Revista Romana de Drept Privat nr. 2/2019

Ipoteza falsus procurator/L’hypothèse du faux procurateur (Falsus procurator)/Falsus procurator hypothesis
de Ionuț-Florin Popa

01 septembrie 2019

În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

Cumpără forma completă
  •  

Prof. univ. dr. IONUȚ-FLORIN POPA

Facultatea de Drept, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca

RÉSUMÉ

Dans l’étude suivante, on a remarqué que, dans la multitude d’hypothèses où on a affaire à un contrat conclu par le tiers avec un faux représentant, la règle générale est celle de priver la situation juridique ainsi créée des effets de la représentation à l’égard le faux représenté. Par exception, au moins deux théories participent à maintenir l’acte conclu de cette manière, en dépit de l’absence de la représentation, en assurant sa validité en dépit de la solution que la logique juridique formelle réclamerait. Celles-ci sont la thèse de l’abstraction du pouvoir de représentation et la thèse de la représentation apparente. Aussi « apparente » est la superposition totale de leur champ d’application, parce qu’il est prouvé qu’aucune de ces deux thèses n’épuise le champ d’application de l’autre thèse, même si dans la majorité des situations la zone de croisement est dominante. La première de ces deux théories n’a pas bénéficié d’une reconnaissance importante dans notre droit à cause de la francophonie des anciennes règles juridiques et de la doctrine afférente. Cependant, les nouveaux textes juridiques réclament une réévaluation de la thèse de l’action et la nécessité d’en retenir quelques éléments qui sont présentés dans toutes les réglementations intellectualistes modernes. D’une autre part, la thèse de la représentation apparente se révèle être gagnante du point de vue de la bonne reconnaissance jurisprudentielle dans notre pays et grâce à une ample tradition dans cette direction. Le conflit apparent entre ces deux thèses n’est pas stérile. Dans l’étude ci-dessous, on a essayé d’illustrer la jurisprudence nationale et de comparer l’utilité du débat.

Mots-clés: abstraction du pouvoir de représentation; apparence de représentation imputable à la personne représentée; erreur commune; erreur légitime; faux procurateur (falsus procurator); mandat; mandat apparent; opposabilité; inopposabilité; procuration; pouvoir de représentation; rapport interne de représentation; rapport externe de représentation; responsabilité du faux représentant; représentation; représentation apparente; séparation.

ABSTRACT

We noticed in the following study that, in the abundance of assumptions in which we deal with a contract concluded by a third party with a false representative, the general rule is that of the lack of the legal position created as such by the effects of the representation towards the false represented person. By exception, at least two theories compete for maintaining the document concluded as such, despite the lack of representation, ensuring its validity despite the solution which would be claimed by the formal logics. These consist of the sentence of abstraction of the power of representation and the sentence of the apparent representation. The complete overlapping of their scope is also "apparent", as it is proven that none of these sentences depletes the scope of the other sentence, even if in most cases the crossing line is predominant. The former theory did not receive a significant acceptance in our law because of the Francophonie of the old legal rules and of the related doctrine. However, the new legal texts claim a review of the abstraction sentence and the need for apprehension of some of its items which are present in all modern intellectualist regulations. On the other hand, the sentence of apparent representation is proven to be the winner in terms of the good jurisprudential acceptance in our country and due to a broad tradition to this end. The apparent conflict between these two sentences is not at all sterile. In the study below, we have tried to further illustrate the debate utility with the national and compared case law.

Keywords: abstraction of the power of representation; representation appearance imputable to the represented person; common error; legitimate error; falsus procurator; mandate; apparent mandate; enforceability; unenforceability; power of attorney; power of representation; internal representation relationship; external representation relationship; liability of the false representative; representation; apparent representation; separation.

I. Ipoteze în care se poate vorbi de lipsa puterii de reprezentare

1. În primul rând, trebuie indicate ipotezele de lucru la care dorim să ne oprim și care circumscriu ipoteza lui falsus procurator. În esență, falsul reprezentant este acea persoană care încheie acte juridice fără a avea putere de reprezentare. Problematica prezintă un mare interes din două puncte de vedere: a) cel al răspunderii falsului reprezentant față de terț și față de falsul reprezentat și b) cel al validității și efectelor actului încheiat în condițiile falsei reprezentări. În altă ordine de idei, teoria repre­zentării aparente nu este altceva decât o fațetă a ipotezei falsus procurator. Vom urmări și această fațetă în contextul ipotezei analizate, dar ne vom referi la ea doar ca la o sub-ipoteză de lucru.

