Universul Juridic nr. 11/2017

Ipoteca asupra părților sociale - un contract (doar) numit sau (chiar) nenumit?
de Radu Rizoiu

03 noiembrie 2017

În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

Cumpără forma completă
  •  

Referințe articol: Articole, Drept Civil și Procesual Civil, Opinii, Rizoiu Radu

Introducere

Nu de puține ori, proverbul "repetiția este mama înțelepciunii" este privit ca o prefigurare a îndemnului leninist "acumulările cantitative duc la salturi calitative". Pe tiparul modului de apariție a uzanțelor(1), doctrina juridică pare a utiliza preluarea obsesivă a unei afirmații cu pretenție de teză imuabilă ca argument absolut al justificării unei soluții chiar și când aceasta operează contra legem.

Un exemplu în acest sens este dat de teza caracterului intuitu personae al deținerilor de participații societare într-o societate cu răspundere limitată(2) (societate caracterizată totuși ca având un caracter mixt, de persoane și capitaluri(3)). Această afirmație și-a creat o viață proprie, care s-a desprins de mult de textele normative care o consacră, fiind utilizată ca un argument chiar pentru interpretarea acelor texte. Mai mult, chiar după ce textele au suferit modificări, interpretarea tinde să rămână intactă, doctrina susținând interpretarea noilor texte în sensul de a nu produce efecte juridice.

În cele ce urmează, ne propunem să analizăm doar un singur aspect al acestei dispute: în ce măsură constituirea (valabilă a) unei ipoteci asupra părților sociale poate înfrânge afirmatul caracter intuitu personae al (deținerii) părților sociale. Pentru a putea răspunde la această întrebare, vom începe prin a trasa câteva premise conceptuale (I) cu privire la trăsăturile contractului numit și varietatea tipologiei garanțiilor reale și formele de participații societare pentru a folosi apoi aceste concepte la aplicația practică (II) a contractului de ipotecă asupra părților sociale.

I. Premise conceptuale

1. Ce este contractul numit. Fără a încerca să detaliem teoria contractelor numite(4), sunt utile pentru demersul nostru câteva precizări. Scopul acestor precizări este acela de a vedea în ce măsură contractul de ipotecă asupra părților sociale este un contract numit și în ce fel este el reglementat de către legiuitor, pentru a putea apoi să analizăm eficiența acestui contract.

Pentru început, pornind de la interpretarea gramaticală, clasificarea contractelor în numite și nenumite are la bază existența unei denumiri asociate cu o anumită specie de contract(5). Din acest punct de vedere, faptul că legiuitorul oferă o denumire specifică unui (tip de) contract semnifică o recunoaștere implicită a specificităților acelei specii de contracte. Ca un mercurial, legea listează o serie de formule prefabricate de contracte, cărora le oferă un nume, iar părțile pot alege din lista respectivă. Dacă nu se regăsește pe listă, părțile vor fi nevoite să își construiască ele însele propriul model de contract din piesele disparate puse la dispoziție de teoria generală a contractului.

Trecând dincolo de simpla (de)numire, observăm, însă, că scopul pentru care legiuitorul a ales să "numească" anumite contracte a fost acela de a stabili regimul lor juridic (particular). Prin urmare, numele asociat unui contract nu este altceva decât o "etichetă" pentru ca părțile să indice ce produs "de pe raft" doresc(6). O dată ales "produsul", însă, părțile primesc doar un cadru de referință(7) pe care îl pot modifica după bunul plac(8) (în limitele instituite de ordinea publică și de bunele moravuri [art. 11 C. civ.]). Prin urmare, denumirea contractului oferă doar un reper(9) în calificarea(10) (naturii) acestuia. Natura unui contract se determină după obiectul său [art. 1225 alin. (1) C. civ.], iar acesta rezultă din ansamblul clauzelor sale [art. 1267 C. civ.], iar nu din simpla denumire oferită de părți(11) [art. 1266 alin. (1) teza finală C. civ.].

