Universul Juridic nr. 8/2018

Despre hermeneutica juridică și inferența inductivă în aplicarea Dreptului
de Oana Ispas

16 august 2018

În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

Cumpără forma completă
  •  

Preambul

Scopul prezentei cercetări se referă la identificarea modalităților procedurale, permise de legea română, cu ajutorul cărora interpretul dreptului poate selecta norma juridică aplicabilă unui raport juridic civil complex, fără element de extraneitate, supus, deopotrivă, dispozițiilor a trei legi ce reglementează același aspect. Latura aplicativă a conceptelor teoretice analizate și a concluziei derivate prin raționament critic are în vedere concurența dispozițiilor art. 11 alin. (6) din Legea nr. 206/2004 privind buna conduită în cercetarea științifică, dezvoltarea tehnologică și inovare, art. 322 din Legea nr. 1/2011 a educației naționale, și art. 252 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 Codul muncii, toate în legătură cu termenul legal în care poate fi dispusă concedierea disciplinară a unui cadru didactic angajat pe termen nelimitat, pentru abateri de la normele de etică în cercetarea științifică.

Metoda prezentului studiu este ternară, îmbinându-se aspecte de teorie generală a dreptului, de logică juridică și de aplicare pragmatică a dreptului. Conexând latura teoretică a hermeneuticii juridice din dreptul pozitiv român, cu latura hermeneuticii metodologice, studiul autoarei conduce la concluzia că în procesul dinamic actual al aplicării dreptului, în special de către organele administrative adesea lipsite de specializare juridică și în absența unor dispoziții legale complet acoperitoare, interpretul judiciar va trebui să apeleze, în prima fază a realizării dreptului - cea de identificare corectă a normei juridice aplicabile -, la metoda logică a inferenței inductive.

Noutatea cercetării privește poziția raționamentului inductiv față de raționamentul deductiv considerat de doctrină ca fiind specific științei dreptului. Trecerea de la particular la general ocupă în opinia autoarei primul loc, în ordinea cronologică, a aplicării dreptului ca sistem - prin selectarea normei juridice potrivite faptului / actului juridic concret calificat și individualizat -, în timp ce coborârea de la general la particular ocupă etapa a doua a analizei judiciare, ulterioară inducției, pentru verificarea conformității normei juridice selectate cu cazul particular, deducția fiind pe primul loc în ordinea întemeierii soluției.

1. Despre interpretare juridică în sistemul dreptului românesc

Cu toate că locul științei dreptului în ansamblul umanioanelor este bine fixat de tradiție, dreptul fiind o știință din sistemul științelor sociale ce se ocupă "cu aspecte normative ale activității umane"(1), iar în doctrina românească de sec. XX s-a afirmat, inspirat, despre aceasta că ar constitui "un fel de matematică a științelor spiritului"(2) - datorită caracterului de disciplină de graniță între abstract și fenomenal -, observăm că teoria generală a dreptului modern(3) se confruntă în planul hermeneuticii juridice cu o diluare tot mai accentuată a influenței normativismului de tip axiomatic(4) al științelor exacte.

În concepția clasică a epistemologiei juridice se considera că fundamentul exclusiv al aplicării și realizării dreptului este Legea, rolul interpretului fiind acela de a se limita la aplicarea cât mai fidelă a literei actului normativ (de unde rezulta și exonerarea răspunderii sale), chiar dacă echitatea ar fi impus altă soluție. F. Geny criticase la vremea sa punerea în cadre matematice a legii, așa numita interpretare în litera legii, subiectivă, conform voinței legiuitorului, spre a adopta o viziune globală a interpretării legii care trebuie completată "cu orice alte cunoștințe raționale și obiective"(5), ceea ce a condus la lărgirea cadrului interpretativ, în literatura de specialitate franceză născându-se distincția terminologică între interpretarea juridică și hermeneutica juridică.

Perspectiva modernă asupra științei dreptului translatează hermeneutica juridică spre componenta socială a dreptului - sub influența sociologiei juridice originată din teoria sistemelor a lui Niklas Luhmann(6) -, cu consecința directă, în ceea ce interesează prezentul studiu, că interpretul dreptului are puterea de a da consistență normei juridice prin actul său de interpretare (și pe cale de consecință și angajarea răspunderii sale), întrucât doar prin aplicarea sa norma juridică se construiește plenar(7). Teoriile moderne obiective, dinamice și contextualizante privind aplicarea dreptului au în vedere spiritul legii, conceptul impersonal de voință a legiuitorului fiind considerat o ficțiune, un adăpost arbitrar pentru interpretări subiective(8).

Teoria dreptului românesc aderă la concepția subiectivă a interpretării legii prin aceea că postulează în art. 9 C. civ. român că, singură, voința legiuitorului (lato sensu) este competentă să interpreteze, cu efect universal, legea civilă, interpretarea sa fiind oficială, autentică și general obligatorie(9). Din punct de vedere al metodologiei sale hermeneutice, dreptul civil pozitiv - substanțial ori procedural (ca și Codul civil român de la 1864) -, nu conține reguli generale, utile și clare de îndrumare pentru soluționarea conflictelor izvorâte din raporturile juridice de drept privat fără elemente de extraneitate. În doctrina veche, s-a calificat drept o "ineleganță juridică" respingerea de către comisia de redactare a vechiului cod civil a introducerii unui set de articole privind interpretarea juridică a legii, adoptându-se, în schimb, un set considerabil de articole în materie de interpretare a convențiilor.

