alin. (1) al art. 485 din Codul de procedură penală sunt neconstituționale în măsura în care nu permit instanței învestite cu judecarea acordului de recunoaștere a vinovăției să intervină asupra pedepsei cu privire la care procurorul și inculpatul au ajuns la un acord. Susține că dispozițiile art. 485 alin. (1) din Codul de procedură penală încalcă prevederile constituționale ale art. 1 alin. (4) privind principiul separației și echilibrului puterilor - legislativă, executivă și judecătorească - în cadrul democrației constituționale, ale art. 1 alin. (5) referitor la principiul legalității și ale art. 126 alin. (1) privind realizarea justiției prin instanțele judecătorești prevăzute de lege, întrucât lipsesc de substanță însăși funcția judiciară, în componenta sa care vizează individualizarea pedepsei, impunând judecătorului să consfințească exclusiv soluția cu privire la care procurorul și inculpatul au ajuns la un acord. De fapt, nici măcar procurorul de caz nu este cel care negociază acordul, deoarece, potrivit dispozițiilor art. 478 alin. (4) din Codul de procedură penală, limitele încheierii acordului de recunoaștere a vinovăției se stabilesc prin avizul prealabil și scris al procurorului ierarhic superior. Arată, totodată, că dispozițiile lit. a) și b) ale art. 485 alin. (1) din Codul de procedură penală au mai fost supuse controlului de constituționalitate, dar din perspectiva altor critici, argumentele pe care se fundamentează prezenta excepție de neconstituționalitate fiind substanțial diferite de cele analizate de Curte prin deciziile nr. 893 din 17 decembrie 2015, nr. 690 din 24 noiembrie 2016 și nr. 350 din 11 mai 2017, prin care au fost respinse ca neîntemeiate criticile acolo formulate. Menționează că, de altfel, prin Decizia nr. 893 din 17 decembrie 2015, paragraful 31, Curtea a reținut că prevederile art. 485 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală sunt lacunare. Solicită admiterea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 485 alin. (1) din Codul de procedură penală și depune note scrise.

4. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate, invocând, în acest sens, jurisprudența în materie a Curții Constituționale, și anume Decizia nr. 350 din 11 mai 2017, referitoare la critici identice cu cele formulate în prezenta cauză.

C U R T E A,

având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:

5. Prin Încheierea din 15 iunie 2017, pronunțată în Dosarul nr. 41.901/3/2016 (522/2017), Curtea de Apel București - Secția I penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 485 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală. Excepția a fost ridicată, din oficiu, de instanța de judecată cu ocazia soluționării apelului formulat într-o cauză penală în care s-a încheiat un acord de recunoaștere a vinovăției.

