Universul Juridic nr. 9/2019

Dreptul la libera exprimare - drept subiectiv și limită a dreptului la viața privată
de Cornelia Munteanu

27 septembrie 2019

În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

Cumpără forma completă
  •  

1. Preliminarii

Libertate! Setea pe care ea o inspiră este tot mai înflăcărată, iar discursul său este mai aducător de speranță decât tăcerea și opresiunea. Dar nu trebuie niciodată uitat că flacăra ei este fragilă și, din dorința noastră ca ea să fie tot mai puternică, s-ar putea să ardă tot în jurul ei, iar dacă nu este întreținută, riscă să se stingă.

Libertatea care interesează lumea noastră este o libertate relativă, care se exprimă prin raportare la alți oameni și în sânul unei societăți la care se atașează dreptul.

Misiunea sa primordială este să echilibreze antagonismele, păstrând sfera de libertate a fiecăruia.

În epoca noastră, conceptelor de libertăți publice și drepturi ale omului - acestea din urmă fiind susținute de noțiunea de drept subiectiv - li se adaugă un altul, sub influența dreptului constituțional și a dreptului european; este vorba despre ceea ce s-a convenit să se numească drepturi fundamentale.

Libertatea de exprimare, pe lângă calitatea de drept subiectiv care îi este conferită de legea noastră civilă, prin art. 70 alin. (1) C. civ., este și un drept fundamental, așa cum o atestă Constituția în art. 30. Totuși, nu numai libertatea de exprimare este calificată astfel, ci și toate celelalte drepturi ale personalității - dreptul la demnitate, onoare, reputație, dreptul la propria imagine, dreptul la viața privată, dreptul la integritatea fizică și psihică a persoanei etc.(1) .

Consacrarea lor determină un mănunchi de caractere: drepturile fundamentale privesc nu numai raporturile dintre indivizi și puterea publică (pe verticală), ci și raporturile dintre indivizi (pe orizontală). Cu toate acestea, mai semnificativ este faptul că drepturile personalității, ca drepturi fundamentale, sunt garantate nu numai în virtutea legii, ci și prin Constituție(2) sau prin texte internaționale(3) sau supranaționale(4).

În sfârșit, protecția acestor drepturi fundamentale, pentru a fi apărate împotriva puterii legislative sau executive, necesită, în aplicarea textelor naționale și internaționale, nu numai intervenția judecătorilor ordinari, dar și a celor constituționali(5) și europeni.

În zilele noastre, controversele și procesele suscitate de libertatea de exprimare abundă. Ele atestă strânsele legături care există între libertatea de exprimare și democrație. Când sunt chemate să se pronunțe, jurisdicțiile noastre procedează la arbitraje complexe, plasate sub controlul vigilent al Curții Europene a Drepturilor Omului, a cărei influență în materie este considerabilă(6).

Este de reținut faptul că, în jurisprudența sa constantă, Curtea Europeană a afirmat și subliniat caracterul subsidiar - principiul subsidiarității - al mecanismului de protecție a drepturilor omului instituit prin Convenție, în raport cu sistemele naționale de garantare a drepturilor omului(7). În definitiv, Convenția "încredințează", în primul rând, fiecărui stat contractant grija de a asigura punerea în valoare și protejarea drepturilor și libertăților pe care ea le consacră. La rândul ei, Curtea contribuie la asigurarea protejării acestor valori, pe cale contencioasă, dar după epuizarea căilor interne de atac. După cum s-a subliniat în literatura de specialitate, subsidiaritatea mecanismului de control european presupune libertatea pentru autoritățile naționale de a alege măsurile pe care ele le consideră corespunzătoare în domeniile reglementate de Convenție(8). Un asemenea principiu se justifică prin faptul că acestea, a priori, sunt mai bine plasate pentru a aprecia situația dedusă, în primul rând, judecății lor. Curtea Europeană are a statua numai ca ultim organ de control al modului în care exigențele Convenției sunt respectate pe plan național, ea nu se substituie autorităților naționale în a aprecia care este cea mai bună politică în materie. În definitiv, scopul Convenției nu este de a se suprapune sistemelor naționale de drept, ci de a înlătura eventualele situații în care obiectivele acesteia nu sunt atinse(9).

