Universul Juridic nr. 10/2017

Națiunea asediată: constituționalismul etnocentric românesc și migrația contemporană - o analiză istorică a art. 3 alin. (4) din Constituția României
de Manuel Guțan

30 octombrie 2017

În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

Cumpără forma completă
  •  

1. Introducere

Cu toate că România nu s-a aflat, în anii 2015-2016, pe ruta ("balcanică") preferată de emigranții din Orientul Mijlociu, în drumul lor spre Europa occidentală, ea a fost departe de a se situa în afara acestui amplu fenomen contemporan. Statutul ei de membră a Uniunii Europene a implicat-o, inevitabil, în strategia europeană de administrare a fluxului migrator. În centrul acestei strategii s-a aflat ideea redistribuirii proporționale, în funcție de criterii economice și demografice, a unui număr limitat de emigranți, aflați în taberele din Italia și Grecia(1). Autoritățile române executive, președinția și guvernul, au reacționat cu prudență și reticență, dar, în final, pozitiv la inițiativa birocraților de la Bruxelles. Astfel, deși, într-o primă fază, președintele Klaus Johannis a afirmat posibilitatea limitată a țării de a răspunde apelului european și, într-o a doua fază, România chiar a dat un vot negativ planului de redistribuire a refugiaților(2), autoritățile de la București au sfârșit prin a-și asuma pe deplin responsabilitatea preluării refugiaților la cotele stabilite de Bruxelles.

Acest parcurs diplomatic poate lăsa unui observator extern senzația unei alinieri depline a României la politica și valorile morale europene. Trebuie, totuși, înțeles faptul că atitudinea relativ docilă, proeuropeană, a autorităților române nu a fost dublată de entuziasm, compasiune și înțelegere din partea populației, a unei bune părți a intelectualității și din partea majorității clasei politice românești. Dimpotrivă, societatea civilă s-a opus cu fermitate planurilor de redistribuire a refugiaților iar momentele de panică au alternat cu momente de furie agresivă, în special față de virtualul emigrant musulman masculin a cărui imagine de agresor sexual s-a suprapus celei, tradiționale, de terorist. O serie de intelectuali s-au lansat în analize furibunde ale pericolului reprezentat de posibila emigrație musulmană pentru ființa națională românească ori pentru patrimoniul nostru cultural european și național (creștin)(3), în timp ce mai mulți intelectuali de marcă s-au arătat buimăciți de dificultatea de a împăca umanismul paneuropean cu nevoia de autoconservare a culturii și civilizației naționale(4). O serie de politicieni, în frunte cu fostul președinte Traian Băsescu(5), s-au manifestat ferm împotriva strategiilor europene pro-emigrație, atrăgând atenția împotriva pericolului islamizării țării și a valului de teroare ce ar veni, cu siguranță, o dată cu acesta.

În acest context, xenofobia și anti-islamismul s-au manifestat și prin argumente de ordin constituțional. În acest sens, s-a invocat(6) imposibilitatea ca România să accepte sistemul de repartizare pe cote a refugiaților, datorită unei prevederi din Constituția din 1991 care ar împiedica un asemenea demers. Este vorba de art. 3 alin. (4) ce prevedea că: "Pe teritoriul statului român nu pot fi strămutate sau colonizate populații străine". Dincolo de emoțiile, preponderent negative, și stresul pe care valul de emigrație din Orientul Mijlociu l-a produs societății românești, ar fi interesantă o analiză științifică menită să stabilească în ce măsură acest articol se poate transforma într-un argument constituțional românesc împotriva acceptării și punerii în aplicare a planului european de redistribuire a refugiaților în țările membre ale Uniunii Europene. Plecând de la premisa că art. 3 alin. (4) din Constituția României nu reprezintă un simplu ornament constituțional, analiza noastră va încerca să demonstreze, utilizând o interpretare istorică și teleologică, faptul că, în anumite condiții, respectivul articol poate fi un obstacol împotriva strămutării de populații străine pe teritoriul statului român, dar că, totodată, nu poate fi aplicat în cazul concret al redistribuirii refugiaților musulmani din Orientul Mijlociu.