6. În motivarea excepției de neconstituționalitate, instanța de judecată, autoare a excepției, susține, în esență, că dispozițiile art. 485 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală încalcă principiul separației și echilibrului puterilor - legislativă, executivă și judecătorească - în cadrul democrației constituționale, principiul legalității, precum și realizarea justiției prin instanțele judecătorești prevăzute de lege. Consideră că dispozițiile art. 485 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală sunt neconstituționale în măsura în care nu permit instanței de judecată învestite cu judecarea acordului de recunoaștere a vinovăției să intervină asupra sancțiunii cu privire la care procurorul și inculpatul au ajuns la un acord. Arată că acordul de recunoaștere a vinovăției constituie o procedură specială, care implică, în faza de urmărire penală, o manifestare de voință a inculpatului și a procurorului, în urma căreia se încheie un acord. Acesta apare, astfel, ca un "element de justiție negociată", căci felul, cuantumul și modul de executare a pedepsei se stabilesc prin negociere între procuror și inculpat, instanța neputând, cu ocazia verificării acordului, să aplice o altă soluție decât cea asupra căreia s-a ajuns la acord. Așadar, inculpatul are oportunitatea de a negocia cu procurorul condițiile acordului său, participând la procesul decizional referitor la stabilirea pedepsei. Potrivit dispozițiilor art. 485 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, instanța admite acordul de recunoaștere a vinovăției și pronunță soluția cu privire la care s-a ajuns la un acord, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 480-482 cu privire la toate faptele reținute în sarcina inculpatului, care au făcut obiectul acordului. Din textul de lege criticat reiese că instanța de judecată nu poate dispune o altă soluție decât aceea stabilită prin acord, cu excepția situației în care constată că nu au fost respectate dispozițiile legale sau apreciază că soluția cu privire la care s-a ajuns la un acord între procuror și inculpat este nejustificat de blândă în raport cu gravitatea infracțiunii sau periculozitatea infractorului. Aceasta înseamnă că se acordă procurorului dreptul de a fi un veritabil judecător în faza de urmărire penală, iar judecătorului îi revine sarcina de a consfinți acordul doar în termenii impuși. Or, aceasta echivalează, practic, cu lipsa posibilității ca instanța să analizeze sancțiunea din perspectiva temeiniciei în cazul în care ar aprecia că aceasta este nejustificat de aspră, adică lipsește de substanță însăși funcția judiciară, în componenta sa care vizează individualizarea pedepsei, impunând judecătorului să consfințească exclusiv soluția cu privire la care procurorul și inculpatul au ajuns la un acord. Analiza criteriilor în raport cu care se stabilește sancțiunea, prevăzute de dispozițiile art. 74 din Codul penal, este de esența puterii instanței de judecată, presupunând cuantificarea tuturor circumstanțelor săvârșirii faptelor, precum și a circumstanțelor personale ale făptuitorului și, în final, stabilirea pedepsei. Excluderea judecătorului de la posibilitatea unei analize proprii - sub aspectele amintite - transferă, practic, dreptul, dar și obligația instanței de judecată de a stabili pedeapsa către procuror, ceea ce este similar cu înlăturarea judecătorului de la realizarea justiției. Textul de lege criticat contravine, astfel, normelor constituționale care prevăd că justiția se realizează prin instanțele de judecată și impun separarea puterilor în stat, procurorul reprezentând puterea executivă. Arată că și din interpretarea prevederilor art. 3 din Codul de procedură penală - referitor la separația funcțiilor judiciare - rezultă că numai judecătorul este cel care are competența de a stabili o pedeapsă între limitele prevăzute de lege. Instanța face trimitere și la considerentele Deciziei nr. 25 din 17 noiembrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, pronunțată anterior modificării dispozițiilor art. 485 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/2016. Prin hotărârea prealabilă mai sus menționată, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că procurorul nu poate, în faza de urmărire penală, în procedura acordului de recunoaștere a vinovăției, să rețină dispozițiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, cu consecințe directe asupra reducerii limitelor de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită. În acest sens, instanța supremă a motivat că negocierea dintre procuror și inculpat are ca obiect alegerea uneia dintre sancțiunile alternative și stabilirea unei pedepse între minimul și maximul prevăzute de lege, ceea ce implică, din partea procurorului, luarea în considerare a criteriilor de individualizare prevăzute de art. 74 din Codul penal. S-a arătat însă că aceasta nu echivalează cu o veritabilă operațiune de individualizare a pedepsei, ci cu o propunere adresată instanței de judecată, deoarece acordul este supus cenzurii acesteia, instanța fiind cea care, în final, va stabili pedeapsa, potrivit dispozițiilor art. 483-487 din Codul de procedură penală, în urma evaluării tuturor criteriilor de individualizare, putând să aplice chiar și un alt tratament sancționator, fără să creeze însă pentru inculpat o situație mai grea decât cea stabilită prin acordul încheiat între procuror și inculpat.

7. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

8. Guvernul consideră că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. În acest sens, invocă jurisprudența Curții Constituționale, și anume Decizia nr. 350 din 11 mai 2017.

9. Avocatul Poporului precizează că își menține punctul de vedere reținut în Decizia nr. 893 din 17 decembrie 2015, în sensul că dispozițiile art. 485 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală (în redactarea anterioară intrării în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 18/2016) sunt constituționale.

10. Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

C U R T E A,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse la dosar, susținerile părții prezente, concluziile procurorului, dispozițiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

11. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

12. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 485 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, modificate prin prevederile art. II pct. 123 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 23 mai 2016. Dispozițiile de lege criticate au următorul cuprins: "(1) Instanța, analizând acordul, pronunță una dintre următoarele soluții: a) admite acordul de recunoaștere a vinovăției și pronunță soluția cu privire la care s-a ajuns la un acord, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 480-482 cu privire la toate faptele reținute în sarcina inculpatului, care au făcut obiectul acordului."

