Drept Penal (C.H. BECK)

Codul penal. Comentariu pe articole, ediția 2, Editura C. H. Beck, 2016, ISBN 978-606-18-0583-9
de Valerian Cioclei, Iuliana Nedelcu, Teodor Manea, Lavinia Lefterache, Irina Kuglay, Georgina Bodoroncea, Francisca-Maria Vasile

24 noiembrie 2016

În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

Cumpără forma completă
  •  

Lavinia Valeria Lefterache [ Mai mult ] - Titlul X Înțelesul unor termeni sau expresii în legea penală -
Art. 182
Exploatarea unei persoane

Noțiunea are relevanță, de exemplu, în ceea ce privește traficul de persoane (art. 210 C. pen..), traficul de minori (art. 211 C. pen..), folosirea serviciilor unei persoane exploatate (art. 216 C. pen..). [ Mai mult... ]

Art. 183 Consecințe deosebit de grave

Paguba cauzată prin infracțiune continuată este constituită din totalul daunelor materiale provocate prin acțiunile sau inacțiunile componente, indiferent dacă există constituire de parte civilă pentru întreaga pagubă sau numai o parte (...). Partea nerevendicată din folosul material realizat de făptuitor este supusă confiscării, deoarece a fost dobândită prin săvârșirea infracțiunii și nu servește la despăgubirea persoanelor vătămate [C.S.J., Secția penală, decizia nr. 2598/2003 (www.scj.ro)]. [ Mai mult... ]

Art. 184 Faptă săvârșită în public

Din nicio probă a dosarului nu rezultă că a existat intenția inculpatului ca fapta să fie auzită de public și, așa cum am arătat, nici nu putea ajunge la cunoștința acestuia, datorită locului în care era amplasat imobilul, în afara orașului. Pe de altă parte, rezultă că prin rechizitoriul Parchetului nu au fost propuși ca martori vecini sau alte persoane străine de incident, care să fi sosit la fața locului, revoltate sau indignate de acel foc de armă, tras de inculpat. Din dispozitivul actului de sesizare al instanței rezultă că martorii sunt rudele și aparținătorii inculpatului [C.A. Cluj, Secția penală și de minori, decizia nr. 131 din 26 ianuarie 2012 (www.legalis.ro)]. [ Mai mult... ]

Art. 185 Timp de război

2.2. Mobilizarea poate fi parțială sau totală. Mobilizarea parțială constă în aplicarea succesivă și limitată a măsurilor și a acțiunilor prevăzute anterior (pct. 2.1), în una sau mai multe unități administrativ-teritoriale, precum și pentru anumite elemente ale forțelor destinate apărării. Economia poate fi mobilizată în totalitate, în unitățile administrativ-teritoriale unde s-a declarat această stare. La nivel național, pot fi mobilizați operatorii economici și instituțiile publice din domeniile de activitate necesare susținerii efortului de apărare. Mobilizarea totală constă în aplicarea măsurilor și acțiunilor prevăzute anterior (pct. 2.1), pe întregul teritoriu al statului.

[ Mai mult... ]

Art. 186 Calculul timpului

Textul are relevanță în ceea ce privește concursul de infracțiuni [art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen..], circumstanțele atenuante [art. 76 alin. (1) C. pen..], faptele care au produs consecințe deosebit de grave [art. 309 C. pen..]. [ Mai mult... ]

Art. 187 Pedeapsă prevăzută de lege

În raport cu dispozițiile art. 114 alin. (2) lit. b), ale art. 125 alin. (2) și ale art. 187 C. pen.., în cazul tentativei la infracțiunea de omor prevăzută în art. 32 raportat la art. 188 C. pen.., săvârșită în timpul minorității, instanța poate lua măsura educativă privativă de libertate a internării într-un centru de detenție, pe o perioadă cuprinsă între 5 și 15 ani, întrucât tentativa constituie o cauză de reducere a pedepsei, care nu se ia în considerare la stabilirea „pedepsei prevăzute de lege”, în sensul dispozițiilor art. 114 alin. (2) lit. b) și art. 125 alin. (2) C. pen.. (I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 55/RC din 10 februarie 2015). [ Mai mult... ]

Partea Specială

Valerian Cioclei

[ Mai mult... ]