2. Constituționalismul etnocentric, sindromul națiunii asediate și consecințele sale constituționale

Este interesant și, totodată, important de remarcat faptul că prevederea art. 3 alin. (4) din actuala Constituție a României a fost una din relativ puținele componente ale tradiției constituționale românești antecomuniste ce au fost recuperate de "părinții fondatori" de-a lungul procesului de reformă constituțională ce s-a derulat după Revoluția din decembrie 1989. Interdicția colonizării unor populații străine pe teritoriul statului român a fost consacrată, în premieră, în Constituția din 1866, a fost conservată în constituțiile din 1923 și 1938, a dispărut din constituțiile epocii comuniste (1948, 1952 și 1965), dar a fost reintrodusă, cu insistență, în Constituția din 1991. În consecință, art. 3 alin. (4) se singularizează într-o mare de instituții, principii, valori și mecanisme constituționale receptate (transplantate) din zestrea comună a constituționalismului universal, dar și, punctual, din constituții precum cele ale Franței (1958) și Spaniei (1978). Ca atare, interdicția sus-amintită s-a identificat cu o expresie constituțională românească, cu rădăcini istorice, a modului de a înțelege concepte, instituții și principii constituționale moderne precum poporul/națiunea, suveranitatea națională, cetățenia, egalitatea în drepturi. Departe, prin urmare, de a fi un reziduu istoric, prevederea este manifestarea unei tradiții constituționale vii care dă un contur specific identității constituționale românești prin intermediul a ceea ce s-ar putea numi constituționalism etnocentric. Această constatare ne conduce spre necesitatea unei analize contextualizate, meta-juridice, a textelor și realităților constituționale românești contemporane, unde analiza de ordin istoric, ideologic și etnopsihologic trebuie să aibă un rol central.

În esența sa, acest constituționalism etnocentric definește astăzi(7) și a definit, în trecut, națiunea română prin prisma ideii de "etnie românească majoritară", iar statul național român ca expresie istorică a luptei acesteia pentru autodeterminare. În primul comentariu al Constituției din 1991, definiția etnocentrică a națiunii era deja prezentă:

[Națiunea] este o realitate complexă și, totodată, produsul unui îndelungat proces istoric, având la bază comunitatea de origine etnică, de limbă, de cultură, de religie, de factură psihică, de viață, de tradiții și de idealuri, dar mai ales trecutul istoric și voința de a dăinui pe acest teritoriu(8).

Istoria constituțional-politică a românilor, marcată de preexistența națiunii (etniei) române față de stat și constituție, a creat și consolidat o legătură strânsă între poporul român jertfit pentru libertate și unitate și statul național creat, la nevoie, împotriva voinței și intereselor etniilor conlocuitoare(9). Așa cum vom încerca să arătăm în continuare, definiția etnocentrică a națiunii a condus, începând cu 1866(10), la o perpetuă delimitare constituțională și legislativă de minoritățile prezente pe teritoriul statului național român, fie negându-li-se dreptul la cetățenie (dar acordându-le drepturi și libertăți ale omului), fie acordându-le cetățenie individual, în cazuri strict prevăzute de lege (1878), fie acordându-le cetățenia și drepturi egale cu majoritatea etnică (1923), dar și un drept individual la identitate națională strict limitat sferelor etnicului, culturalului, religiosului și limbii (art. 6, CR 1991). Acest tip de balans între majoritate și minorități etnice a permis apariția, în timp, a unui discurs public, implicit politic, bazat pe angoasa perpetuă că minoritățile naționale se pot constitui într-un pericol la adresa ființei naționale românești și la adresa statului național. În acest registru, orice populație de etnie (gintă) străină adusă și colonizată pe teritoriul statului național român putea, și încă poate, constitui un pericol la adresa ființei naționale românești și a statului națiunii române. Tocmai de aceea, constituționalismul românesc contemporan este, în continuare, în mod substanțial, un constituționalism al excluziunii și, formal, un melanj normativ ce dă expresie atât nevoii de a consacra cerințele constituționalismului global în materie de protecția minorităților naționale, cât și nevoii de a ocroti ființa națională împotriva dușmanilor ei externi (și interni).

