Revista de Drept social (Rosetti) nr. 4/2017

Includerea în categoria veniturilor din salarii, a sumelor plătite angajaților cu contract de muncă temporară ce au desfășurat activitatea în străinătate, Editura Rosetti
de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal

28 decembrie 2017

În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

Cumpără forma completă
  •  

Cuvinte cheie

• muncă temporară

• muncă în străinătate

Instanța Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 321 din 17 mai 2017

Jurisprudență

Din categoria veniturilor din salarii sau asimilate acestora fac parte toate sumele de bani primite de o persoană fizică în baza unui contract individual de muncă sau a unei relații contractuale de muncă, indiferent de locul unde se desfășoară activitatea, de denumire cu care se acordă respective venituri sau de forma sub care sunt acordate.

Conform art. 296 ind.15 din Legea nr. 571/2003, nu se cuprind în baza lunară a contribuțiilor sociale obligatorii, prevăzute la art. 2964, indemnizațiile și orice alte sume de aceeași natură, primite de salariați, pe perioada delegării și detașării în altă localitate, în țară și în străinătate, în interesul serviciului, în limita a de 2,5 ori nivelul legal stabilit prin hotărâre a Guvernului pentru personalul din instituțiile publice, precum și cele primite pentru acoperirea cheltuielilor de transport și cazare.

Din coroborarea dispozițiilor H.G. nr. 938/2004 cu cele ale H.G. nr. 1256/2011 și cu cele ale art. 43-47 din Legea 53/2003, rezultă că statutul salariatului temporar nu este, de plano, acela de salariat delegat sau detașat. Întrucât fiecare angajat a cunoscut de la începutul misiunii de muncă temporară locul de desfășurare a activității și și-a asumat obligațiile menționate în contractul de muncă temporară, nu sunt întrunite condițiile art. 43-46 din Codul Muncii referitoare la delegare și detașare, și, în consecință, veniturile obținute cu titlu de indemnizație de delegare/detașare se cuprind în baza lunară a contribuțiilor sociale obligatorii.

Deliberând asupra recursului de fașă, constată că prin Sentința nr. 826/21.12.2016 pronunțate de Tribunalul Mureș, Secția contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. 1506/102/2016 s-a respins acțiunea formulată de reclamanta SC E. S.A. în contradictoriu cu pârâta ANAF - DGRFP Mureș ca neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri în termen legal a declarat recurs reclamanta E. S.A. solicitând casarea sentinței atacate rejudecarea cauzei și admiterea în fond a acțiunii introductive.

În motivarea recursului, reclamanta a criticat sentința de fond întrucât, în opinia sa, prima instanță a interpretat în mod incorect dispozițiile dreptului material (Codul muncii) privind delegarea, detașarea și activitatea agentului de muncă temporară (în special privind conținutul contractului de muncă temporară), a denaturat instituția muncii prin agent de muncă temporară și a adăugat la lege susținând că "indemnizația de delegare și detașare nu se cuvine și nu se acordă în cazul muncii prin agent de muncă temporară"

O altă critică a reclamantei recurente vizează omisiunea instanței de a analiza cauza dedusă judecății sub aspectul aplicabilității directe a Directivei 96/71/CE și în privința consecințelor netranspunerii integrale a directivei.

Reclamanta recurentă a susținut faptul că în urma motivării instanței se ajunge la concluzii inadmisibile conform cărora persoanelor angajate cu contract de muncă temporară cu loc. de executare în străinătate nu l-i se poate acorda diurnă. Tot datorita acestei interpretări apare o discriminare atât între angajații cu contract individual de muncă de "drept comun" și cei angajați cu contract de muncă temporară. Această discriminare de dreptul muncii este interzisă de art. 9 din Legea 53/2004 privind libertate muncii în străinătate, art. 3 pct. 3) din Legea nr. 53/2004 privind libertatea de alege locul muncii și art. 5 privind egalitatea de tratament din Legea nr. 53/2004.

În opinia reclamatei recurente o altă discriminare care apare este între angajatorii "de drept comun" și agenții de muncă temporară. Această discriminare de natură fiscală a fost și este interzisă pe plan național - întocmai ca și pe plan comunitar - deart. 3 pct. b) și c) din Legea nr. 571/2003 Vechiul cod fiscal, în vigoare la data emiterii actelor contestate, privind neutralitatea măsurilor fiscale și certitudinea impunerii.

Reclamanta recurentă a subliniat faptul că stipularea în contractul individul de muncă a locului executării muncii (a misiunii) este o obligație legală conform art. 17 alin. (3) pct. b) și art. 4, respectiv art. 94 alin. (2) din Legea nr. 53/2003. Locul executării misiunii este clar stabilit prin contractele de punere la dispoziție dintre agentul de muncă temporară și utilizator, acestea fiind încheiate în mod logic, întotdeauna prealabil încheierii contractelor de muncă temporară. Din acest motive nu este posibilă în cazul unui contract de muncă temporară stabilirea unei locații de muncă și ulterior schimbarea acesteia prin ordine de delegare/detașare, acest lucru contravenind dispozițiilor art. 17 alin. (3)pct. b) și art. 4, respectiv art. 94 alin. (2) din Legea nr. 53/2003. În acest sens sunt și măsurile dispuse de ITM Mureș cu ocazia unui control.

Reclamanta recurentă a susținut faptul că o altă interpretare ar însemna obligarea ei la comiterea unor fraude: stabilirea ca loc. "inițial" de muncă a unei anumite locații (nereale) iar ulterior schimbarea locului de muncă la utilizator (locație reală). Or legea nu poate obliga la imposibil sau la ilicit iar nimeni nu poate suferi vreun prejudiciu datorită îndeplinirii unei obligații legale (stipularea în contractul de muncă a locului executării).

În opinia reclamatei recurente dacă se acceptă interpretarea organelor fiscale și a instanței de fond se ajunge la concluzia că un angajat al unui agent de muncă temporară nu poate beneficia de diurnă în situația în care locul executării misiunii temporare este în străinătate. Acest aspect naște încă două probleme. În primul rând urmând raționamentul instanței se ajunge la discriminarea angajaților și la restrângerea libertății de a lucra în străinătate, interzise de art. 3,5 și 9 din Legea nr. 53/2004, în situația în care un salariat angajat pe baza unui contract individual de muncă și unul angajat pe baza unui contract de muncă temporară vor avea tratament juridic diferit în privința diurnei: primul va primi diurnă iar cel de al doilea nu va putea primi același drept, (sau nu în forma diurnei).

Reclamanta recurentă a arătat faptul că în al doilea rând, în situația de mai sus va apare și o discriminare fiscală, de art. 3 pct. b) și c) din Legea nr. 571/2003 Vechiul cod fiscal, între un angajator care utilizează persoane angajate prin contracte individuale de muncă și agenții de muncă temporară: primul va putea deduce diurna iar cel de al doilea nu va putea efectua acest lucru sub forma diurnei. Dacă totuși agentul de muncă temporară va dori să acorde diurna va fi nevoit să acorde diurna sub forma unor venituri salariale, cu regimul fiscal aferent și evident cu obligații fiscale mult mai mari, diurna fiind scutită de mai multe impozite și contribuții.

În opinia reclamatei recurente instanța de fond în mod greșit a considerat că reclamanta intermediază o activitate și dispozițiile sunt date de utilizator. Activitatea de intermediere (plasament) forță de muncă este una diferită de activitatea agenților de muncă temporară și cu un regim juridic propriu, Legea 156/2000 în timp ce agentul de muncă temporară își desfășoară activitatea pe baza Codului muncii și H.G. 1251/2011.

..........


În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

;
se încarcă...