Titlul I Infracțiuni contra persoanei

Bibliografie: C. Bîrsan, Convenția europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, ed. 2, Ed. C.H. Beck, București, 2010; C. Bulai, Curs de drept penal. Partea specială, vol. I, Tipografia Universității din București, 1975; V. Cioclei, Drept penal. Partea specială. Infracțiuni contra persoanei și infracțiuni contra patrimoniului. Cu referiri la Noul Cod penal, Ed. C.H. Beck, București, 2013 (citată în continuare V. Cioclei, Curs 2013); V. Cioclei, Drept penal. Partea specială I. Infracțiuni contra persoanei și infracțiuni contra patrimoniului, Ed. C.H. Beck, București, 2016; V. Cioclei, Tentativă la infracțiunea de omor. Încăierare. Existența sau inexistența concursului de infracțiuni, în Critica rațiunii penale, Ed. C.H. Beck, București, 2009 (citată în continuare V. Cioclei, Încăierare/Critica); V. Cioclei, Infracțiunea de omor calificat în Noul Cod penal, în C.J. nr. 3/2012, p. 167-170; V. Cioclei, Infracțiuni contra integrității corporale sau sănătății în noul Cod penal, în A.U.B. – Seria Drept, Supliment 2014; V. Cioclei, Les blessures causées au fœtus incriminées par le nouveau Code pénal roumain, în Politique(s) criminelle(s) Mélanges en l’honneur de Christine Lazerges, Ed. Dalloz, Paris, 2014 (citată în continuare V. Cioclei, Les blessures 2014); V. Cioclei, Infracțiunile contra persoanei în Noul Cod penal – principalele modificări față de reglementarea actuală, în C.J. nr. 11/2012; Gh. Diaconescu, Infracțiunile în Codul penal român, vol. I, Ed. Oscar Print, București, 1997; V. Iftenie, D. Dermengiu, Medicină legală, Ed. C.H. Beck, București, 2009 (citată în continuare V. Iftenie, D. Dermengiu, Medicină legală 2009); A. Ilie, V. Cioclei, L’impact du droit pénal européen sur le nouveau code pénal roumain, în Approche franco-roumaines face au défi européen. Actes du Colloque anniversaire du Collège Juridique franco-roumain d’études européennes, coordonator E.S. Tănăsescu, Institutul European, 2012 (citată în continuare Ilie/Cioclei 2012); O. Loghin, A. Filipaș, Drept penal. Partea specială, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1983 (citată în continuare Loghin/Filipaș 1983); C. Sima, Codul penal adnotat – cu practică judiciară 1969-1995, Ed. Atlas Lex, București, 1996; O.A. Stoica, Drept penal. Partea specială, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1976 (citată în continuare O.A. Stoica 1976); G.C. Zaharia, Traficul de persoane, Ed. C.H. Beck, București, 2012.

[ Mai mult... ]

Capitolul I Infracțiuni contra vieții

Art. 188 Omorul

7. Intenția. Intenția caracteristică omorului rezultă uneori în mod evident din chiar modalitatea în care fapta este comisă. În practică apar, însă, deseori dificultăți în stabilirea vinovăției care stă la baza comiterii unor fapte de violență împotriva persoanei și, de aici, probleme privind corecta încadrare juridică. La stabilirea concretă a vinovăției pentru o infracțiune de omor există, pe lângă analiza subiectivă a cauzei respective, și unele date obiective, care pot să conducă la constatarea intenției. Astfel, spre exemplu, dacă făptuitorul lovește victima în cap, cu un obiect care nu are o aptitudine evidentă de a produce răni letale, intensitatea loviturii (apreciată pe baza gravității leziunilor produse) este cea care ne va indica diferența între o eventuală vătămare corporală sau o tentativă la omor (C.S.J., Secția penală, decizia nr. 1789 din 12 noiembrie 1991, în B.J. 1990-2003, p. 731). Există intenția de a ucide în cazul în care inculpatul a lovit victima cu cuțitul în zona omoplatului drept, provocându-i acesteia o „plagă înțepat-tăiată penetrantă toracică dreapta posterioară” care „a pus în primejdie viața victimei prin pneumotoraxul total”. Faptul că leziunea a necesită 16-18 zile de îngrijiri medicale pentru vindecare nu este relevant, astfel încât în cauză s-a reținut tentativă la infracțiunea de omor [I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 675/2014 (legeaz.net/spete-penal); în același sens, I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 627/2014 (legeaz.net/spețe-penal)]. În practică s-a apreciat că există intenția (indirectă) de a ucide și în diferite ipoteze în care făptuitorii au aruncat de la mică distanță în victime, cu obiecte apte de a produce leziuni mortale [I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 2740 din 20 mai 2004 (www.scj.ro); C.S.J., Secția penală, decizia nr. 1042 din 21 septembrie 1990, în B.J. 1990-2003, p. 732]. Există vinovăție sub forma intenției și atunci când ne aflăm în fața unei erori asupra identității persoanei – error in personam, precum și în cazul devierii din eroare a loviturii, de la persoana vizată la o altă persoană, prin mânuirea defectuoasă a mijloacelor de execuție – aberratio ictus (Explicații III, ed. a II-a, 2003, p. 173). Mobilul faptei, în principiu, nu interesează, în sensul că reprezintă infracțiune de omor inclusiv fapta comisă din motive nobile, cum ar fi, spre exemplu, suprimarea vieții unei persoane din milă, pentru a-i curma suferințele, atunci când persoana suferă de o boală incurabilă. Dacă mobilul nobil se suprapune însă peste cerințele cerute de art. 190 – uciderea la cererea victimei, atunci fapta se va încadra în acest text de lege, care reprezintă practic o variantă atenuată a omorului (a se vedea infra art. 190).