În secolul al XIX-lea, percepția etnică a națiunii, cu profunde rădăcini ideologice în filosofia politică a romantismului german(11), era larg îmbrățișată de elitele politice din centrul și estul Europei, în special de cele aparținând popoarelor ce doreau să-și câștige autodeterminarea. În contextul unei lupte politice asidue pentru nașterea și independența statului național unitar român, elita politică românească a asimilat ușor coordonatele ideologice ale unui constituționalism naționalist, etnocentric, ce se suprapuneau incert peste valorile și principiile constituționalismului liberal afirmat, de aceeași clasă politică, la 1848. Ca urmare, limbajul și instituțiile politico-juridice ce propovăduiau națiunea civică au făcut, treptat, loc celor care dădeau expresie națiunii etnice. Deja, la 1857, divanul ad-hoc al Moldovei, chemat alături de cel al Valahiei să dialogheze cu Comisia Europeană asupra viitoarei organizări constituționale a Principatelor Române(12), discutase o definiție specifică a cetățeniei române, redată printr-o ecuație radicală, unde cetățean român = etnic român = creștin ortodox(13). Ca atare, cetățeanul român nu urma să fie parte a unui popor în sensul strict juridic (liberal) al termenului, ci în sensul său etnic-religios. Chiar dacă nu va avea succes în plan constituțional și legislativ, acest demers de definire a cetățeniei prin prisma unei identității etnice și religioase românești va lansa și consacra definitiv, în spațiul lingvistic politic și juridic românesc, o sinonimie între concepte precum neam, etnie, popor și naționalitate(14), toate substitute ale conceptului de națiune, ce va lăsa puține șanse afirmării ideilor de identitate multiculturală și națiune civică. Pe lângă aceasta, asumarea unei identități creștin-ortodoxe de către români, chiar dacă nu a avut efecte în plan normativ-juridic, a rămas constant un refren al discursului public, al unei părți a intelectualității și al clasei politice până în ziua de astăzi(15).

* Extras din Revista Română de Drept Public, Supliment 2016, In Honorem prof. univ. dr. Ioan Santai, M. Țichindelean, M. Gheorghe (coord.), Ed. Universul Juridic, București, 2017.

(1) La începutul lui septembrie 2015, Comisia Europeană a anunțat un plan de redistribuire a 160.000 de refugiați, dintre care României urma să-i revină o cotă de 6351 refugiați.

(2) La Consiliul JAI din 22 septembrie 2015, România a votat împotriva planului de redistribuire a refugiaților, alături de Ungaria, Cehia și Slovacia. Conform unui ultim plan de redistribuire, României urma să-i revină o cotă de 4837 refugiați din taberele aflate în Italia și Grecia.

(3) http://adevarul.ro/international/europa/europa-vreau-f-1_569295d937115986c65821f0/index.html.

(4) http://adevarul.ro/news/eveniment/opinii-emotii-principii-1_55f59eaaf5eaafab2c9087ed/index.html.

(5) http://www.evz.ro/fostul-presedinte-al-romaniei-traian-basescu-rupe-tacerea-la-b1-tv-live-text.html.

(6) Unul dintre cei care a susținut cu intensitate și foarte vocal această ideea fost chiar fostul președinte Traian Băsescu: http://www.stiripesurse.ro/basescu-o-ataca-pe-merkel-in-romania-nu-pot-fi-stramutate-sau-colonizate-popula-ii-straine_966237.html.

(7) Lucrurile trebuie nuanțate aici. În primul rând, trebuie făcută o distincție între clasa politică și specialiștii în drept public. La nivelul discursului politic, identificarea dintre națiune și etnia românească majoritară este o prezență cvasigeneralizată și perpetuă. La nivelul specialiștilor în drept public, apar facțiuni și nuanțe specifice. Există, desigur, doctrinari care se pronunță pentru o accepție exclusiv subiectivă (voluntaristă) a conceptului de națiune. A se vedea D.C. Dănișor, Drept constituțional și instituții politice, vol. I. Teoria generală - Tratat. Ed. C.H. Beck, București, 2007, pp. 307 și urm. Aceștia nu sunt, însă, majoritari.

(8) M. Constantinescu, I. Deleanu, A. Iorgovan, I. Muraru, F. Vasilescu, I. Vida, Constituția României comentată și adnotată, Regia Autonomă "Monitorul Oficial", București, 1992, p. 7. În același sens poate fi interpretată și definiția dată națiunii în I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Constituția României. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, București, 2008, p. 3: "[Națiunea] exprimă istoria, continuitatea și, mai ales, comunitatea spirituală și materială a membrilor unei colectivități, bazată pe elemente de coeziune și solidaritate specifice, cum ar fi origine sau trecut comun, limbă și/sau cultură comune, obiceiuri, idei, sentimente egal împărtășite". În același registru, profesorul Antonie Iorgovan, supranumit "tatăl Constituției din 1991", consideră absolut firească o definiție etnocentrică a națiunii, în cazul în care la baza statului stă o unică etnie. Pe această logică, orice alte etnii, minoritare, s-au așezat, de-a lungul timpului, pe teritoriul statului român, trebuie recunoscute ca minorități etnice (și nu ca minorități naționale), fără ca acest lucru să schimbe caracterul național (etnic) al statului. A se vedea A. Iorgovan, Drept constituțional și instituții politice. Teoria generală, Ed. Galeriile J.L. Calderon, București, 1994, p. 143.

..........


În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

;
se încarcă...