Pentru a stabili în ce măsură dreptul la libera exprimare constituie o limită a celorlalte drepturi ale personalității, în general, și a dreptului la viața privată, în special, este necesar, după părerea noastră, să pornim de la definiția acestui drept al personalității (2), care implică, în primul rând, necesitatea de a determina subiectele (active și pasive) ale acestuia (A) și, mai apoi, obiectul dreptului la libera exprimare (B). Odată stabilite acestea, se poate purcede la analiza atingerilor legitime ale dreptului la viața privată, justificate de libertatea de exprimare (3).

2. Definiția conceptuală a dreptului la libera exprimare

Libertatea de exprimare este una dintre cele mai vechi libertăți cetățenești, o libertate de tradiție, cunoscută fie sub această denumire, fie sub denumirile aspectelor sale: libertatea cuvântului, libertatea presei.

În doctrină s-a arătat că definitorie pentru conținutul juridic al acestei libertăți este exprimarea în public(10). S-a mai evidențiat, pe drept cuvânt, că a comunica idei și opinii presupune să poți elabora în toate domeniile o gândire personală, o opinie liber aleasă; în acest sens, libertatea de exprimare este condiția sine qua non a unei veritabile democrații pluraliste(11).

Astfel, ca ființe sociale, oamenii au nevoie să-și exprime propriile concepții și idei, pe de o parte, și, pe de altă parte, să primească idei și informații(12). În acest sens, Curtea Europeană afirmă, cu valoare de principiu, că "libertatea de exprimare constituie unul dintre fundamentele esențiale ale unei societăți democratice, una dintre condițiile primordiale ale progresului ei și pentru dezvoltarea fiecărei ființe"(13).

În hotărârea Cohen c. Californiei din 1971, Curtea Supremă a Statelor Unite ale Americii enunța faptul că garanția libertății de exprimare, prin primul amendament, derivă din "convingerea că nicio altă atitudine nu ar fi coerentă cu principiul demnității și al libertății de alegere ale fiecărui individ pe care se întemeiază sistemul nostru politic"(14) . De asemenea, Tribunalul federal elvețian nu a ezitat încă din 1961 să facă din libertatea de exprimare un drept constituțional nescris, pornind de la art. 55 al Constituției federale de la 1954, care nu garanta decât libertatea presei(15) . Această din urmă instanță vedea în libertatea de exprimare un element esențial al ordinii democratice și juridice a confederației. Asemenea soluții se găsesc și în jurisprudența Consiliului constituțional francez, care vorbește "despre o libertate fundamentală cu atât mai prețioasă cu cât existența sa este una dintre garanțiile esențiale ale respectului celorlalte drepturi și libertăți și ale suveranității naționale"(16) .

Așa cum am arătat, dreptul la libera exprimare este consacrat legislativ în dreptul nostru ca drept subiectiv reglementat de art. 70 alin. (1) C. civ., care dispune: "Orice persoană are dreptul la libera exprimare", și de art. 30 alin. (1) din Constituția României (revizuită), care prevede că: "Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credințelor și libertatea creațiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile". La aceste reglementări interne se adaugă art. 10 par. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, potrivit căruia: "Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere".

Pentru a pune în evidență definiția conceptuală a dreptului la libera exprimare, punctul de plecare al reflexiei rezidă, în mod obligatoriu, în chiar conceptul de drept subiectiv(17). Această noțiune presupune, întâi, o relație juridică între subiectele de drept; apoi, ea presupune determinarea elementelor sale obiective (puterea pe care o conferă și interesul juridic pe care îl protejează).

* Este extras din Revista Română de Drept Privat nr. 4/2017.

..........


În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

;
se încarcă...