Universul Juridic nr. 10/2019

Contribuția prin fonduri publice și posibilitatea dării în administrare către asociațiile de dezvoltare intercomunitară a bunurilor proprietate publică
de Vlad-Cristian Soare

22 octombrie 2019

În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

Cumpără forma completă
  •  

1. Considerații introductive

O analiză cu privire la contribuția pe care o pot aduce unitățile administrativ-teritoriale la constituirea unei asociații de dezvoltare intercomunitară impune câteva precizări inițiale.

Ceea ce ne propunem să cercetăm în continuare nu este chiar un aport în sensul juridic al cuvântului. Aportul la constituirea unei asociații, conform sensului său juridic, nu poate fi adus decât prin contribuția materială, cunoștințele sau aportul în muncă al asociațiilor. În acest sens amintim și prevederea cuprinsă în art. 4 din O.G.

nr. 26/2000 cu privire la asociații și fundații, cu modificările și completările ulterioare(1), care statuează că: "Asociația este subiectul de drept constituit de trei sau mai multe persoane care, pe baza unei înțelegeri, pun în comun și fără drept de restituire contribuția materială, cunoștințele sau aportul lor în muncă pentru realizarea unor activități în interes general, al unor colectivități sau, după caz, în interesul lor personal nepatrimonial".

Evident, cel mai important aspect pe care dorim să îl analizăm privește contribuția unităților administrativ-teritoriale prin bunuri la constituirea sau desfășurarea activității unei asociații de dezvoltare intercomunitară. Or, în privința aportului în natură prin bunuri, cercetarea ar fi restrânsă foarte mult, având în vedere că bunurile proprietate publică sunt inalienabile și, astfel, acestea nu pot fi aduse drept aport în natură.

În schimb, bunurile proprietate publică pot fi concesionate, închiriate sau date în folosință gratuită unei asociații de dezvoltare intercomunitară. E de la sine înțeles că, în ceea ce privește proprietatea privată a unităților administrativ-teritoriale, putem discuta și de posibilitatea aducerii bunurilor care o compun ca aport în natură la constituirea unei asociații de dezvoltare intercomunitară, dar apreciem că cercetarea noastră nu trebuie să se limiteze doar asupra acestei posibilități.

Din aceste considerente am ales ca pentru titlu să utilizăm termenul "contribuție", și nu pe cel de "aport", putând astfel să analizăm o sferă mai largă. De asemenea, în anumite exprimări este posibil, pentru a ne ușura conceptualizarea, să folosim sintagma "a aduce drept aport la constituirea patrimoniului unei asociații de dezvoltare intercomunitară", fără a mai relua de fiecare dată această discuție inițială. În realitate, prin această sintagmă o să desemnăm modalități prin care unitățile administrativ-teritoriale pot contribui la realizarea scopului asociațiilor de dezvoltare intercomunitară prin punerea la dispoziția acestora a bunurilor proprietate publică sau privată.

2. Contribuția prin fonduri publice

Pentru a analiza modalitatea în care se pot aduce drept aport fonduri publice în cadrul unei asociații de dezvoltare intercomunitară, trebuie să realizăm, înainte de toate, o analiză asupra unui tablou mai larg, ce cuprinde câteva detalii asupra echilibrului bugetar, modalitatea în care acesta este reglementat la nivel central sau local și, în final, să observăm în ce măsură au influențat modificările legislative bugetele unităților administrativ-teritoriale. Analizând succint aceste aspecte, vom putea înțelege care sunt posibilitățile de finanțare din bugetele publice a asociațiilor de dezvoltare intercomunitară.

Doctrina a observat în sistemul nostru normativ o tendință de reglementare mai aproape de cea ordoliberală decât de cea pur liberală. Deși ambele teorii se opun centralizării și planificării economice, ordoliberalii, prin exponentul lor, Walter Eucken, consideră că pentru echilibrarea exceselor pieței și pentru constituirea unor corective la nivel social (asigurările sociale, asistența socială), statul nu trebuie redus la minim, fiind nevoie de autorități puternice, care să poată impună cadrul juridic necesar atât pentru a împiedica formarea monopolurilor care încurcă libera concurență, cât și pentru a asigura un echilibru bugetar apt să ofere o redistribuire corectă a surselor de venit naționale. În ceea ce îi privește pe doctrinarii liberalismului pur, aceștia, prin vocea lui Friedrich Hayek, considerau că o economie de piață există doar acolo unde statul se limitează la funcțiile sale vitale(2).

