C U R T E A,

examinând actele de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, notele scrise depuse, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, republicată, reține următoarele:

19. Curtea Constituțională a fost sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

20. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl reprezintă prevederile art. 54 alin. (2) din Legea nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1 din 3 ianuarie 2008, precum și a prevederilor art. 451 alin. (2) - Cuantumul cheltuielilor de judecată din Codul de procedură civilă, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 247 din 10 aprilie 2015, potrivit cărora:

- Art. 54 alin. (2) din Legea nr. 448/2006: "(2) Finanțarea centrelor publice se face din bugetele proprii ale județelor, respectiv ale sectoarelor municipiului București, pe teritoriul cărora funcționează acestea.";

- Art. 451 alin. (2) din Codul de procedură civilă: "(2) Instanța poate, chiar și din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, atunci când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei. Măsura luată de instanță nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat și clientul său."

21. În opinia autoarei excepției de neconstituționalitate, prevederile art. 54 alin. (2) din Legea nr. 448/2006 contravin dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 1 alin. (5) referitor la principiul legalității, art. 11 alin. (1) privind obligația statului român de a respecta obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte, art. 20 alin. (2) referitoare la tratatele internaționale privind drepturile omului, art. 47 alin. (1) privind nivelul de trai, art. 50 - Protecția persoanelor cu handicap, art. 120 alin. (1) privind principiile de bază ale administrației publice locale, art. 121 alin. (2) referitor la autoritățile comunale și orășenești, art. 122 alin. (1) referitor la consiliul județean, precum și art. 138 alin. (1) referitor la bugetul public național. De asemenea, sunt invocate prevederile Convenției privind drepturile persoanelor cu dizabilități, adoptată la New York de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la 13 decembrie 2006, deschisă spre semnare la 30 martie 2007 și semnată de România la 26 septembrie 2007 și ratificată de România prin Legea nr. 221/2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 792 din 26 noiembrie 2010. Totodată, în opinia autoarei excepției de neconstituționalitate, prevederile art. 451 alin. (2) din Codul de procedură civilă contravin dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 1 alin. (5) privind principiul legalității, art. 21 alin. (1) - (3) referitoare la accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil și art. 53 - Restrângerea exercițiului unor drepturi sau a unor libertăți.

22. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că, în motivarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 54 alin. (2) din Legea nr. 448/2006, se arată, în esență, că aceste prevederi legale sunt incomplete și nu îndeplinesc condiția de claritate, precizie și previzibilitate, dat fiind faptul că, deși potrivit altor prevederi ale actului normativ criticat, protecția persoanelor cu handicap se finanțează inclusiv de la bugetele comunelor, orașelor, municipiilor și de la bugetul de stat, totuși, prevederile legale criticate indică o singură sursă de finanțare a serviciilor sociale acordate în centrele de zi și rezidențiale pentru persoanele cu handicap, respectiv bugetele proprii ale județelor sau sectoarelor municipiului București.

23. Analizând aceste susțineri, prin raportare la prevederile actului normativ criticat, Curtea reține că, potrivit art. 7 din Legea nr. 448/2006, în baza principiului egalizării șanselor, atât autoritățile publice competente, respectiv autoritățile administrației publice locale unde își are domiciliul sau reședința persoana cu handicap, cât și autoritățile administrației publice centrale, au obligația să asigure resursele financiare necesare și să ia măsuri specifice pentru ca persoanele cu handicap să aibă acces nemijlocit și neîngrădit la servicii. În acest sens, actul normativ criticat prevede o serie de măsuri de protecție a persoanelor cu handicap, ce vizează asigurarea sănătății și a asistenței de recuperare/reabilitare (art. 9-11), accesului liber la educație permanentă și formare profesională (art. 15-19), accesul la obținerea unei locuințe (art. 20), accesul la cultură, sport și turism (art. 21), asigurarea transportului în comun (art. 22-24), dreptul la asistență juridică (art. 25), precum și alte facilități (art. 27-28).