[ Mai mult... ]

Art. 189 Omorul calificat

3.8. Omorul comis prin cruzimi. Acest ultim element circumstanțial corespunde primului element circumstanțial de la fostul omor deosebit de grav, art. 176 lit. a) C. pen. din 1969. Expresia prin cruzimi nu este explicată de legiuitor, deși în partea generală a Codului penal se găsește o circumstanță agravantă cu un conținut asemănător, respectiv „săvârșirea infracțiunii prin cruzimi” [art. 77 lit. b) teza I C. pen..]. În această situație, semnificația expresiei trebuie căutată în limbajul comun, în interpretările date în doctrină și practică. În vorbirea curentă actele de cruzime indică acele conduite în urma cărora se produc unei persoane suferințe grele, deosebite. În doctrină s-a subliniat ideea că, în acest caz, omorul este realizat într-un mod care presupune ca victima să fie supusă unor suferințe mai mari decât cele care însoțesc de regulă uciderea unei persoane (Explicații III, ed. a II-a, 2003, p. 187 sau Instituții 2003, p. 295). În practică s-a stabilit că loviturile aplicate victimei în mod repetat și cu intensitate, cu ajutorul unor obiecte dure, asupra unor regiuni diverse ale corpului, reprezintă omor comis prin cruzimi (C.S.J., Secția penală, decizia nr. 1341 din 13 martie 2002, în B.J. 1990-2003, p. 749; C.S.J., Secția penală, decizia nr. 740 din 23 martie 1998, în B.J. 1990-2003, p. 748). Aceeași încadrare s-a reținut și în ipoteza în care inculpatul a aplicat victimei multiple lovituri cu cuțitul asupra unor zone anatomice diferite (C.S.J., Completul de 9 Judecători, decizia nr. 11 din 5 februarie 2001, în B.J. 1990-2003, p. 750). Elementul circumstanțial s-a reținut și atunci când victima a fost supusă unor torturi ori unor mutilări înainte de a i se aplica lovitura sau loviturile letale (C.S.J., Secția penală, decizia nr. 1860 din 9 aprilie 2002, în B.J. 2002, p. 456), sau atunci când victima a fost stropită cu o substanță inflamabilă, după care i s-a dat foc (Trib. Suprem, Secția penală, decizia nr. 91/1979, în Repertoriu…1976-1980, p. 288), ori în ipoteza în care făptuitorul a turnat apă clocotită asupra zonelor vitale ale unui copil [I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 2033 din 25 mai 2010 (www.scj.ro)]. În același sens, în practica recentă a instanței supreme s-a arătat că: „Utilizarea unei substanțe inflamabile – de natură a cauza suferințe suplimentare victimei, întrucât, în caz de incendiere, decesul nu survine instantaneu sau la scurt timp, ci după o suferință prelungită, de intensitate deosebită, determinată de arsurile corporale – se încadrează în noțiunea de cruzimi” [I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 84 din 13 ianuarie 2014 (www.scj.ro)]. În categoria suferințelor de natură psihică a fost introdusă fapta constând în punerea victimei în situația de a fi lovită și chinuită în prezența unor persoane apropiate, înainte de a i se aplica lovitura sau loviturile letale, dar și fapta prin care se cauzează mari suferințe de ordin psihic, nu în mod direct victimei, ci unei persoane care are puternice sentimente față de victimă și care este prezentă la comiterea faptei, cum ar fi spre exemplu „uciderea copilului sub ochii mamei” (C. Bulai, Curs de drept penal…, op. cit., 1975, p. 110). Deși lucrurile par a fi clare în legătură cu aplicarea acestui element circumstanțial agravant, în practică încadrarea este uneori dificilă. Astfel, au existat dificultăți de încadrare în cazul în care unele violențe au fost exercitate asupra victimei după ce aceasta și-a pierdut cunoștința sau chiar după ce aceasta a decedat. De aceea, prin repetate decizii adoptate în cazuri de acest gen, instanța supremă a încercat să stabilească unele repere de principiu pe baza cărora să poată fi identificat conceptul în discuție. Astfel, printr-o decizie din anul 1970 a Tribunalului Suprem, s-a stabilit că prin cruzimi „trebuie să se înțeleagă nu numai provocarea de suferințe fizice victimei – suferințe care, de altfel, de cele mai multe ori ar fi imposibil de stabilit – ci și aspectul de ferocitate, ieșit din comun, cu care infractorul săvârșește omorul, trezind, în conștiința celor ce iau cunoștință de această faptă, un sentiment de oroare” (Trib. Suprem, Completul de 7 judecători, Decizia nr. 9/1970, în Repertoriu…1969-1975, p. 309). Aceste două elemente, respectiv ferocitatea autorului și sentimentul de oroare produs în rândul opiniei publice, au fost subliniate, alături de chinuirea victimei, și în alte decizii (Trib. Suprem, Completul de 7 judecători, Decizia nr. 18/1980, în Repertoriu…1976-1980, p. 284). În opinia mea, aceste repere stabilite de instanța supremă sunt valabile doar atunci când cel puțin o parte dintre actele violente se exercită asupra victimei în viață. Dacă ulterior uciderii victimei, autorul comite acte de violență asupra cadavrului, chiar dacă aceste acte dovedesc ferocitate, agravanta nu este aplicabilă. Este cazul secționării cadavrului, atunci când această operație are ca scop, clar și unic, ascunderea urmelor faptei. Se va reține însă, în această ipoteză, un concurs de infracțiuni între omor și profanare de cadavre [I.C.C.J., Secțiile Unite (RIL), Decizia nr. 35/2008 (M.Of. nr. 158 din 13 martie 2009)]. De asemenea, în cazul în care inculpatul nu a urmărit să producă victimei o moarte lentă, ci i-a aplicat mai multe lovituri în urma cărora moartea a survenit rapid, împrejurarea că fapta a trezit un sentiment de oroare în rândul opiniei publice nu este suficientă prin ea însăși, pentru reținerea cruzimilor (P.J.P. III, p. 32). În practica recentă a instanței supreme se reiterează aceleași elemente din amintita decizie a fostului Tribunal Suprem: ferocitatea autorului și oroarea produsă în rândul opiniei publice, pe lângă suferințele prelungite ale victimei [I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 3505 din 3 noiembrie 2008 (www.scj.ro)]. În sfârșit, trebuie menționat că, atunci când fapta se încadrează în art. 189 lit. h) C. pen.., nu se mai poate aplica circumstanța agravantă generală, care se referă la săvârșirea infracțiunii prin cruzimi [art. 77 lit. b) teza I C. pen..], deoarece ar fi o dublă valorificare a aceleiași împrejurări (Instituții 2003, p. 296 și P.J.P. III, p. 33). [ Mai mult... ]

