Revista Romana de Executare Silita (Universul Juridic) nr. 4/2016

Caracterul executoriu al contractului de fiducie
de Dan-Adrian Doțiu

19 decembrie 2016

În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

Cumpără forma completă
  •  

Universitatea "1 Decembrie 1918" din Alba Iulia Facultatea de Drept și Științe Sociale

La force exécutoire du contrat de fiducie

Résumé

La fiducie, l’une des innovations absolues parmi les institutions du droit civil roumain, est fondé sur l’instrument désigné dans le droit anglo-saxon comme le trust. Le droit objectif définit la fiducie comme l’opération juridique par laquelle un ou plusieurs constituants transfèrent des droits réels, droits de créance, des garanties ou d’autres droits patrimoniaux ou un ensemble de pareils droits, présents ou futurs, à l’un ou plusieurs fiduciaires qui les exercent pour une fin déterminée, au profit de l’un ou de plusieurs bénéficiaires. Ces droits forment un patrimoine autonome, distinct des autres droits et obligations des patrimoines des fiduciaires. Le contrat de fiducie représente le contrat par lequel une partie, nommée «constituant», transfère à titre fiduciaire à l’autre partie, nommée «fiduciaire», des actifs et des droits afin de les exploiter pour une fin déterminée. Dans notre analyse, nous allons présenter les aspects visant la force exécutoire du contrat de fiducie, de la perspective notariale.

Mots-clés: la fiducie; le contrat de fiducie; le titre exécutoire; le notaire public

The enforceability of the trust deed

Abstract

Trust, one of the absolute novelties among the Romanian civil law establishments, originates from the instrument known in Anglo-Saxon law under the name of trust. Objective law defines trust as the legal operation whereby one or more settlors transfer rights in rem, debt, securities or other property rights or a combination of such rights, current or future, to one or more trustees performing the same with a specific purpose, for the benefit of one or more beneficiaries. These rights make up an autonomous patrimony estate, distinct from other rights and obligations of the trustees’ properties. The trust deed means a contract whereby one party, called "settlor" submits by title of trust to the other party, called "trustee", property and rights for the purpose of their exploitation with a specific purpose. In our analysis, we shall present those issues that address the enforceability of the trust deed, from the notarial perspective.

Keywords: trust; trust deed; enforcement title; notary public

1. Originea și definiția fiduciei

Fiducia, una dintre noutățile absolute printre instituțiile din dreptul civil românesc, își are la origine instrumentul cunoscut în dreptul anglo-saxon sub numele de trust.

Trustul anglo-american este una dintre contribuțiile originale și importante ale sistemului de drept de tip common law. Multă vreme, ideea de bază a trustului - aceea că proprietatea, în loc. să se dezmembreze, se poate "divide" și să aibă astfel doi titulari - a fost respinsă de juriștii europeni. Vechii englezi izolați dintotdeauna de continentul european, mai independenți și pragmatici, nu au simțit vreun sentiment de loialitate față de romani și ideile lor despre proprietate. Ei au identificat o problemă, și anume faptul că două persoane aveau drepturi de aceeași natură asupra unui patrimoniu, și unul, și altul putând fi considerați proprietarul patrimoniului respectiv. În loc. să creeze un dezmembrământ al proprietății sau o instituție de genul administrării bunurilor altuia, juriștii englezi au ales pur și simplu să "dubleze" dreptul de proprietate însuși. Pentru ca această instituție să funcționeze, au fost de asemenea stabilite anumite obligații de loialitate (de unde și termenul de trust, ceea ce semnifică încredere).

Flexibilitatea trustului a făcut ca acesta să se bucure de un extraordinar succes în Anglia și în Statele Unite. Acest succes, precum și puternica influență economică și culturală exercitată de Marea Britanie și Statele Unite au făcut ca unele țări cu sistem de drept civil continental să adopte trustul sau instituții asemănătoare. Fiducia nu este un "înlocuitor" al trustului producând efecte precare în raport cu acesta, ci o instituție de sine stătătoare perfect compatibilă cu sistemul de drept din care provine(1).

Receptarea acestei instituții de drept anglo-saxone în dreptul continental (și în dreptul românesc) este rezultatul unui proces îndelungat de interferență între dreptul continental civil și cel anglo-saxon, în cursul căruia numeroase instituții de drept sau tipuri de contracte au fost preluate în dreptul continental, ca o consecință a globalizării relațiilor de afaceri(2).

În zilele noastre instituțiile fiduciei și trustului cunosc o largă aplicabilitate, atât în sistemele de drept anglo-saxone - Marea Britania, SUA, Canada -, sub denumirea de trust, cât și în cele continentale, precum Franța, Luxemburg - instituția fiduciei - și Germania, Elveția sau Austria - sub denumirea de Treuhand. Instituția a fost receptată, totodată, și de foarte multe sisteme de drept din Africa, America de Sud sau Asia (Japonia, China, Singapore, Hong Kong etc.). Este și cazul României, influențată fără îndoială de reglementarea recentă în dreptul francez, care în Titlul IV al Cărții a III-a din noul C. civ., intrat în vigoare la 1 octombrie 2011, instituie fiducia. Reglementarea unei instituții asemănătoare trustului este, cu siguranță, un pas înainte pentru sistemul de drept privat românesc.

În Noul C. civ.(3), fiducia este definită ca operațiunea juridică prin care unul sau mai mulți constituitori transferă drepturi reale, drepturi de creanță, garanții ori alte drepturi patrimoniale sau un ansamblu de asemenea drepturi, prezente ori viitoare, către unul sau mai mulți fiduciari care le exercită cu un scop determinat, în folosul unuia sau mai multor beneficiari. Aceste drepturi alcătuiesc o masă patrimonială autonomă, distinctă de celelalte drepturi și obligații din patrimoniile fiduciarilor.

Observăm de la început că legiuitorul utilizează termenul de transfer în definiția fiduciei. Rămâne, astfel, doctrinei să stabilească dacă fiducia este un contract translativ de proprietate sau nu.

Doctrina românească, mai conservatoare și mai fidelă teoriei clasice a patrimoniului, fără a respinge posibilitatea existenței mai multor patrimonii aparținând aceleiași persoane, apreciază totuși că patrimoniul fiduciar este doar o masă particulară, separată de bunuri care nu se confundă cu celelalte mase de bunuri ale fiduciarului, existente în cadrul aceluiași patrimoniu, unic, al fiduciarului(4). Art. 32 alin. (2) precizează apoi că, în caz de diviziune și afectațiune, transferul drepturilor și obligațiilor dintr-o masă patrimonială în alta nu constituie o înstrăinare. Deci putem concluziona că, prin mecanismul fiduciei, nu se realizează efectiv o înstrăinare(5).

Pe de altă parte, susținătorii teoriei că fiducia este un transfer de proprietate - în special juriștii francezi - susțin că acest transfer este limitat, pe de o parte, planând asupra lui niște restricții de fond și altele de timp, de obligația fiduciarului-administrator de a returna bunul sau a-l retransmite unui terț. De asemenea, ea se prezintă ca un mecanism abstract și, cu toate că nu dezvăluie utilități, acestea sunt multiple: încrederea și siguranța în acțiunile unuia care va ști ce face (fie că este profesionist, fie că nu este).

..........


În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

;
se încarcă...