În consecință, nu numele contractului este important, ci obiectul contractului. Determinarea obiectului unui contract necesită uneori identificarea obligației caracteristice(12). Importanța se relevă în faptul că o anumită denumire permite asocierea unui regim juridic specific, stabilit de legiuitor pentru acel tip de contract(13). În sistemele de drept continental, unde legiuitorul a insistat în reglementarea fiecăreia dintre principalele formule contractuale, dreptul special al contractelor numite este extrem de dezvoltat(14). De cealaltă parte a Canalului Mânecii, doctrina anglo-saxonă are o abordare extrem de diferită: dreptul contractelor este unul comun, cu câteva aplicații particulare(15).

Dreptul român a ales o abordare nuanțată(16). Pe de o parte, a menținut regula aplicabilității generale a teoriei generale a contractului pentru toate speciile de contracte [art. 1167 alin. (1) C. civ.]; pe de altă parte, a recunoscut dezvoltarea reglementărilor specifice anumitor forme de contracte și a dat preeminență acestor reglementări speciale (specialia generalibus derogant)(17) [art. 1167 alin. (2) C. civ.]. În plus, față de dezvoltarea continuă a unor noi forme contractuale în care se regăsesc elemente comune cu anumite contracte tipice, legiuitorul român din 2009-2011 a introdus regula aplicării normelor speciale și unor contracte nenumite, în măsura în care ele se aseamănă cu un contract numit [art. 1168 C. civ.]. Este, însă, de observat că această aplicare este doar subsidiară și numai în măsura în care regulile generale nu sunt îndestulătoare. Ne plasăm, astfel, pe terenul izvoarelor normative [art. 1 C. civ.], textul având în vedere următoarea ordine de aplicabilitate a surselor normative: teoria generală a contractului, regulile contractului numit asemănător, uzanțele(18), principiile dreptului(19).

În consecință, contractul numit este cel pentru care există o reglementare specială, iar nu cel care este (doar) menționat ca denumire de către un act normativ(20). Pe de altă parte, faptul că reglementarea oferă un set de reguli, dar omite să nominalizeze denumirea contractului special nu ar trebui să constituie un impediment în a considera un astfel de contract drept numit(21). Se ridică astfel următoarea întrebare: cât de detaliată trebuie să fie reglementarea unui contract pentru a-l considera numit? Este evident că simpla nominalizare nu este suficientă, dar o reglementare parțială este îndeajuns? Față de enunțulart. 1167 alin. (2) C. civ., considerăm că existența unei reglementări (chiar și incomplete) este suficientă. Prin urmare, este suficient să fie reglementate anumite aspecte esențiale ale regimului juridic al contractului în cauză pentru ca acesta să devină un contract numit(22).

În sfârșit, o ultimă chestiune privește locația reglementării. Pentru a fi considerat contract numit este necesar ca reglementarea să se afle în Codul civil? Este obligatoriu să fie plasată în Titlul IX (Diferite contracte speciale) al Cărții a V-a? Și aici textul de lege este revelator. Art. 1167 alin. (2) C. civ. precizează că reglementarea se poate găsi (oriunde) în Codul civil, precum și în orice lege specială. Prin urmare, nu trebuie să ne limităm la capitolele Titlului IX al Cărții a V-a din Codul civil!

* Extras din volumul Contractele nenumite în afaceri, L. Bercea (ed.), Conferința națională de drept comercial, Cluj, 8-9 iunie 2017, Ed. Universul Juridic, București, 2017.

