Revista Romana de Drept Privat nr. 5/2016

Contractul de mandat
de Ioan Popa

01 decembrie 2016

În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

Cumpără forma completă
  •  

Dr. Ioan Popa

Notar public, Camera Notarilor Publici Brașov

Le contrat de mandat

Résumé

L’étude dédiée à la représentation, en général, et au contrat de mandat, en spécial, a pris en considération l’importance théorique, mais tout particulièrement pratique de ce type de contrat, qui permet à une personne de conclure un acte juridique sans être présente, parce qu’elle est représentée, ce qui lui confère des avantages multiples. L’étude s’est focalisée sur le mandat conventionnel, sans entrer dans les détails du mandat administratif ou judiciaire. L’une des questions traitées avec insistance se réfère à la forme du mandat, et ce sujet implique des aspects sensibles de droit international privé, de la résolution desquels dépend l’accès plus difficile ou plus facile du citoyen à la justice. Ensuite, nous évoquons l’objet du mandat, la terminologie employée par le législateur pour définir le mandat, an considérant qu’il est «avec représentation» ou «sans représentation», ce qui représente une terminologie obsolète, tautologique. Enfin et surtout, nous nous référons seulement de façon limitée, sans entrer dans les détails, au mandat «sans représentation» (imparfait), en indiquant ces variétés du contrat de mandat spécifiques à l’activité des professionnels.

Mots-clés: la représentation; le mandat; le mandant; le mandataire.

Contract of mandate

Abstract

The study generally dedicated to the agency, and particularly to the mandate contract, took into consideration the theoretical, but especially practical importance of this type of contract, which allows a person to conclude a legal document without being present, as he/she may be represented, which confers that person many advantages. The study focused on the conventional mandate, without entering into the details of the administrative or judicial mandate. One of the issues strongly dealt with refers to the form of the mandate, a topic that involves delicate aspects of private international law, on which settlement the more difficult or easier access of the citizen to justice depends. Then, we referred to the object of the mandate, to the terminology used by the legislator to define the mandate, considering that the definition of the mandate "with representation" or "without representation" is an obsolete, tautological terminology. Last but not least, we referred to the mandate "without representation" (imperfect) only tangentially, without entering into details, explaining those forms of the contract of mandate specific to the professionals’ activity.

Keywords: representation; mandate; principal; agent.

1. Despre reprezentare, în general

Există reprezentare, în general, ori de câte ori o persoană încheie un act juridic în numele și pe seama unei alte persoane, în asemenea condiții încât efectele active și pasive ale actului se produc direct în patrimoniul acesteia din urmă(1). Sursa puterilor de reprezentare poate fi legea, actul juridic sau hotărârea judecătorească (art. 1.295 C. civ.). Reprezentarea convențională lasă reprezentatului exercițiul drepturilor sale, în timp ce reprezentarea legală sau judiciară îl deposedează pe reprezentat de exercițiul drepturilor conferite reprezentantului. De esența reprezentării rămâne participarea nomine alieno a reprezentantului la circuitul civil, efectele actului juridic încheiat prin reprezentare producându-se față de reprezentat, și nu față de reprezentant, deși acesta din urmă este cel care-l încheie. Prin aceasta, instituția reprezentării ar putea fi analizată ca o derogare aparentă de la principiul relativității efectelor contractului(2).

Reprezentarea se aplică tuturor actelor juridice (în principiu), inclusiv celor unilaterale (cu unele excepții, cum ar fi, spre exemplu, testamentul). Se aplică chiar și faptelor juridice licite (gestiunea de afaceri, plata nedatorată, îmbogățirea fără justă cauză). În cazul reprezentării legale, raportul de reprezentare se naște ex lege, independent de voința părților, cum este cazul reprezentării minorului lipsit de capacitate de exercițiu [art. 43 alin. (2) C. civ.]. Reprezentarea judiciară presupune desemnarea reprezentantului de instanța de judecată, în situațiile expres prevăzute de lege, cum ar fi numirea curatorului de către instanța de tutelă în condițiile art. 182 alin. (3) C. civ. Reprezentarea convențională este aceea în care puterea de reprezentare izvorăște dintr-un contract, contractul de mandat, împreună cu forma simplificată a acestuia, procura(3). Acest tip de reprezentare, convențională, formează obiectul prezentului studiu. Precizăm însă că similare mandatului (expresia cea mai complexă a reprezentării convenționale) sunt și fiducia sau administrarea bunurilor altuia, instituții reglementate deopotrivă de Codul civil.