Art. 190 Uciderea la cererea victimei

6. Formele infracțiunii. Infracțiunea se consumă, ca și la omor, în momentul producerii decesului. Tentativa nu este incriminată. Dacă încercarea de ucidere neizbutită produce consecințe negative asupra integrității corporale sau sănătății victimei, în principiu, făptuitorul nu va răspunde penal, deoarece intervine cauza justificativă prevăzută de art. 22 C. pen.., respectiv consimțământul persoanei vătămate. Într-o astfel de ipoteză trebuie să se verifice în ce măsură victima putea să dispună în mod legal de valoarea socială lezată. În doctrină s-a opinat pe bună dreptate în sensul că: „Sunt disponibile, în principiu, dreptul la sănătate, integritate corporală, libertate (în cazul integrității corporale sau sănătății, consimțământul nu este valabil dacă s-ar ajunge la o diminuare permanentă a integrității fizice sau sănătății)” (a se vedea infra art. 22, pct. 5).

[ Mai mult... ]

Art. 191 Determinarea sau înlesnirea sinuciderii

4. Latura subiectivă. La infracțiunea de determinare sau înlesnire a sinuciderii vinovăția este cerută sub forma intenției, în ambele ei modalități, directă sau indirectă. Rezultă că făptuitorul fie urmărește rezultatul (ca victima să se sinucidă sau să încerce să se sinucidă), fie doar acceptă producerea lui. În practică s-a subliniat faptul că „pentru existența infracțiunii în modalitatea determinării la sinucidere este necesar ca inculpatul să-și fi dat seama că fapta sa va avea ca urmare sinuciderea ori încercarea de sinucidere a victimei și să urmărească ori să accepte producerea acestor urmări” (P.J.P. III, p. 54).