24. În ceea ce privește finanțarea măsurilor de protecție, constând în servicii și prestații sociale acordate persoanelor cu handicap, Curtea reține că, potrivit art. 94 alin. (1) coroborat cu art. 54 alin. (2) din Legea nr. 448/2006, aceasta se face fie din bugetul local al comunelor, orașelor și municipiilor (pentru serviciile sociale care, potrivit legii, sunt organizate și administrate de autoritățile administrației publice locale), fie din bugetele locale ale județelor, respectiv ale sectoarelor municipiului București sau din bugetul de stat. În acest sens, art. 32 și 33 din actul normativ criticat prevăd că persoanele adulte cu handicap beneficiază de servicii sociale acordate la domiciliu, în comunitate, în centre de zi și centre rezidențiale, publice sau private, iar autoritățile administrației publice locale au obligația de a organiza, administra și finanța servicii sociale destinate persoanelor cu handicap, în condițiile legii. De asemenea, în același sens, cu titlu exemplificativ, Curtea reține că, potrivit art. 40 din Legea nr. 448/2006, autoritățile administrației publice locale au obligația să prevadă în bugetul local sumele necesare din care se suportă salarizarea, precum și celelalte drepturi cuvenite asistentului personal, potrivit legii, iar, în temeiul art. 58 alin. (10), sumele aferente anumitor prestații sociale destinate beneficiarilor legii se vor asigura prin bugetele proprii ale județelor/sectoarelor municipiului București din transferuri de la bugetul de stat către bugetele locale, prevăzute cu această destinație.

25. Curtea reține, așadar, că actul normativ criticat prevede în mod distinct, în privința finanțării măsurilor de protecție instituite, atât obligații în sarcina autorităților administrației publice locale, respectiv consiliile locale și consiliile județene sau sectoarele municipiului București, cât și în sarcina administrației publice centrale, iar, în acest sens, prevederile legale criticate stabilesc în sarcina consiliilor județene suportarea cheltuielilor destinate centrelor publice de îngrijire și protejare a persoanelor cu handicap, pe teritoriul cărora funcționează acestea. Prin urmare, dispozițiile legale criticate întrunesc exigențele de claritate, precizie și previzibilitate ale legii, nefiind în contradicție cu dispozițiile art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală. În sensul jurisprudenței Curții Constituționale, normele juridice nu există izolat, ci ele trebuie raportate la întreg ansamblul normativ din care fac parte. Mai mult, în legătură cu principiul previzibilității normei legale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, de exemplu prin Hotărârea din 20 mai 1999, pronunțată în Cauza Rekvenyi împotriva Ungariei, paragraful 34, că previzibilitatea consecințelor ce decurg dintr-un act normativ determinat nu poate avea o certitudine absolută, întrucât, oricât de dorită ar fi aceasta, ea ar da naștere unei rigidități excesive a reglementării (a se vedea, în acest sens, și Decizia nr. 39 din 31 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 403 din 29 mai 2017, paragraful 17).

26. În ceea ce privește susținerile referitoare la încălcarea obligațiilor ce incumbă statului român din tratatele la care este parte, cu referire la Convenția privind drepturile persoanelor cu dizabilități, Curtea reține că finanțarea măsurilor de protecție a persoanelor cu handicap din mai multe surse ale administrației publice, respectiv bugetul local al comunelor, orașelor și municipiilor, bugetele locale ale județelor, respectiv ale sectoarelor municipiului București sau bugetul de stat nu este de natură să contravină prevederilor constituționale cuprinse înart. 11 alin. (1) privind obligația statului român de a respecta obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte și art. 20 alin. (2) referitoare la tratatele internaționale privind drepturile omului, ci sunt în acord cu principiul constituțional al protecției speciale de care se bucură persoanele cu handicap, reglementat deart. 50 din Constituție. Mai mult, modul în care statul asigură resursele necesare realizării politicii naționale de egalitate a șanselor, de prevenire și de tratament ale handicapului, în sensul acestor dispoziții constituționale, constituie un aspect de oportunitate a reglementării legale, ce ține marja de apreciere a legiuitorului.

27. Pentru aceleași considerente nu pot fi reținute nici susținerile referitoare la obligația constituțională a consiliilor locale și orășenești de a gestiona resursele locale sau dispozițiile art. 138 alin. (1) din Constituție referitor la bugetul public național.