(1) Cu privire la nașterea uzanțelor, a se vedea T.R. Popescu, Uzurile în comerțul internațional, în O. Căpățînă, V. Tănăsescu, Instituții de drept comercial internațional, vol. II, Ed. Academiei R.S.R., București, 1982, p. 131-139; V. Anghelescu, Al. Deteșan, E. Hutira, Contracte comerciale internaționale, Ed. Academiei R.S.R., București, 1980, p. 40-41. Pentru caracterele uzanțelor care "presupun continuitate, constanță și uniformitate", a se vedea I. Macovei, Dreptul comerțului internațional, Ed. Junimea, Iași, 1980, p. 21. Adde M. Uliescu, Despre legea civilă, în M. Uliescu (coord.), Noul Cod civil. Studii și comentarii, vol. I, Cartea I și Cartea a II-a (art. 1-534), Ed. Universul juridic, București, 2012, p. 58-59.

(2) A se vedea M. Șcheaua, Legea societăților comerciale nr. 31/1990 comentată și adnotată, ediția a II-a, Ed. Rosetti, București, 2002, p. 254; C. Predoiu, Gh. Piperea, Societățile cu răspundere limitată, în St.D. Cărpenaru, S. David, C. Predoiu, Gh. Piperea, Legea societăților comerciale. Comentariu pe articole, ediția 4, Ed. C.H. Beck, București, 2009, p. 784; I. Șchiau, T. Prescure, Legea societăților comerciale nr. 31/1990. Analize și comentarii pe articole, ediția a 2-a, Ed. Hamangiu, București, 2009, p. 523; I. Adam, C.N. Savu, Legea societăților comerciale. Comentarii și explicații, Ed. C.H. Beck, București, 2010, p. 663.

(3) A se vedea M. Șcheaua, op. cit., p. 243; C. Predoiu, Gh. Piperea, op. cit., p. 747; D.A. Popescu, Contractul de societate, Ed. Lumina Lex, București, 1996, p. 125-126; O. Căpățînă, Societățile comerciale, Ed. Lumina Lex, București, 1991, p. 45; C. Bîrsan, V. Dobrinoiu, A. Țiclea, M. Toma, C. Tufan, Societățile comerciale. Organizarea, funcționarea, răspunderea, obligațiile fiscale, vol. I, Casa de Editură și Presă "Șansa", București, 1995, p. 30; S. Bodu, Tratat de drept societar, vol. I, Ed. Rosetti International, București, 2014, p. 23; S. Bodu, Tratat de drept societar, vol. III, Ed. Rosetti International, București, 2015, p. 164.

(4) Pentru explicații mai detaliate, a se vedea E. Safta-Romano, Contracte civile. Încheiere, executare, încetare, vol. I, Ed. Graphix, Iași, 1993, 18; D. Chirică, Tratat de drept civil. Contracte speciale, vol. I, Vânzarea și schimbul, Ed. C.H. Beck, București, 2008, p. 4-5; C. Toader, Drept civil. Contracte speciale, Ed. All Beck, București, 2003, p. 5-6; R. Dincă, Contracte civile speciale în noul Cod civil. Note de curs, Ed. Universul Juridic, București, 2013, p. 8-13.

(5) "Sunt numite acele contracte ce corespund unei operațiuni juridice determinate și care sunt nominalizate în legislația civilă" (C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, ediția a VIII-a, Ed. All Beck, București, 2002, p. 41). Chiar și atunci când sunt oferite mai multe criterii, unul dintre acestea privește întotdeauna existența unei denumiri legale: "Contractele numite sunt acele contracte care, corespunzând unor anumite operații economice, poartă fiecare câte un nume specific (...)" (T.R. Popescu, P. Anca, Teoria generală a obligațiilor, Ed. Științifică, București, 1968, p. 37); "Contractele numite sunt cele care sunt denumite (...) expres prin lege" (P. Vasilescu, Drept civil. Obligații, Ed. Hamangiu, București, 2012, p. 256). Dar poate cea mai sugestivă formulare aparține profesorului Nacu: "Aceste contracte poartă fie-care un nume" (C. Nacu, Drept civil rumân (pentru uzul studenților), vol. II, Ed. I.V. Socecu, București, 1902, p. 414).

..........


În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

;
se încarcă...