[ Mai mult... ]

Art. 192 Uciderea din culpă

6. Aspecte procesuale. Prejudiciu. Cum cele mai multe infracțiuni de ucidere din culpă se comit prin producerea unor accidente de circulație, este important de menționat că în aceste cazuri asiguratorul este obligat în mod direct la repararea prejudiciului. Astfel, instanța supremă a decis că: „În cazul accidentelor produse de autoturisme, prin care s-a cauzat decesul victimei, asigurătorul de răspundere civilă este obligat în mod direct, conform art. 54 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, în limitele prevăzute de dispozițiile legale, la repararea prejudiciului cauzat părții civile prin infracțiunea de ucidere din culpă săvârșită de asigurat, inclusiv la plata sumelor reprezentând daune morale [I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 352/A din 30 octombrie 2014 (www.scj.ro)]. [ Mai mult... ]

Capitolul II Infracțiuni contra integrității corporale sau sănătății

Art. 193 Lovirea sau alte violențe

3. Latura obiectivă. Elementul material al infracțiunii se realizează, de regulă, printr-o acțiune, respectiv prin acțiunea de lovire sau alte violențe. Această acțiune se poate realiza fie prin energia făptuitorului, fie printr-o altă forță pe care acesta o pune în mișcare (spre exemplu, făptuitorul îndeamnă un câine să atace victima). Acțiunea se poate exercita fie direct (făptuitorul îmbrâncește victima sau o lovește cu pumnii ori cu diverse obiecte), fie indirect (făptuitorul oferă victimei un scaun stricat sau îi trage scaunul când se așază). Acțiunea poate fi reprezentată prin violențe fizice, ca în exemplele anterioare, sau prin violențe morale ori constrângeri psihice, care produc o suferință fizică sau o leziune; spre exemplu: făptuitorul sperie o persoană, care se dezechilibrează, cade și se lovește, sau făptuitorul silește victima să sară de la înălțime (în sensul exemplelor de mai sus, a se vedea: Explicații III, ed. a II-a, 2003, p. 209; Instituții 2003, p. 309). Elementul material se poate realiza și prin inacțiune (omisiune). O astfel de ipoteză intervine „în cazul în care prin neîndeplinirea unei obligații sau neluarea unei măsuri de precauție (de exemplu, neacoperirea unei gropi, a unui șanț, neașezarea unor semne de avertizare, neîngrădirea unui loc periculos etc.), victima este expusă să se lovească (căzând în groapă, în șanț, împiedicându-se de un obstacol etc.)” (O.A. Stoica 1976, p. 89). În cazurile menționate, autorul trebuie să acționeze cu intenție, altfel fapta va fi încadrată, eventual, la art. 196 C. pen.., vătămare corporală din culpă. Urmarea imediată a infracțiunii constă în producerea de suferințe fizice, în cazul alin. (1), și în producerea unei vătămări a integrității corporale (rănire) sau a sănătății (îmbolnăvire), care să fi necesitat îngrijiri medicale de cel mult 90 de zile, în cazul alin. (2). Trebuie subliniat faptul că diferența dintre varianta tip și cea agravată este dată de existența sau inexistența îngrijirilor medicale. Mai exact, în cazul variantei tip se produc doar suferințe fizice, pentru care nu sunt necesare îngrijiri medicale. Dacă leziunile produse necesită îngrijiri medicale, de la o zi până la 90 de zile inclusiv, fapta se va încadra în varianta agravată, de la alin. (2). Dacă sunt necesare 91 de zile de îngrijiri medicale sau mai mult, fapta iese din sfera art. 193 C. pen.. și se va încadra în art. 194 C. pen.. Pragul de 90 de zile de îngrijiri medicale nu este întâmplător. El a fost stabilit în urma consultărilor cu specialiștii în medicină legală care au participat la redactarea tuturor textelor din Cod ce au necesitat astfel de consultări. S-a apreciat că acest prag este suficient de ridicat pentru a suporta mai bine eventualele marje de eroare și suficient de bine plasat pentru a face diferența între leziunile traumatice sau îmbolnăvirile de mică sau medie gravitate și cele de gravitate majoră. S-a încercat în acest fel să se limiteze, pe cât posibil, caracterul formal și relativ al distincției între o infracțiune sau alta, specific vechii reglementări. Legătura de cauzalitate între lovirea sau violențele exercitate și urmarea periculoasă trebuie să existe. Această legătură se prezumă atunci când fapta constă într-o lovire, iar urmarea este reprezentată de suferințe fizice. În cazul altor violențe, legătura între acestea și eventualele suferințe ale victimei trebuie demonstrată. De asemenea, în toate cazurile în care se constată că sunt necesare îngrijiri medicale și ne aflăm deci în ipoteza variantei agravate de la alineatul al doilea, legătura de cauzalitate între faptă și urmare trebuie dovedită.

