Universul Juridic nr. 6/2018

Interdicția instituită de art. 3 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, raportat la pedepsele principale aplicabile persoanei fizice și la faza de investigație pentru pregătirea procesului penal
de Alina Teacă

01 iunie 2018

În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

Cumpără forma completă
  •  

Etimologia cuvântului "pedeapsă" este controversată, în sensul că originea latinescului "poena" ar trebui căutată în limba sanscrită și ar deriva fie din cuvântul "koena" (verificare, numărare), fie din cuvântul "punia" (purificare)(1).

Marele penalist italian al secolului al XIX-lea, Francesco Carrara, susținea că "poena" deriva din "pendere" (a plăti) și că: "pedeapsa nu este decât un schimb de valori; este moneda cu care se plătește infracțiunea".

Pedepsele principale, respectiv: detențiunea pe viață, închisoarea și amenda, sunt prevăzute de art. 53 C. pen. și reprezintă măsuri de constrângere și reeducare aplicabile persoanei fizice care a săvârșit o faptă pedepsită, astfel, de legea penală, cu scopul de a preveni săvârșirea unor noi infracțiuni.

Art. 3 al Convenției pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale(2) ne reamintește că: "nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante".

Aceeași sintagmă o regăsim: în Constituția României(3), în tratatele și unele convenții internaționale la care România a aderat(4), dar și în legile fundamentale ale altor state(5).

O definiție a torturii ne este indicată în art. 1 alin. (1), partea întâi din Convenția împotriva torturii și altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante: "orice act prin care se provoacă unei persoane, cu intenție, o durere sau suferințe puternice, fizice ori psihice, mai ales cu scopul de a obține de la aceasta persoana sau de la o persoană terță informații sau mărturisiri, de a o pedepsi pentru un act pe care aceasta sau o terță persoană l-a comis ori este bănuita că l-a comis, de a o intimida sau de a face presiuni asupra ei, ori de a intimida sau a face presiuni asupra unei terțe persoane, sau pentru oricare alt motiv bazat pe o forma de discriminare oricare ar fi ea, atunci când o asemenea durere sau astfel de suferințe sunt aplicate de către un agent al autorității publice sau de orice alta persoană care acționează cu titlu oficial sau la instigarea ori cu consimțământul expres sau tacit al unor asemenea persoane. Acest termen nu se referă la durerea ori suferințele rezultând exclusiv din sancțiuni legale, inerente acestor sancțiuni sau ocazionate de ele(6)".

În același context, tratamentul inuman implică inducerea unor suferințe fizice sau psihice intense, iar tratamentul sau pedepsele degradante(7) sunt rele tratamente care produc frică, angoasă, umilință, demoralizare, precum și afectarea rezistenței fizice sau morale.

Pentru ca tratamentul sau pedepsele degradante să constituie o violare a prevederilor art. 3 din Convenția Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, trebuie să existe un nivel minim de gravitate, care depinde de circumstanțele cauzei, efectele fizice sau psihice, sexul, vârsta, durata, precum și starea de sănătate a persoanei.

Gradul de gravitate impus de art. 3 din Convenție poate fi observat și analizat în cauzele: Ali Guneș împotriva Turciei (cauza nr. 9.829/07 din 10 aprilie 2012), Dumitru Popescu împotriva României (cauza nr. 49.234/99 din 26 aprilie 2007), Oya Ataman împotriva Turciei (cauza nr. 74.552/01 din 05 martie 2007), Ribitsch împotriva Austriei (cauza nr. 42/1994/489/571 din 21 noiembrie 1995), Rehbock împotriva Sloveniei (cauza nr. 29.462/95 din 28 noiembrie 2000), Borbála Kiss împotriva Ungariei (cauza nr. 59.214/11 din 26 iunie 2012), Roșioru împotriva României (cauza nr. 37.554/06 din 10 ianuarie 2012).

Art. 3 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, nu prevede excepții și nu admite nicio derogare, nici chiar în caz de pericol public care amenință viața unei națiuni(8).