2. În pregătirea tematicii acestei interogații, trebuie să ne întrebăm când avem de a face cu un "adevărat" falsus procurator. Fără a epuiza lista posibilă, iată câteva situații în care se poate vorbi de falsa reprezentare[1]: când puterea de reprezentare nu a fost deloc acordată sau când actul care o constată (în cadrul reprezentării convenționale, statutare sau legale) este invalid (fiind, de exemplu, afectat de nulitate); când puterea de repre­zentare a fost revocată (e.g., revocarea procurii, revocarea printr-o nouă hotărâre judecătorească a puterii conferite printr-o altă hotărâre); când puterea de reprezentare a încetat din cauze specifice sau intrinsece raportului juridic de reprezentare [e.g., în cazul survenirii morții sau incapacității mandantului – art. 2.030 lit. c) C. civ.]; când puterea de reprezentare a încetat din cauze extrinsece raportului de reprezentare (e.g., când, din cauza rezoluțiunii sau a rezilierii contractului cauzal, a încetat puterea de reprezentare izvorâtă din acesta – de pildă, în cazul încetării unui contract de franciză care implica reprezentarea francizorului, al încetării contractului de muncă ce implica și o reprezentare); când reprezentantul a depășit, conștient sau nu, limitele externe ale puterii de reprezentare [v. cazul indicat de art. 1.309 alin. (1) C. civ.]; când repre­zentantul acționează cu depășirea internă a puterii de reprezentare – cazul abuzului de reprezentare prevăzut de același art. 1.309 alin. (1) C. civ., dar și cel al conflictului de interese sau al actului cu sine însuși, respectiv al dublei reprezentări (art. 1.303-1.304 C. civ.); când reprezentantul acționează pentru un mandant necunoscut și identitatea acestuia nu poate fi revelată nici după încheierea actului cu terțul etc. Exemplele ar putea continua, probabil. Cu toate acestea, între efectele acestor sugestii de situații juridice există mari diferențe, singurul real punct comun constând în lipsa substanțială a puterii de reprezentare în raport cu actul juridic încheiat. Terțul se află, astfel cum putem observa, întotdeauna expus riscului de a încheia actul cu un non-reprezentant[2], adesea nefiind în măsură, din cauza circumstanțelor, să verifice existența și limitele puterii de reprezentare. Care sunt remediile aflate la dispoziția sa? Remediile variază și ele după cum privim situația juridică din perspectiva răspunderii falsului reprezentant sau din cea a validității actului încheiat cu terțul.

II. Tema răspunderii lui falsus procurator

3. Răspunderea față de falsul reprezentat. Falsus procurator acționează ca reprezentant fără a avea sau fără a mai avea suportul raportului de reprezentare. Actul încheiat în aceste condiții poate să fie sau nu vătămător pentru reprezentat, mai ales în condițiile în care el ajunge să fie validat grație teoriei mandatului aparent sau teoriei abstracțiunii puterii de reprezentare (infra, nr. III, pct. 5 și urm.).

În cazurile în care interesele falsului reprezentat sunt vătămate, acesta poate pre­tinde despăgubiri de la falsul reprezentant în temeiul răspunderii delictuale pentru întregul prejudiciu suferit, independent de buna sau reaua-credință a falsului repre­zentant (care constă în ignorarea sau, dimpotrivă, cunoașterea lipsei puterii de repre­zen­tare, în mo­mentul încheierii contractului cu terțul). Regula compensării integrale a prejudiciului suferit este prevăzută de art. 1.385 C. civ. și nu cunoaște nuanțări în funcție de gradul vinovăției autorului faptei ilicite (e.g., falsul reprezentat nu l-a împuternicit în niciun mod și acesta se prezintă totuși ca reprezentant). Prin excepție, se poate admite că despăgu­birile ar putea fi reduse atunci când se poate reține o culpă comună a falșilor repre­zentat și reprezentant, după regulile art. 1.371 C. civ. (e.g., în ipoteza în care falsul reprezentat a contribuit la întreținerea unei stări de eroare cu privire la calitatea de repre­zentant a unei persoane și totuși terțul nu a invocat beneficiul teoriei reprezentării aparente).

În același context, se poate vorbi însă și de o răspundere contractuală dacă raportul cauzal (i.e. raportul care a dat naștere puterii aparente de reprezentare sau aparenței puterii de reprezentare, în această ipoteză) este generat de un raport de mandat. În acest caz, abaterea mandatarului de la instrucțiunile primite de la mandant are semnificația unei răspunderi pentru încălcarea mandatului. Suportul acestei observații este dat de prevederile art. 2.017 C. civ. (în ipoteza în care mandatarul se abate de la instrucțiunile mandantului fără ca prezumția încuviințării abaterii de către mandant să poată fi considerată funcțională) și de cele ale art. 2.023 C. civ. (care implică și substituirea neautorizată de mandant a unei alte persoane în executarea mandatului). În aceste două situații prezentate, dacă un raport de bază există și el are o natură con­tractuală, atunci abaterea are și ea semnificația unei neexecutări contractuale. Regula compensării integrale va urma între cei doi liniile de raționament juridic oferite de art. 1.531 C. civ.