[ Mai mult... ]

Art. 194 Vătămarea corporală

4. Varianta agravată. Spre deosebire de vechiul text al vătămării corporale grave, la varianta agravată a vătămării corporale din noul Cod, comisă cu intenție directă [art. 194 alin. (2)], se face, în mod corect, trimitere doar la primele trei consecințe prevăzute de varianta tip [art. 194 alin. (1) lit. a), b) și c)]. În cazul în care făptuitorul urmărește ca prin violențele exercitate asupra victimei, o femeie însărcinată, să provoace avortul, se va reține un concurs de infracțiuni între vătămarea corporală [art. 194 alin. (1) lit. d)] și întreruperea cursului sarcinii [art. 201 alin. (2)]. În cazul în care făptuitorul urmărește punerea în primejdie a vieții persoanei, este evident că el acceptă, cel puțin, că decesul s-ar putea produce, astfel încât se va reține o tentativă la omor, comisă cu intenție indirectă. Sub acest aspect vechiul text al art. 182 alin. (3) era deficitar, deoarece făcea trimitere inclusiv la varianta punerii în primejdie a vieții, ceea ce crea în mod artificial o ipoteză imposibilă, atât din punct de vedere practic, cât și din punct de vedere logic: nu este posibil ca cineva să urmărească punerea în primejdie a vieții unei persoane fără să accepte că ar putea provoca decesul acesteia (V. Cioclei, Curs 2013, p. 106).

[ Mai mult... ]

Art. 195 Lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte

4. Formele infracțiunii. La infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte tentativa nu este posibilă, fiind vorba de o infracțiune praeterintenționată. Consumarea infracțiunii are loc la momentul producerii rezultatului, adică la momentul producerii decesului, indiferent dacă acesta survine la o perioadă mai mică sau mai mare de timp (Explicații III, ed. a II-a, 2003, p. 229). În doctrină s-a exprimat și opinia potrivit căreia data decesului, iar nu data la care se săvârșesc lovirile sau vătămările, trebuie să fie considerată, în același timp, ca fiind data la care infracțiunea este săvârșită (Instituții 2003, p. 318). Apreciez că această interpretare nu este corectă. Nu trebuie confundat momentul consumării infracțiunii cu momentul săvârșirii faptei, deoarece acestea nu coincid întotdeauna. Momentul consumării infracțiunii coincide, într-adevăr, cu momentul producerii rezultatului, și în funcție de acesta se va face încadrarea juridică a faptei, chiar dacă de la momentul comiterii faptei (lovirea victimei, spre exemplu) și până la momentul decesului trece o perioadă mai mare de timp. Momentul săvârșirii infracțiunii trebuie însă identificat cu momentul actului de executare ce caracterizează latura obiectivă a infracțiunii, iar nu cu momentul consumării acesteia. Într-o formulare mai directă se poate spune că data consumării infracțiunii este data decesului, iar data săvârșirii faptei este data lovirii sau vătămării. În acest sens există și o decizie de îndrumare a Plenului fostului Tribunal Suprem, bine argumentată. Astfel, instanța supremă a arătat că: „În cazul infracțiunilor a căror existență este condiționată de producerea unui anumit rezultat, data executării de către făptuitor a actelor materiale ce caracterizează latura obiectivă nu coincide totdeauna cu data producerii rezultatului, deci cu consumarea infracțiunii” (Trib. Suprem, decizia de îndrumare nr. 1/1987, în R.R.D. nr. 8/1987, p. 45). Acest aspect este foarte important din punct de vedere practic, deoarece există diferite instituții prevăzute de legea penală (prescripția, amnistia, grațierea, minoritatea), care își produc efectele prin raportare la data săvârșirii infracțiunii, iar nu la data consumării ei. În legătură cu această problemă, prin aceeași decizie de îndrumare instanța a decis că: „În cazurile când legea penală prevede că anumite efecte juridice se produc în raport cu data săvârșirii infracțiunii, prin această expresie se înțelege data actului de executare ce caracterizează latura obiectivă a infracțiunii, iar nu data consumării acesteia prin producerea rezultatului. Încadrarea juridică a faptei va fi dată, însă, în raport cu rezultatul produs, în toate cazurile când încadrarea este condiționată de producerea unui anumit rezultat”. Trebuie spus că o altă interpretare ar duce la soluții incorecte, uneori absurde.