Astfel, principiul echilibrului bugetar s-a înregimentat la nivelul nostru normativ, în timp, dar în prezent, sistemul normativ român cuprinde prevederi care să asigure eficiența sa. În acest sens, România a ratificat Tratatul privind stabilitatea, coordonarea și guvernanța în cadrul Uniunii economice și monetare (TSCG) prin Legea nr. 83/2012(3) , act normativ ce prevede regula echilibrului bugetar.

Posibilitățile oferite de dreptul român pentru transpunerea regulii echilibrului bugetar erau trei: modificarea Constituției, adoptarea unei legi organice, modificarea Legii nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare(4) .

Deși au fost două încercări de revizuire a Constituției, ambele eșuate, în 2011, respectiv în 2014, s-a optat pentru adoptarea unei legi organice. Astfel, pentru implementarea acestui principiu, s-au modificat două legi ordinare, Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice și Legea nr. 69/2010 a responsabilității fiscal-bugetare, republicată(5) .

La nivel central, bugetul se formează în mai multe etape. Ca primă etapă, Ministerul Finanțelor Publice împreună cu Comisia Națională de Prognoză stabilesc previziunile macroeconomice și bugetare, apoi Ministerul transmite Guvernului strategia fiscal bugetară, până la data de 31 iulie a fiecărui an, conform art. 26 alin. (1) din Legea nr. 69/2010 a responsabilității fiscal-bugetare, republicată(6) . Strategia fiscal-bugetară cuprinde, printre altele, și limitele de contractare de noi împrumuturi de către unitățile administrativ-teritoriale și limitele garanțiilor care urmează să fie emise la nivel central și local. Ulterior, strategia trebuie aprobată de către Parlament până la data de 15 august a fiecărui an, însoțită de proiectul de lege prin care se aprobă principalele obiective. Pe baza acestor documente, Ministerul Finanțelor Publice elaborează proiectul bugetului de stat. Metodologia de elaborare a proiectului bugetului de stat se trimite tuturor ordonatorilor principali de credite, care, la rândul lor, îl trimit către cei secundari și terțiari, aceștia putând face propuneri bugetare, care se colectează în sens invers transmiterii lor, până la data de 1 septembrie. Proiectul final de buget se realizează de către Ministerul Finanțelor Publice și este aprobat prin lege de către Parlament(7) .

În schimb, la nivel local, bugetele locale sunt bugetele unităților administrativ-teritoriale ce au personalitate juridică(8) . Cu privire la autoritățile competente să le aprobe, în art. 19 alin. (1) din Legea nr. 273/2006 privind finanțele publice locale(9) se prevede că: "Bugetele locale și celelalte bugete prevăzute la art. 1 alin. (2) se aprobă astfel: a) bugetele locale, bugetele împrumuturilor externe și interne și bugetele fondurilor externe nerambursabile, de către consiliile locale ale comunelor, orașelor, municipiilor, sectoarelor, județelor și de Consiliul General al Municipiului București, după caz; b) bugetele instituțiilor publice, de către consiliile prevăzute la lit. a), în funcție de subordonarea acestora".

Autoritățile administrației publice locale se bucură de autonomie în crearea bugetelor locale, dar nu putem să nu remarcăm că dezvoltarea comunităților locale a dus la o creștere a cheltuielilor legate de dezvoltarea bazei materiale necesare desfășurării activității. Acest lucru a fost accentuat și de transferul de competențe de la organele centrale la cele locale(10).

În aceste condiții, Guvernul și Parlamentul au fost nevoite să găsească soluții pentru cheltuielile corespunzătoare transferului către unitățile administrativ-teritoriale, în vederea completării bugetelor locale(11).

Principalele surse de venit ale bugetelor locale sunt impozitele locale, cote distribuite din impozitele centrale, venituri din administrarea bunurilor, dar și transferuri de la bugetul de stat în vederea cofinanțării investițiilor locale. Mai mult, Legea finanțelor publice locale prevede expres principiul echilibrului bugetar, nu permite deficite ale bugetelor locale la momentul aprobării acestora, iar datoria locală poate fi contractată doar pentru susținerea investițiilor sau pentru refinanțarea datoriei(12).

Această scurtă analiză ne permite să formulăm câteva concluzii. În primul rând, observăm că bugetul de stat este separat prevăzut față de bugetul local, dar bugetul de stat prezintă o relevanță mare pentru autoritățile publice locale. Astfel, bugetele de stat cuprind limitele de contractare de noi împrumuturi de către unitățile administrativ-teritoriale, limitele garanțiilor pe care le pot emite autoritățile locale și fondurile alocate pentru programe de finanțare a comunităților locale pentru investiții.

..........


În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

;
se încarcă...