4. Răspunderea față de terț. Cu toate acestea, majoritatea reglementărilor moderne vizează răspunderea lui falsus procurator nu față de reprezentat, ci față de terțul care înțelege să încheie actul cu cel care se prezintă ca reprezentant[3]. Unele reglementări subordonează întinderea despăgubirilor bunei sau relei-credințe a falsului reprezentant[4], altele nu cuprind o asemenea limitare a daunelor-interese[5]. Nici codul nostru nu cuprinde o asemenea limitare, întrucât art. 1.309 C. civ. nici măcar nu se referă la tema răspunderii falsului reprezentant. În consecință, dreptul comun al răspunderii delictuale devine aplicabil întocmai ca în paragraful precedent: art. 1.385 C. civ. dă dreptul la repararea integrală a prejudiciului suferit, în timp ce eventuala vinovăție a terțului poate genera o reparație după regulile vinovăției comune (e.g., în ipoteza în care terțul a fost nediligent și nu a verificat existența puterii de reprezentare, deși trebuia și putea să o facă). Desigur că intervenția neglijenței terțului poate să reducă sau să excludă răspunderea însăși a falsului reprezentant în cazul în care primul trebuia și putea să cunoască lipsa puterii de reprezentare (e.g., când, deși reprezentatul i-a comunicat că efectele unui mandat au încetat prin revocare, acesta nu și-a citit corespondența).

Aparte de posibilitatea terțului de a solicita falsului reprezentant daune-interese pentru fapta sa ilicită în temeiul art. 1.310 C. civ. (temeiul ar fi unul delictual, presu­punând că acesta va invoca nulitatea pentru eroarea asupra calității de reprezentant), se pune întrebarea dacă terțul poate să opteze pentru a considera contractul încheiat cu falsul reprezentant ca valabil și să pretindă acestuia din urmă executarea sa, o soluție întâlnită în mai multe sisteme de drept[6]. Lipsa unui text care să legitimeze această opțiune în cadrul textelor generale de la reprezentare face ca o asemenea soluție să fie chestionabilă. În argumentarea ideii opțiunii, ne putem întreba în acest context dacă nu cumva ar fi utilizabile parțial textele specifice mandatului fără reprezentare și dacă am putea să îl considerăm pe falsul reprezentant obligat personal întocmai ca un mandatar fără reprezentare (art. 2.039 C. civ.). Un răspuns favorabil este de luat în calcul, dat fiind că protecția terțului poate fi realizată ținând seama și de optica acestuia. În cazul unui contract de înstrăinare, textele de la vânzarea bunului altuia [art. 1.683 alin. (1) C. civ.] se potrivesc și ele situației date și sugerează același răspuns: reprezentantul aparent într-o vânzare poate fi considerat valabil obligat să asigure transmiterea către terț a proprietății de la adevăratul proprietar. Concluzia poate fi aceea că trebuie considerat rezonabil ca un drept de opțiune să fie recunoscut terțului între daune-interese și dreptul de a cere executarea contractului încheiat de la falsul reprezentant. La argumentele indicate se mai poate adăuga unul de istorie legislativă. În proiectul inițial de modificare a vechiului Cod civil se prevăzuse expres că, în ipoteza lipsei de reprezentare, nici falsul reprezentat și nici falsul reprezentant nu vor fi legați față de terț din pricina lipsei reprezentării[7]. Acest text a fost însă modificat și adus într-o formă [actualul art. 1.309 alin. (1) C. civ.] care permite interpretarea în sensul posibilității terțului de a-l considera contractant pe falsul reprezentant. Cu toate acestea, în cazul expus, avem de a face cu o judecată sintetică, și nu analitică, motiv pentru care este puțin probabil ca judecătorul român lipsit de înclinația judecății teleologice să adopte, în lipsa unui text legal, o asemenea soluție.

O ultimă ipoteză necesar a fi analizată este aceea a opțiunii terțului pentru invo­carea reprezentării aparente și a probării cu succes a condițiilor prevăzute de art. 1.309 alin. (2) C. civ. Poate el în acest caz să mai solicite despăgubiri și de la falsul reprezentant? Soluția dată de jurisprudența germană, de pildă, este în sensul că o asemenea răspun­dere față de terț nu mai există, din moment ce terțul se poate îndrepta pentru executarea obligațiilor direct împotriva falsului reprezentat[8]. Credem că, de această dată, judecata este analitică și se cuvine a fi absorbită de jurisprudența noastră: în cazul invocării cu succes a reprezentării aparente, terțul nu mai poate invoca răspunderea falsului reprezentant. În întărirea acestei soluții, poate fi avut în vedere și art. 1.297 C. civ., potrivit căruia, în cazul în care reprezentantul nu exhibă calitatea reprezentatului, el va fi ținut să execute personal mandatul. Invocarea acestui text are valoarea unui argument a maiori: dacă falsul reprezentant răspunde personal pentru ipoteza în care nu declină identitatea reprezentatului, cu atât mai mult ar trebui să răspundă astfel dacă nu declină identitatea mandantului pentru că acesta nu există.

III. Tema validității actului încheiat cu terțul. Soluții conjuncte în abordarea ipotezei aparenței: teoria reprezentării, teoria separației și teoria reprezentării aparente

..........


În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

;
se încarcă...