Universul Juridic nr. 6/2018

Eroarea judiciară în exercitarea funcției de magistrat cu rea-credință sau gravă neglijență (I)
de Dorin Ciuncan

07 iunie 2018

În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

Cumpără forma completă
  •  

Condiționând efectele juridice ale unei fapte, o persoană răspunde numai pentru faptele săvârșite cu intenție sau din culpă, dacă prin lege nu se prevede altfel.

Potrivit art. 16 alin. (2) C. civ.(1), fapta este săvârșită cu intenție când autorul prevede rezultatul faptei sale și fie urmărește producerea lui prin intermediul faptei, fie, deși nu îl urmărește, acceptă posibilitatea producerii acestui rezultat.

Fapta(2) este săvârșită din culpă când autorul fie prevede rezultatul faptei sale, dar nu îl acceptă, socotind fără temei că nu se va produce, fie nu prevede rezultatul faptei, deși trebuia să îl prevadă. Culpa este gravă atunci când autorul a acționat cu o neglijență sau imprudență pe care nici persoana cea mai lipsită de dibăcie(3) nu ar fi manifestat-o față de propriile interese [alin. (3)].

În literatura juridică, civilă vinovăția este definită ca fiind "atitudinea psihică pe care autorul a avut-o la momentul săvârșirii faptei ilicite sau, mai exact, la momentul imediat anterior săvârșirii acesteia, față de faptă și urmările acesteia. Fapta ilicită, ca manifestare exterioară, presupune ca antecedent un proces psihic complex, de conștiință și de voință, proces care se sfârșește prin a se manifesta în exterior, a se obiectiva sub forma acțiunii ori inacțiunii ilicite"(4).

Vinovăția în reglementarea noului Cod civil are aceeași accepțiune ca în dreptul penal. Astfel, unificarea terminologică ce se propunea în literatura juridică anterioară a avut ecou. Cu toate acestea, trebuie precizat că "nu există o identitate perfectă de sferă a cazurilor de vinovăție penală cu cea a cazurilor de vinovăție civilă; că sfera vinovăției civile este mai largă decât sfera cazurilor de vinovăție penală; că sfera vinovăției civile înglobează toate cazurile de vinovăție penală - când fapta ilicită a cauzat prejudicii -, dar, dincolo de aceste cazuri, poate reține vinovăția autorului, chiar dacă această vinovăție este «pur civilă», fără a se suprapune cu cea penală"(5).

Producerea de urmări păgubitoare sunt consecința unei lipse de diligențe sau rezultatul unor acțiuni dolosive. În aprecierea culpei, doctrina avea în vedere o culpă considerată in abstracto, avându-se în vedere tipul abstract al unui homo diligens, apreciindu-se comportamentul unui om rezonabil. Se pune întrebarea ce ar fi făcut o altă persoană în împrejurări identice, ca un om normal, prudent, om mijlociu, avându-se în vedere comportamentul unui bun gospodar(6).

O parte a doctrinei franceze se străduia să întocmească o listă a obligațiilor a căror violare ar constitui, în mod sigur, ca fiind o culpă, metodă ineficientă, incompletă din start, ceea ce contează fiind totuși atitudinea subiectivă a făptuitorului(7). Judecătorul se întreabă, în realitate, cum ar fi procedat el însuși în împrejurări asemănătoare(8).

Referitor la persoana juridică de drept public, funcționarul răspundere pentru culpa serviciului, pentru proasta organizare într-o activitate defectuoasă, angajând mai întâi o responsabilitate administrativă. Doctrina franceză, urmând jurisprudența, a avut tendința de a impune o limitare a răspunderii, de une certaine gravité de la faute(9).

Mergând mai departe, trebuie să mai amintim discuțiile legate de teoria abuzului de drept. La romani numai actul ilicit era sancționat, exercițiul firesc al dreptului nu putea da ocazia de reparare a unui prejudiciu(10). Exercițiul excesiv al dreptului însemna fără drept (iniuria), deci o culpă. Dreptul încetează unde începe abuzul. Actul fără utilitate este anormal, dezvoltându-se ideea de exercitate a unei funcții sociale a dreptului. Un drept-funcție trebuie să activeze limitativ în ideea unei destinații economice și sociale. O culpă personală a unui funcționar într-o administrație se detașează de o culpă a serviciului, existând un cumul. Dacă un parlamentar nu răspunde pentru injurii, un judecător poate răspunde, de exemplu, pentru părtinire.

Teza omului abstract mijlociu oferă o ipostază imprecisă în raportul subiectiv/obiectiv, la fel în codurile europene criteriile de apreciere ale culpei fiind tot atât de imprecise(11). Codul nostru civil anterior nu dădea o definiție propriu-zisă a culpei, concepută ca o noțiune relativă, aprecierea ei fiind lăsată la aprecierea judecătorului, drept o chestiune de fapt(12). În doctrina mai veche, răspunderea se aprecia după tipul abstract al bunului proprietar, deci a unui om cu capacitate și diligență mijlocie(13), răspunderea delictuală fiind apreciată in abstracto, relativ la o activitate exercitată cu prudență, cu destulă băgare de seamă, cu o diligență sporită pentru a nu vătăma drepturile altuia. Orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, îl obligă pe acela din a cărui (cea mai mică) greșeală s-a ocazionat a-l repara(14).

În materie medicală, îngrijirea trebuie să fie conștiincioasă, atentă și sub rezerva împrejurărilor excepționale, conform datelor oferite de știință, considerându-se că există o culpă calificată atunci când este vorba de diagnostic sau tratament. La fel era cazul răspunderii profesionale a avocatului și a notarului. Răspunderea și pentru o culpă foarte ușoară ar duce la paralizarea activității profesionale. Doctrina vorbea deci nu de aplicarea regulii clasice a răspunderii pentru cea mai ușoară culpă, tribunalele desemnând o culpă flagrantă sau cel puțin caracterizată(15).

Spre deosebire de legea penală, cârmuită de principiul legalității pedepselor - nullum crimen, nulla poena, sine lege, răspunderea civilă este stabilită prin largi dispoziții de principiu, concepute în termeni generali, îndestulător de mlădioși pentru a permite o interpretare extensivă(16).

Potrivit art. 1349 alin. (1) noul C. Civ., orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane.

Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral [alin. (2)]. Obligația despăgubirii nu este niciodată un efect al voinței debitorului, ci numai un efect al legii, care sancționează fapta cauzatoare de prejudicii(17).

Subliniem că, potrivit art. 1355 alin. (1) C. civ., nu se poate exclude sau limita, prin convenții sau acte unilaterale, răspunderea pentru prejudiciul material cauzat altuia printr-o faptă săvârșită cu intenție sau din culpă gravă.

Sunt valabile clauzele care exclud răspunderea pentru prejudiciile cauzate, printr-o simplă imprudență sau neglijență, bunurilor victimei [alin. (2)].

Răspunderea pentru prejudiciile cauzate integrității fizice sau psihice ori sănătății nu poate fi înlăturată ori diminuată decât în condițiile legii [alin. (3)].

Declarația de acceptare a riscului producerii unui prejudiciu nu constituie, prin ea însăși, renunțarea victimei la dreptul de a obține plata despăgubirilor [alin. (4) al art. 1355].

Un anunț care exclude sau limitează răspunderea contractuală, indiferent dacă este adus ori nu la cunoștința publicului, nu are niciun efect decât dacă acela care îl invocă face dovada că cel prejudiciat cunoștea existența anunțului la momentul încheierii contractului [alin. (1) al art. 1356, Anunțuri privitoare la răspundere].

..........


În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

;
se încarcă...