2. Fundamentele reprezentării

Fundamentul juridic al reprezentării rămâne totuși o enigmă(4). La întrebarea "cum o persoană care încheie un contract prin care se fixează anumite clauze nu rămâne angajată de acele clauze, întrucât efectele actului se produc în persoana unui terț?", s-au încercat mai multe variante de răspuns. O primă variantă de răspuns se bazează pe ficțiunea juridică ce implică voința reprezentatului și a reprezentantului(5). În baza acestei ficțiuni, se consideră că actul este încheiat cu însuși titularul dreptului, reprezentantul nefiind decât un mesager(6) al reprezentatului. Teoria nu explică totuși reprezentarea legală, unde voința reprezentatului nu joacă niciun rol, și nici anumite mici inițiative pe care reprezentantul le are dincolo de calitatea sa de simplu mesager. Alți autori au fondat reprezentarea pe colaborarea reprezentatului cu reprezentantul(7), aceasta presupunând că cei doi constituie un grup social care trebuie să suporte în raport cu terții o anumită formă de solidaritate activă referitoare la actul de gestiune încheiat. Fără a mai analiza și alte teorii exprimate, considerate, toate, doar parțial satisfăcătoare, s-a ajuns la a se considera că, potrivit teoriei voinței, este voința reprezentatului cea care contribuie la încheierea actului, chiar prin intermedierea reprezentantului, căruia reprezentatul îi conferă puteri în acest sens. Odată încheiat, actul va produce efecte numai în patrimoniul reprezentatului. Așa fiind, în persoana reprezentatului trebuie analizată capacitatea de a încheia actul, aceasta fiind capacitatea deplină de exercițiu. Această capacitate trebuie raportată nu atât la contractul de mandat, cât mai ales la contractul ce urmează a fi încheiat în baza mandatului, considerat doar un contract intermediar. Capacitatea deplină a mandantului trebuie să existe cel puțin la data încheierii mandatului, chiar dacă ulterior această capacitate deplină a fost afectată. Mandatarul trebuie să aibă capacitate deplină de exercițiu atât la data încheierii mandatului, cât și la data încheierii actului ce are la bază mandatul respectiv. Fără a fi doar un simplu mesager, reprezentantul își exprimă propriul lui consimțământ la încheierea actului, ceea ce presupune ca eventualele vicii de consimțământ să afecteze voința acestuia; prin urmare, reprezentantul va putea invoca viciile de consimțământ pentru eventuala anulare a actului(8). În acest sens, art. 1.299 C. civ. stabilește că "contractul este anulabil atunci când consimțământul reprezentantului este viciat. Dacă însă viciul de consimțământ privește elemente stabilite de reprezentat, contractul este anulabil numai dacă voința acestuia din urmă a fost viciată". Rezultă din cele ce precedă că reprezentatul exprimă, la încheierea actului, un consimțământ dat prin reprezentare în temeiul contractului de mandat și propriul consimțământ al mandatarului sau, altfel spus, mandatarul a primit puterea de a exprima un consimțământ valabil la încheierea actului urmărit de mandant. Prima valență a consimțământului este fixată de mandant prin contractul de mandat (este consimțământul necesar încheierii contractului de mandat), iar cea de-a doua valență se referă la puterile conferite mandatarului ca acesta să exprime un consimțământ valabil la încheierea actului preconizat. Deși mandatarul este cel care exprimă consimțământul la încheierea actului, mandantul este cel care devine parte în act. Când mandatarul depășește limitele mandatului, el exprimă propriul lui consimțământ, actul devenind inopozabil față de mandant. Reprezentantul (mandatarul) trebuie să aducă la cunoștința terțului contractant faptul că cel cu care contractează acționează nomine alieno, și nu în nume propriu. Dacă reprezentantul nu aduce la cunoștința terțului faptul că acționează în numele unei alte persoane și nici terțul cu care contractează nu are motive să creadă că cel cu care contractează acționează în numele unei alte persoane, reprezentantul devine parte în contract, care-și va produce toate efectele în persoana sa (este cazul contractelor de comision, consignație, expediție). Atât reprezentantul, cât și reprezentatul trebuie să fie de bună-credință la încheierea actelor. Buna sau reaua-credință, cunoașterea sau necunoașterea unei anumite împrejurări se apreciază în persoana reprezentantului. Reprezentatul de rea-credință nu poate invoca niciodată buna-credință a reprezentantului (art. 1.300 C. civ.).