[ Mai mult... ]

Art. 196 Vătămarea corporală din culpă

5. Concursul de infracțiuni. Ca și în cazul uciderii din culpă, pentru a risipi controversele din doctrină și jurisprudență, ce au existat sub imperiul vechiului Cod, legiuitorul a menționat explicit, prin alin. (5), incidența concursului de infracțiuni, în ipoteza în care încălcarea unor dispoziții sau măsuri reprezintă prin ea însăși o infracțiune. Se vor înscrie în această ipoteză, în principal, infracțiunile privind protecția muncii și infracțiunile contra siguranței circulației pe drumurile publice, dar pot fi incidente și alte categorii de infracțiuni, precum cele privind regimul armelor, munițiilor, materialelor nucleare și al materiilor explozive, cele contra sănătății publice etc.

[ Mai mult... ]

Art. 197 Relele tratamente aplicate minorului

5. Specificul sancționator. Având în vedere specificul infracțiunii, legiuitorul a stabilit și un specific al regimului sancționator, în sensul că la pedeapsa principală care este închisoarea se adaugă pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi. Trebuie amintit aici că potrivit art. 67 alin. (2) C. pen.., aplicarea pedepsei interzicerii exercitării unor drepturi este obligatorie când legea prevede această pedeapsă pentru infracțiunea săvârșită. În cazul unei condamnări în baza art. 197 C. pen.., instanța va fi deci obligată să aplice pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unuia dintre următoarele drepturi: drepturile părintești, dreptul de a fi tutore sau curator, dreptul de a ocupa funcția, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfășura activitatea de care s-a folosit pentru a săvârși infracțiunea [art. 66 alin. (1) lit. e), f), respectiv lit. g) C. pen.].

[ Mai mult... ]

Art. 198 Încăierarea

5. Cauza de nepedepsire. Alineatul final al art. 198 stabilește o cauză de nepedepsire în beneficiul celui care a fost prins în încăierare împotriva voinței sale sau a încercat să-i despartă pe alții. Această cauză corespunde parțial celei din vechea reglementare care, la ipotezele menționate anterior, adăuga și ipoteza celui care a încercat „să respingă un atac ori să apere pe altul”. Legiuitorul a înlăturat pe bună dreptate această ipoteză, deoarece era confuză și inutilă. Confuzia putea să apară la o interpretare extensivă, deoarece respingerea unui atac ori apărarea altui membru al grupului este, până la un punct, de esența încăierării; toți cei care participă la încăierare atacă și resping atacuri. Inutilitatea rezulta la o interpretare corectă, respectiv atunci când respingerea atacului ori apărarea altuia întrunea condițiile legitimei apărări sau condițiile excesului neimputabil (exces justificat potrivit doctrinei anterioare intrării în vigoare a noului Cod).

[ Mai mult... ]

Capitolul III Infracțiuni săvârșite asupra unui membru de familie

Art. 199 Violența în familie

4. Aspecte procesuale. În cazul infracțiunilor pentru care, în condiții normale, acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, respectiv lovirea sau alte violențe și vătămarea corporală din culpă, în mod excepțional, în cazul în care victima este un membru de familie, acțiunea penală poate fi pusă în mișcare și din oficiu. Această dispoziție (cu corespondență și în legea veche) are rolul de a oferi o protecție suplimentară victimelor, având în vedere poziția lor de vulnerabilitate și uneori chiar de dependență față de agresor, poziție ce le-ar putea împiedica, în unele cazuri, să depună plângere. Chiar și în aceste situații, totuși, împăcarea înlătură răspunderea penală [art. 199 alin. (2)].

[ Mai mult... ]

