Universul Juridic nr. 7/2018

Principiul consensualismului și reglementarea contractului de muncă în dreptul român
de Dan Țop

18 iulie 2018

În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

Cumpără forma completă
  •  

Principiul consensualismului reprezintă regula de drept potrivit căreia simpla manifestare de voință este nu numai necesară, ci și suficientă pentru ca actul juridic civil să ia naștere în mod valabil sub aspectul formei care îmbracă manifestarea de voință făcută în scopul de a produce efecte juridice(1).

Acest principiu este menit să concretizeze "principiul libertății actelor juridice care iau naștere în procesul desfășurării muncii, în sensul că părțile raportului juridic de muncă, pot să dea actului pe care îl încheie conținutul voit de ele, de a stabili regulile după care se vor conduce în derularea contractelor de muncă, fără îndeplinirea nici unei formalități, fiind suficient acordul de voință, exprimat desigur în condițiile generale de valabilitate ale consimțământului la încheierea actelor juridice"(2).

Deși neconsacrat expres cu caracter general în Codul civil de la 1864, existența sa nu a fost pusă la îndoială, fiind prezent și în primele reglementări ale contractului individual de muncă din țara noastră.

Reglementarea contractului individual de muncă nu a cunoscut prevederi corespunzătoare legislative la începutul secolului XX, el era mai degrabă reglementat de dispozițiile art. 1470, 1471 și 1472 din Codul civil(3), ceea ce a dus la concluzia că "fîn dreptul românesc, contractul individual de muncă își are originea în contractul de locațiune de servicii"(4).

Potrivit art. 1470 din Codul civil de la 1864 se considera că există trei modalități de locațiunii a lucrărilor, prima fiind "aceea prin care persoanele se obligă a pune lucrările lor în serviciul altora", iar în art. 1471(5) se arăta că "nimeni nu poate pune în serviciul altui lucrările sale decât pentru o întreprindere determinată sau pe un timp mărginit".

Prevederile art. 1472 Cod civil menționau că "patronul se crede pe cuvântul său: pentru câtimea salariului; pentru plata salariului anului expirat și pentru aconturile date pe anul curgător", text implicit abrogat prin art. 43 al Legii asupra contractelor de muncă - promulgată prin Decretul nr. 990 din 1929(6).

Aceste prevederi subliniau, fără a face referire expres, caracterul consensual al unui asemenea contract, întrucât nu prevedeau nici o condiție de formă în privința încheierii sale, deoarece "în dreptul român - ca de altfel și în dreptul altor state -, la baza încheierii actelor juridice se afla principiul consensualismului, părțile având - de regulă - deplina libertate de a alege forma actelor juridice"(7).

Nici Legea din 1912 privind organizarea meseriilor, creditului și asigurărilor muncitorești nu reglementa contractul individual de muncă, prestarea muncii făcându-se în baza prezentării unei cărți de calfă sau de lucrător.

Cu privire la forma scrisă s-a subliniat că "în concepția inițială a legiuitorului român de dreptul muncii, această obligație era doar ad probationem... astfel, timp de aproape 100 de ani, începând cu primul Cod al muncii din 1912, forma scrisă a contractului individual de muncă era solicitată numai pentru a proba înțelegerea dintre pârți și nu pentru validitatea contractului"(8).

Legea contractelor de muncă din 1929(9), despre care s-a spus că "prin conținutul său, a constituit, un prim Cod al muncii în condițiile economiei de piață"(10), cu privire la contractul individual de muncă, arăta în art. 43 că acesta "poate fi făcut verbal sau în scris".

O asemenea exprimare demonstrează, fără nici o îndoială, că încheierea contractului individual de muncă presupunea consensualismul ca regulă în privința încheierii unui asemenea contract. Prin prevedea posibilității opțiuni încheierii contractului individual de muncă și în formă scrisă nu se avea în vedere decât preconstituirea unui înscris care să facă dovada conținutului contractului, respectiv al drepturilor și obligațiilor pârților, forma scrisă ad probationem în privința contractului individual de muncă, fiind prezentă și în reglementările care au urmat.

Legea nr. 3/1950(11), primul cod al muncii din România, cu privire la contractul de muncă prevedea în art. 12, că este "înțelegerea scrisă sau verbală potrivit căreia o parte - angajatul - se obligă a presta munca, unei alte pârți - aceluia care-l angajează - în schimbul unei remunerații".

Textul art. 12 a fost parțial modificat prin Legea nr. 1/1970 privind organizarea și disciplina muncii în unitățile socialiste de stat(12), prin dispoziția cuprinsă în art. 6 din această lege, potrivit căreia "contractul de muncă se încheie în formă scrisă; el concretizează, în măsura necesară, drepturile și obligațiile părților prevăzute de lege și de contractul colectiv de muncă". O asemenea prevedere expresă a formei scrise a ridicat problema dacă forma scrisă constituie o condiție ad validitatem sau ad probationem a contractului individual de muncă(13) .

S-a ajuns la concluzia că Legea nr. 1/1970 nu prevedea că nerespectarea formei scrise impusă de art. 6 are drept consecință nulitatea contractului de muncă. Astfel fiind, dispozițiile privind întocmirea contractelor de muncă în forma scrisă nu sunt prevăzute ad validitatem, ci ad probationem(14), argumentându-se următoarele "cu privire la contractele de muncă, neîndeplinirea formei scrise nu lezează nici interesele generale și nici cele ale pârților, dat fiind că ansamblul de norme juridice care constituie dreptul muncii conține suficiente prevederi pentru asigurarea respectării drepturilor și obligațiilor ambelor pârți din contractul de muncă, chiar și în lipsa formei scrise a contractului de muncă"(15).

Codul muncii adoptat în anul 1972(16) stabilea în art. 64 alin. (1) următoarele: "Contractul individual de muncă se încheie în scris și va cuprinde clauze privind obligația persoanei încadrate în muncă de a-și îndeplini sarcinile ce-i revin, cu respectarea ordinii și disciplinei, a legilor, îndatorirea unității de a asigura condiții corespunzătoare pentru buna desfășurare a activității, de a o remunera în raport cu munca prestată și de a-i acorda celelalte drepturi ce i se cuvin, precum și alte clauze stabilite de pârți".

Deși art. 64 din Codul muncii, impune încheierea contractului în formă scrisă, nu se poate spune că prin aceasta contractul individual de muncă s-a transformat într-un contract solemn, căci forma scrisă este reglementată numai în interesul pârților, ad probationem și nu ad validitatem, adică pentru a-și asigura un mijloc de probă privind încheierea și conținutul contractului.

..........


În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

;
se încarcă...