Justificarea respingerii viza împrejurarea că interpretarea fiind o chestiune de principiu, îi revine doctrinei rolul de a o elucida(10). De lege lata situația se menține, dispozițiile incidente în materia interpretării legii se regăsesc doar în câteva articole din Codul civil și Codul de procedură civilă(11), acestea referindu-se preponderent la sfera semantică a limbajului juridic caracteristic actului normativ aplicabil, la sensul extensional al dispozițiilor legii, la situația lipsei de claritate a normei juridice, și mai puțin spre deloc la mijloacele metodologice de trimitere, de interpretare în vederea selectării normei aplicabile în caz de pluralitate de norme juridice concurente.

Întrucât dispozițiile legale ce veghează la buna elaborare a actelor normative au rolul de a exclude vidul legislativ și paralelismul de reglementare(12), exemplul la care facem trimitere în partea a III-a a prezentului studiu, nu privește abateri în sfera de reglementare, ci se referă la acele situații în care un raport juridic civil complex este supus, sub diverse aspecte ale conținutului său, dispozițiilor concurente ale mai multor acte normative, iar interpretul are obligația de a selecta norma juridică specială aplicabilă. Am putea spune, prin analogie cu prevederile din dreptul privat internațional, că ceea ce trebuie să-l ghideze pe interpret în prima etapă a analizei judiciare este o normă (lato sensu) de trimitere.

Clasificarea doctrinară a normelor juridice vine în ajutorul interpretului prin ierarhizarea actelor normative ce le conțin. Principalele criterii de clasificare a normelor juridice utile în procesul de aplicare a legii, în opinia noastră, referă la forța juridică a actului normativ și la sfera de aplicare acestora. Clasificarea actelor normative în legi, decrete, hotărâri ori ordonanțe ale administrației centrale, sau acte normative emise de administrațiile locale, obligă interpretul judiciar la aplicarea metodei deductive pentru a selecta actul juridic cu cea mai mare forță juridică(13). Din perspectiva sferei de aplicare, interpretul trebuie să aibă în vedere acele norme ce corespund ramurii de drept specifice raportului juridic dedus analizei, precum și gradul de generalitate al sferei de aplicare a normei.

Deosebind între norme generale, norme speciale și norme de excepție, literatura de specialitate juridică identifică, doar, din punct de vedere teoretic posibilitatea existenței acestor tipuri de acte normative fără a stabili, însă, și criteriile concrete de departajare între două norme speciale. Spre deosebire, normele juridice de drept internațional privat cuprinse în Codul civil(14) beneficiază de norme de trimitere cu rolul de a selecta actul normativ aplicabil in concreto pornind de la criterii particulare, e.g. voința părților, cetățenia, domiciliul, reședința, naționalitatea, sau locul situării bunurilor imobile, pentru a se determina legea aplicabilă raporturilor de drept privat cu elemente de extraneitate.

Prin urmare, față de cele dezvoltate până la acest punct și observând dispozițiile art. 10 C. civ. privind interzicerea analogiei în situația normelor derogatorii de la o dispoziție generală, considerăm că reperele privind metodologia aplicării dreptului pot fi căutate și în disciplinele conexe dreptului. După cum am arătat, trunchiul comun al științelor sociale normative cuprinde pe lângă științele juridice morala și logica(15). În ceea ce privește echitatea, dispozițiile art. 5 C. pr. civ., obligă judecătorul, ca în cazul în care legea nu-i pune la dispoziție instrumente aplicabile din zona normei juridice să judece "în baza principiilor generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanțele acesteia și ținând seama de cerințele echității." (s.n.), pentru a nu se face vinovat de denegare de dreptate pe motiv că "legea tace". Prin această dispoziție imperativă și generală legiuitorul derogă de la principiul strict al legalismului, de la normativismul juridic, permițând expressis verbis aplicarea unor reguli exterioare dreptului, reguli de maximă generalitate, care fără a fi ele însele de natură juridică, fie au origini comune cu știința dreptului, precum logica, fie chiar originează știința juridică, precum morala(16). Argumentele adepților rolului eticii sociale, economice și politice, împotriva concepțiilor legaliste, arată imposibilitatea conducerii vieții doar după reguli juridice, fără intervenția suplimentară a unor norme morale(17).

Întrebarea care se naște la acest moment este cât anume din soluția dată în aplicarea dreptului este reprezentat doar de litera legii și voința legiuitorului, conform teoriei clasice, și cât reprezintă decizionismul interpretului, conform teoriei moderne a hermeneuticii juridice privită ca metodă de aplicare a dreptului sub influența teoriilor lui H.-G. Gadamer(18). Considerăm că problema are aplicabilitate practică în măsura în care, din ce în ce mai des, cel chemat să aplice legea nu este un profesionist al dreptului ci un specialist din alte domenii, membru în diverse comisii e.g. de disciplină, de etică etc., cu atât mai mult cu cât, după cum am arătat, însăși legea este lacunară în privința interpretării legii.

2. Inferența inductivă, instrument al ierarhizării normelor juridice aplicabile unui raport juridic complex(19)

..........


În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

;
se încarcă...