Curtea a precizat că, impune autorităților statelor părți la Convenție, nu numai să se abțină de la a supune o persoana la astfel de tratamente, ci, de asemenea, plasează în sarcina acestora obligația de a lua, în mod preventiv, măsuri de natura practică, necesare asigurării protecției integrității corporale și sănătății persoanelor private de libertate (Mouisel c. Franței, hotărârea din 14 noiembrie 2002)(9).

Acuzațiile de rele tratamente trebuie să fie susținute de elemente de probă adecvate. Pentru aprecierea acestor elemente, Curtea se bazează pe principiul probei "dincolo de orice îndoială rezonabilă", o astfel de probă putând rezulta dintr-o serie de indicii sau de prezumții irefragabile, suficient de puternice, clare și concordante [Irlanda împotriva Regatului Unit (cauza nr. 5310⁄74 din 18 ianuarie 1978), Ramirez Sanchez împotriva Franței (cauza nr. 59450/00 din 4 iulie 2006), Gäfgen împotriva Germaniei ( cauza nr. 22978/05 din 1 iunie 2010)](10).

În cazul în care nu există nicio dovadă a unor vătămări corporale sau suferințe fizice ori psihice grave, un tratament poate fi totuși considerat degradant și poate să intre sub incidența art. 3 din Convenție, atunci când umilește sau înjosește o persoană, demonstrând o lipsă de respect pentru demnitatea umană a acesteia sau diminuând-o, sau atunci când îi provoacă persoanei în cauză sentimente de teamă, angoasă sau inferioritate, de natură să îi distrugă rezistența psihica și fizică [a se vedea, printre altele, Gäfgen împotriva Germaniei, citată anterior; Vasyukov împotriva Rusiei (cauza nr. 2974/05, din 5 aprilie 2011); Georgia împotriva Rusiei (cauza nr 13255⁄07 din 3 iulie 2014)]. Poate fi suficient ca victima să fie umilită în propria sa viziune, chiar dacă nu este umilită în ochii celorlalți [Tyrer împotriva Regatului Unit (cauza nr. 5856/72 din 25 aprilie 1978) și M.S.S. împotriva Belgiei și Greciei (cauza nr. 30696⁄09 din 21 ianuarie 2011)](11).

Se poate observa că art. 3, asemenea art. 2 din Convenție instituie obligația de a proteja persoanele de tortură sau tratamente inumane, ori degradante, inclusiv expulzarea într-o țară în care persoana riscă să fie victimă a torturii sau a unui tratament inuman ori degradant(12).

Charles-Louis de Secondat (Montesquieu) ne spunea că: "orice pedeapsă care nu derivă din necesitatea absolută este tiranică".

Reținem din cele expuse mai sus că pedeapsa trebuie să fie legală, "nullum crimen sine lege e nulla poena sine lege", proporțională cu fapta comisă, iar statul să asigure executarea acesteia în condiții de demnitate, cu respectarea drepturilor și libertăților fundamentale prevăzute de Convenția Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

De asemenea, pedeapsa trebuie să fie personală, dreaptă, adaptabilă (divizibilă și elastică), aflictivă și moralizatoare, să nu contrazică bunele moravuri (să nu constituie prilej de batjocură și umilință pentru condamnat), egală, remisibilă și reparabilă (să permită revenirea sau corectarea pedepsei în caz de erori judiciare)(13).

Cesare Beccaria ne spunea că: "Pedepsele și metodele de aplicare trebuie să fie astfel alese încât, păstrând proporțiile, să producă o impresie mai eficace și de durată asupra sufletelor oamenilor și o intervenție cât mai puțin dăunătoare de chinuri asupra corpului vinovatului. [...] Scopul pedepselor nu este de a tortura sau provoca suferință unei ființe înzestrate cu simțire, așa cum nu este nici acela de a anula o infracțiune deja comisă"(14).

Tot Cesare Beccaria afirma și că, pedeapsa, cu cât este mai promptă și apropiată de momentul comiterii infracțiunii, cu atât ea va fi mai justă și utilă.

..........


În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

;
se încarcă...