13. În susținerea neconstituționalității acestor dispoziții de lege, instanța de judecată, autoare a excepției, invocă încălcarea prevederilor constituționale ale art. 1 alin. (4) privind principiul separației și echilibrului puterilor - legislativă, executivă și judecătorească - în cadrul democrației constituționale, ale art. 1 alin. (5) referitor la principiul legalității, precum și ale art. 126 alin. (1) privind realizarea justiției prin instanțele judecătorești prevăzute de lege.

14. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că nu poate primi susținerile avocatului părții Lazăr Iordache, făcute în ședința publică, în sensul că, în realitate, instanța de judecată, autoare a excepției, a criticat nu numai dispozițiile art. 485 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, ci și pe cele de la lit. b) din cuprinsul articolului menționat. Cu privire la aceste susțineri formulate ulterior sesizării Curții, aceasta arată că instanța de contencios constituțional nu poate hotărî asupra excepțiilor de neconstituționalitate ridicate direct în fața sa, întrucât, altfel, s-ar încălca prevederile art. 29 alin. (4) teza a doua din Legea nr. 47/1992, conform cărora, în situația în care excepția a fost invocată din oficiu, așa cum este cazul în speță, părțile trebuie să își formuleze susținerile în legătură cu excepția de neconstituționalitate în fața instanței de judecată, iar aceasta este obligată să motiveze excepția ridicată. Așadar, litigiul constituțional se desfășoară numai în limitele determinate prin încheierea de sesizare, fără ca acestea să poată fi modificate de vreuna dintre părți.

15. Referitor la dispozițiile art. 485 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, care constituie obiectul prezentei excepții de neconstituționalitate, Curtea constată că acestea au mai fost supuse controlului de constituționalitate prin raportare la critici similare, și anume prin Decizia nr. 350 din 11 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 595 din 25 iulie 2017, prin care Curtea a respins excepția ca neîntemeiată, invocând în acest sens și Decizia nr. 893 din 17 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 135 din 22 februarie 2016, paragrafele 14, 16, 17 și 20.

16. Astfel, prin Decizia nr. 350 din 11 mai 2017, citată anterior, Curtea a reținut că, similar judecății în cazul recunoașterii învinuirii, acordul de recunoaștere a vinovăției este o formă simplificată a judecății, care se desfășoară doar pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală. Scopul acestor proceduri abreviate este, așa cum reiese și din Expunerea de motive la proiectul de act normativ al Codului de procedură penală, acela de a responsabiliza părțile din proces, de a degreva instanțele de judecată, de a contribui la înlăturarea unor proceduri greoaie și deseori inutile pentru stabilirea adevărului judiciar, scurtând astfel durata desfășurării procedurilor judiciare. Ambele proceduri se întemeiază pe atitudinea inculpatului, care recunoaște faptele și nu contestă probele administrate în cursul urmăririi penale. În ambele cazuri, argumentele determinante pentru inculpat sunt reprezentate de posibilitatea obținerii unei sancțiuni mai blânde, de scurtarea prezenței sale în fața organelor judiciare, a duratei procesului penal și, implicit, a cheltuielilor generate de desfășurarea procesului penal.