3. Forma împuternicirii

Textul art. 1.301 C. civ. este extrem de clar. Astfel, "împuternicirea nu produce efecte decât dacă este dată cu respectarea formelor cerute de lege pentru încheierea valabilă a contractului pe care reprezentantul urmează să-l încheie". Textul precitat reprezintă sediul principiului simetriei formelor în materie de mandat. Mai întâi, să vedem ce a înțeles legiuitorul prin sintagma "împuternicirea nu produce efecte" sau, altfel spus, care ar fi sancțiunea actului încheiat în baza unei împuterniciri care nu este dată în forma cerută de lege pentru validitatea actului (contractului) respectiv. Sancțiunea, în opinia noastră, nu poate fi alta decât nulitatea absolută a actului. Dacă avem în vedere faptul că împuternicirea formează un tot indivizibil cu actul în vederea încheierii căruia a fost dată, apreciem că sancțiunea prevăzută de lege pentru lipsa de formă a actului trebuie să fie aceeași cu sancțiunea ce devine aplicabilă în cazul lipsei de formă a împuternicirii, prin urmare, nulitatea absolută. Așadar, împuternicirea, privită ca negotium, este legată de validitatea actului cu care formează un "tot indivizibil", fiind o problemă de fond al actului juridic, și nu o simplă chestiune de formă, la fel cum, pentru anumite acte juridice, forma acestora vizează fondul actului. Împuternicirea, privită ca instrumentum, trebuie să îmbrace forma juridică cerută de lege pentru validitatea actului pe care îl determină și cu care se contopește într-un tot unitar. Astfel, dacă pentru validitatea unui act legea cere forma autentică, împuternicirea dată pentru încheierea acelui act trebuie să fie tot autentică(9).

Exigența legii se explică nu numai prin rațiuni formal-juridice, de identitate a formei împuternicirii cu a actului pe care îl determină, ci și prin rațiuni ce vizează fondul actului, prin necesitatea asigurării valabilității consimțământului exprimat(10), prin necesitatea protejării voinței celui care se obligă(11). În general, orice condiție de formă este menită să protejeze voința juridică, în special a părții care se obligă. În speță, necesitatea încheierii mandatului în formă autentică are menirea de a i se atrage atenția mandantului cu privire la importanța actului ce urmează a se încheia, cu ocazia autentificării(12).

Am arătat anterior faptul că, prin împuternicire, titularul unui drept nu își exprimă consimțământul cu privire la, eventual, înstrăinarea acelui drept, ci conferă puteri unei alte persoane pentru ca aceasta să exprime un consimțământ valabil la încheierea actului preconizat (consimțământ care poate fi viciat, așa cum arătam anterior). Desigur, s-ar putea discuta asupra faptului dacă actul încheiat de mandatarul (vânzătorului) a cărui împuternicire nu este valabilă ar putea fi valabil ca o vânzare a bunului altuia (mandatarul exprimând la vânzare exclusiv propriul său consimțământ), vânzare rezolubilă (și nu nulă), ori actul ar putea fi ratificat în temeiul art. 1.311 și urm. C. civ. Oricum, indiferent de traiectoria pe care o poate avea un act, raportat la momentul încheierii lui, actul nu este lipsit de consimțământul vânzătorului, care, în cazul în care mandatul este valabil, este exprimat în mod valabil de mandatar, iar în cazul în care mandatul nu este valabil, consimțământul exprimat de "mandatar" este rezolubil.

..........


În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

;
se încarcă...