Art. 200 Uciderea ori vătămarea nou-născutului săvârșită de către mamă

6. Varianta de la alin. (2). O eroare sancționatorie. Varianta de la alin. (2), nou introdusă față de vechiul Cod, extinde, așa cum am precizat mai sus, sfera faptelor pentru care este avută în vedere starea de tulburare psihică a mamei. Această variantă atrage imediat atenția prin exprimarea total atipică a sancțiunii: „limitele speciale ale pedepsei sunt de o lună și, respectiv, 3 ani”. O astfel de formulare nu mai există nicăieri în Codul penal. Formula generală folosită pentru infracțiunile în variantă tip este: de la x la y. Pentru variantele agravate limitele se majorează fracționar (spre exemplu, cu o pătrime, ca la art. 199 C. pen..), iar pentru variantele atenuate se reduc în același mod (spre exemplu, cu o treime, ca la art. 230 C. pen..). De altfel, așa au stat lucrurile și în proiectul de Cod penal elaborat de comisia de specialitate, proiect trimis de guvern la parlament. La alin. (2) al articolului corespunzător (198 în varianta proiectului) se stabilea foarte clar și corect că în cazul infracțiunilor avute în vedere, limitele speciale ale pedepsei se reduc la jumătate [a se vedea Proiect Cod penal transmis Parlamentului, coduri (www.just.ro)]. Varianta adoptată de parlament conține evident o eroare în stabilirea sancțiunii. Eroarea nu este numai una de exprimare, ci și una de fond. Nu pot fi stabilite limite minime și maxime, „în bloc”, pentru infracțiuni de o gravitate atât de diferită. În plus, se creează neconcordanțe flagrante cu alte sancțiuni. Astfel, spre exemplu, pentru lovirea sau alte violențe comisă în condițiile atenuantei, maximul este de 3 ani, ceea ce este mai mult nu numai față de infracțiunea tip [art. 193 alin. (1) prevede un maxim de 2 ani], dar și față de infracțiunea în variantă agravată, cu care trebuie să se compare, respectiv violența în familie [prin raportarea art. 193 alin. (1) la art. 199 alin. (1), se ajunge la un maxim de 2 ani și 6 luni]. Este limpede că legiuitorul trebuie să-și asume această eroare și să o corecteze cât mai urgent.

[ Mai mult... ]

Capitolul IV Agresiuni asupra fătului

Art. 201 Întreruperea cursului sarcinii

3. Conținutul infracțiunii. Elementul material al laturii obiective constă în acțiunea de întrerupere a cursului sarcinii. Această acțiune poate să se realizeze fie prin manopere și mijloace medicale adecvate, cum ar fi chiuretajul intrauterin sau o intervenție chirurgicală, fie prin manopere și mijloace empirice, în cazul acestora procedeele fiind de o mare diversitate. Pentru existența infracțiunii este necesar ca acțiunea de întrerupere a cursului sarcinii să se realizeze fie într-una din împrejurările prevăzute la alin. (1), fie fără consimțământul femeii însărcinate. Urmarea imediată constă în stoparea (oprirea) evoluției sarcinii, urmată sau nu de expulzarea produsului de concepție. În variantele agravate de la alin. (3) există și o urmare imediată secundară. Aceasta constă fie într-o vătămare corporală, respectiv urmările prevăzute de art. 194 C. pen.. (în afară de avort, care este urmarea intrinsecă a infracțiunii), în cazul primei teze, fie în decesul femeii însărcinate, în cazul celei de-a doua teze. Legătura de cauzalitate trebuie stabilită cu rigurozitate, mai ales în cazul variantelor agravate care prevăd vătămarea corporală sau decesul victimei. Vinovăția este cerută sub forma intenției directe, în variantele tip, și sub forma praeterintenției pentru variantele agravate de la alin. (3). În acest din urmă caz, autorul urmărește oprirea evoluției sarcinii și există, deci, intenție în privința exercitării manoperelor abortive, dar rezultatul mai grav se produce din culpă (fie vătămarea corporală, fie decesul femeii însărcinate). Conform alin. (5) tentativa se pedepsește. Există tentativă atunci când prin manoperele abortive nu s-a putut realiza oprirea evoluției (cursului) sarcinii. Teoretic, tentativa nu este posibilă la varianta agravată de la alin. (3), datorită formei specifice de vinovăție; de aceea, legiuitorul nu s-a referit la sancționarea tentativei în raport cu acest alineat. Practic, dacă una din consecințele prevăzute la alin. (3) se produce, dar fătul supraviețuiește (ceea ce este puțin probabil, dar posibil în cazul unei sarcini ce depășește cinci luni), se vor aplica dispozițiile art. 36 alin. (3) C. pen.. Consumarea infracțiunii are loc în momentul în care se realizează întreruperea efectivă a cursului sarcinii.

[ Mai mult... ]

Art. 202 Vătămarea fătului

5. Cauza de excludere a infracțiunii. Dispozițiile prevăzute la alin. (6) al art. 202 nu figurau în Proiectul de Cod penal elaborat de comisia de specialitate. Ele au fost introduse de Comisia parlamentară, în urma discuțiilor cu medicii specialiști (ginecologi), care vedeau în incriminare o amenințare la adresa profesiei. Textul astfel introdus prevede o cauză de excludere a infracțiunii inutilă. Este evident că faptele sunt comise fără vinovăție, dacă au fost săvârșite în cursul actului medical, cu respectarea prevederilor specifice profesiei și au fost făcute în interesul femeii gravide sau al fătului, ca urmare a riscului inerent exercitării actului medical. [ Mai mult... ]

;
se încarcă...