17. Acordul de recunoaștere a vinovăției constituie - așa cum a reținut Curtea Constituțională prin decizia mai sus menționată - o procedură specială, în cadrul căreia se disting două etape: prima implică manifestarea de voință a inculpatului și a procurorului, care trebuie să intervină în faza de urmărire penală, în urma căreia se încheie un acord între procuror și inculpat, ce constituie o veritabilă "convenție de drept penal". Cea de-a doua etapă se desfășoară în fața instanței de judecată, fără întocmirea rechizitoriului și fără parcurgerea camerei preliminare. Acordul de recunoaștere a vinovăției încheiat în cursul urmăririi penale este un "element de justiție negociată", căci felul, cuantumul și modul de executare a pedepsei se stabilesc prin negociere între procuror și inculpat. Instanța verifică acordul de recunoaștere încheiat între procuror și inculpat și, în cazul în care acordul îndeplinește condițiile de legalitate cu privire la toate faptele reținute în sarcina inculpatului, care au făcut obiectul acordului, iar soluția propusă prin acord nu este prea blândă în raport cu gravitatea infracțiunii sau periculozitatea infractorului, admite acordul și pronunță o soluție de condamnare, renunțare la aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării pedepsei; în caz contrar, respinge acordul de recunoaștere a vinovăției și trimite cauza procurorului în vederea continuării urmăririi penale. În acest fel, inculpatul are oportunitatea de a negocia cu procurorul condițiile acordului său, participând astfel la procesul decizional de stabilire a pedepsei, beneficiu ce nu mai este prevăzut la soluționarea cauzei după sesizarea prin rechizitoriu.

18. De asemenea, prin Decizia nr. 350 din 11 mai 2017, citată mai sus, Curtea a invocat și Decizia nr. 690 din 24 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 135 din 22 februarie 2017, paragrafele 27, 29 și 30, prin care a statuat că reglementarea acordului de recunoaștere a vinovăției, în ansamblul său, chiar și prin raportare la modalitățile în care acesta este prevăzut în legislațiile procesual penale ale altor state, reprezintă opțiunea legiuitorului, în acord cu politica sa penală, și a fost exprimată conform atribuției sale constituționale, stabilite la art. 61 alin. (1) din Constituție, și în marja de apreciere prevăzută de acesta. În ceea ce privește ipoteza stabilirii, prin acordul de recunoaștere a vinovăției, a unei pedepse nejustificat de mari în raport cu gravitatea infracțiunii și cu periculozitatea infractorului, Curtea a reținut că reglementarea unei atari ipoteze apare ca fiind nejustificată, având în vedere scopul încheierii acordului de recunoaștere a vinovăției, acela al soluționării cauzelor penale într-un mod reciproc avantajos atât pentru inculpat, cât și pentru stat, scop ce reiese din interpretarea sistematică a normelor procesual penale ce reglementează această instituție. De asemenea, Curtea a mai constatat că, în condițiile încheierii acordului, inculpatul nu poate fi obligat de către procuror să accepte o soluție pe care o consideră dezavantajoasă, prin impunerea unei pedepse disproporționat de mari în raport cu gravitatea infracțiunii și cu periculozitatea infractorului. De altfel, în situația în care inculpatul sau procurorul inițiază acordul de recunoaștere a vinovăției, dar negocierile dintre ei eșuează, neajungându-se la o soluție reciproc avantajoasă, procesul penal continuă conform regulilor prevăzute în Codul de procedură penală referitoare la urmărirea penală și la judecată.

19. Astfel, Curtea observă că, prin Decizia nr. 690 din 24 noiembrie 2016, paragraful 31, a reținut că normele procesual penale în vigoare oferă inculpatului garanțiile necesare evitării situației stabilirii, prin acordul încheiat, a unei pedepse nejustificat de mari.

20. Tot referitor la imposibilitatea judecătorului de a interveni asupra acordului prin pronunțarea unei soluții de achitare sau a unei pedepse mai mici decât cea stabilită prin acord, prin Decizia nr. 350 din 11 mai 2017, menționată anterior, Curtea a mai reținut că, prin prevederile art. II pct. 121 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/2016, dispozițiile art. 480 din Codul de procedură penală au fost completate cu un nou alineat, respectiv alin. (4), conform căruia, în cazul încheierii unui acord de recunoaștere a vinovăției, inculpatul beneficiază de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii și de reducerea cu o pătrime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei amenzii, sens în care nu se mai poate pune în discuție o eventuală reindividualizare a pedepsei stabilite prin acord. Prin urmare, nu poate fi primită critica potrivit căreia este încălcat principiul legalității pedepsei, întrucât pedeapsa convenită prin acord nu este decât o reflectare a normelor legale aplicabile.