28. În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 451 alin. (2) din Codul de procedură civilă, se susține, în esență, că acestea nu îndeplinesc criteriile de claritate, precizie și previzibilitate a normei legale, deoarece nu sunt corelate cu dispozițiile art. 1.349 din Codul civil, care prevăd regula acoperirii integrale a prejudiciului, iar criteriile menționate de prevederea legală criticată sunt noțiuni abstracte și polivalente, lăsate la aprecierea subiectivă a judecătorului. De asemenea, se arată că prevederile legale criticate contravin dreptului constituțional la un proces echitabil din perspectiva respectării principiului contradictorialității, în cazul în care posibilitatea judecătorului de a reduce onorariul avocaților nu este pusă în discuția părților.

29. Analizând aceste susțineri, Curtea reține că, în legătură cu obligativitatea plății cheltuielilor de judecată, incluzând onorariul avocatului, de către partea care pierde procesul, prinDecizia nr. 401 din 14 iulie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 848 din 20 septembrie 2005, Curtea a reținut că prerogativa instanței de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, cuantumul onorariului avocațial convenit, prin prisma proporționalității sale cu amplitudinea și complexitatea activității depuse, este cu atât mai necesară cu cât respectivul onorariu, convertit în cheltuieli de judecată, urmează a fi suportat de partea potrivnică, dacă a căzut în pretenții, ceea ce presupune, în mod necesar, ca acesta să îi fie opozabil. Or, opozabilitatea sa față de partea potrivnică, care este terț în raport cu convenția de prestare a serviciilor avocațiale, este consecința însușirii sale de instanță prin hotărârea judecătorească prin al cărei efect creanța dobândește caracter cert, lichid și exigibil.

30. Având în vedere aceste considerente, Curtea reține, în acord cu jurisprudența sa anterioară, că obligativitatea plății cheltuielilor de judecată are la bază ideea de culpă procesuală, însă, dat fiind că partea care pierde procesul este obligată să suporte și onorariul avocatului părții adverse, pentru opozabilitate, cuantumul acestuia trebuie să fie însușit de către instanța de judecată. Din acest punct de vedere, prevederile textului de lege criticat îndeplinesc exigențele de claritate, precizie și previzibilitate, instituind criterii clare prin raportare la care instanța de judecată poate reduce, motivat, partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, apreciind asupra proporționalității acestora în raport cu obiectul cauzei, valoarea sau complexitatea acesteia, ori cu activitatea desfășurată de avocat. Mai mult, așa cum prevede expres textul de lege criticat, măsura luată de instanță nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat și clientul său.

31. De altfel, în legătură cu activitatea avocatului, Curtea a statuat că acesta, prin exercitarea profesiei sale, îndeplinește o activitate economică, activitate care constă în oferirea de bunuri sau servicii pe o piață liberă (Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din 19 februarie 2002, pronunțată în Cauza Wouters și alții, paragraful 49), însă orice activitate economică se desfășoară "în condițiile legii", și a reținut că, în consecință, legiuitorul a apreciat că valoarea onorariului trebuie să fie proporțională cu serviciul prestat, instituind astfel posibilitatea limitării sale în cazul în care nu există un just echilibru între prestația avocațială și onorariul solicitat (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 471 din 27 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 673 din 17 august 2017, paragraful 20).

32. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a reconsidera jurisprudența Curții Constituționale, cele statuate în deciziile anterior menționate își mențin valabilitatea și în cauza de față.

33. În ceea ce privește susținerile referitoare la încălcarea dreptului constituțional la un proces echitabil, Curtea reține că principiul contradictorialității este un principiu fundamental al procesului civil, constituind în același timp o garanție a respectării dreptului la apărare și a egalității părților în procesul civil, elemente componente ale dreptului la un proces echitabil, reglementat și de art. 14 din Codul de procedură civilă. Principiul contradictorialității se aplică judecății propriu-zise și a executării silite, nefiind incident în faza deliberării și a pronunțării hotărârii judecătorești, astfel încât Curtea reține că nu este aplicabil prerogativei instanței de a micșora, motivat, prin hotărârea pronunțată în cauză, cuantumul cheltuielilor de judecată, constând și în onorariul avocaților.

Acesta este un fragment din Decizia nr. 165/2018 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 54 alin. (2) din Legea nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap și ale art. 451 alin. (2) din Codul de procedură civilă. Cumpărați documentul în formă actualizată sau alegeți un abonament Lege5 care permite accesul la orice formă actualizată.

Pot fi de interes:

Decizie 165/2018:
C U R T E A,
C U R T E A,
CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
;
se încarcă...