21. În acest sens, prin Decizia nr. 350 din 11 mai 2017, mai sus citată, Curtea a subliniat că acordul de recunoaștere a vinovăției poate fi încheiat, conform prevederilor art. 478 alin. (1) și ale art. 480 din Codul de procedură penală, după punerea în mișcare a acțiunii penale, cu privire la infracțiunile pentru care legea prevedea pedeapsa amenzii sau a închisorii de cel mult 15 ani, atunci când din probele administrate rezultă suficiente date cu privire la existența faptei pentru care s-a pus în mișcare acțiunea penală și cu privire la vinovăția inculpatului. La încheierea acordului de recunoaștere a vinovăției, asistența juridică este obligatorie. Ca efect al încheierii sale, așa cum s-a arătat mai sus, inculpatul beneficiază de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii și de reducerea cu o pătrime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei amenzii. În temeiul dispozițiilor art. 478 alin. (1) din Codul de procedură penală, titularii acordului de recunoaștere a vinovăției sunt inculpatul și procurorul, acordul putând fi inițiat, potrivit alin. (3) al aceluiași articol, de oricare dintre aceștia, limitele încheierii sale fiind stabilite prin avizul prealabil și scris al procurorului ierarhic superior, conform art. 478 alin. (4) din Codul de procedură penală. Potrivit prevederilor art. 479 din același cod, obiectul acordului îl constituie recunoașterea comiterii faptei și acceptarea încadrării juridice pentru care a fost pusă în mișcare acțiunea penală; acordul privește felul și cuantumul pedepsei, precum și forma de executare a acesteia, respectiv felul măsurii educative ori, după caz, soluția de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei. Potrivit dispozițiilor art. 481 și 483 din Codul de procedură penală, acordul de recunoaștere a vinovăției se încheie în formă scrisă și constituie act de sesizare a instanței căreia i-ar reveni competența să judece cauza în fond. Instanța de judecată admite sau respinge acordul de recunoaștere a vinovăției printr-o procedură publică, la care sunt citați inculpatul, celelalte părți și persoana vătămată, după ascultarea procurorului, a inculpatului și a avocatului acestuia, precum și, dacă sunt prezente, a celorlalte părți și a persoanei vătămate. Sentința astfel pronunțată poate fi atacată cu apel, în termen de 10 zile de la comunicare, de către procuror, inculpat, celelalte părți și persoana vătămată.

22. Prin urmare, prin Decizia nr. 350 din 11 mai 2017, citată anterior, Curtea a reținut că, astfel reglementat, acordul de recunoaștere a vinovăției constituie o instituție de drept procesual penal care nu afectează înfăptuirea justiției, deoarece dreptul procurorului de a iniția acest acord, cu avizul procurorului ierarhic superior, precum și dreptul acestuia de a stabili felul, cuantumul și forma de executare a pedepsei ori soluția de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei sunt supuse controlului instanței căreia i-ar reveni competența să judece cauza în fond, care poate să admită acordul sau să îl respingă, conform procedurii analizate, iar împotriva sentinței astfel pronunțate părțile interesate pot formula apel. Cu alte cuvinte, actul de justiție se realizează nu prin acordul încheiat între procuror și inculpat, ci prin sentința pronunțată de instanța judecătorească în cadrul controlului exercitat de către aceasta.

23. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, soluția de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate pronunțată de Curte prin Decizia nr. 350 din 11 mai 2017, mai sus menționată, precum și considerentele care au fundamentat această soluție își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză, prin raportare și la prevederile art. 1 alin. (4) privind principiul separației și echilibrului puterilor - legislativă, executivă și judecătorească - în cadrul democrației constituționale, ale art. 1 alin. (5) referitor la principiul legalității, precum și ale art. 126 alin. (1) privind realizarea justiției prin instanțele judecătorești prevăzute de lege.

24. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

D E C I D E:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată, din oficiu, de instanța de judecată în Dosarul nr. 41.901/3/2016 (522/2017) al Curții de Apel București - Secția I penală și constată că dispozițiile art. 485 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Curții de Apel București - Secția I penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 20 iunie 2019.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE
prof. univ. dr. VALER DORNEANU
Magistrat-asistent,
Oana Cristina Puică

Acest document poate avea modificări ulterioare. Cumpărați documentul în formă actualizată sau alegeți un abonament Lege5 care permite accesul la orice formă actualizată.

;
se încarcă...