Universul Juridic nr. 2/2018

Soarta embrionilor umani congelați - o nouă provocare pentru Drept
de Lavinia-Maria Tec

07 februarie 2018

În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

Cumpără forma completă
  •  

Utilizarea tehnologiei în materia reproducerii umane asistate medical începând din a doua jumătate a secolului al XX-lea a marcat momentul apariției generațiilor "cyborg"(1) ("cyborg babies"(2)). Un "cyborg" reprezintă fuziunea simbiotică dintre viața organică și un sistem tehnologic sau, altfel spus, un organism hibrid, care are atât sisteme naturale, cât și artificiale. Reproducerea umană artificială este posibilă numai cu intervenția tehnologiei de către specialiști (biologi și medici) în clinicile de fertilizare, acolo unde se creează, depozitează și conservă material genetic uman (gameți feminini și masculini) și embrioni umani. Tehnologizarea reproducerii umane nu este posibilă fără o componentă juridică: contractualizarea acesteia. Soții sau partenerii încheie un contract de prestare de servicii medicale cu clinica de fertilizare. De aici rezultă că raporturile juridice în materia reproducerii umane asistate medical se nasc numai prin manifestarea voinței părților în acest sens. Soții sau cuplul afectat de infertilitate care dorește un copil aleg prestatorul de servicii în materie de fertilizare in vitro, în funcție de reputația clinicii, localizare, preț. De regulă, în urma utilizării tehnicilor de fertilizare in vitro, rezultă mai mulți embrioni decât numărul dorit pentru implantare. În majoritatea cazurilor, embrionii neutilizați la implantare sunt crioconservați.

Creată cu scopul de a fi alternativă la reproducerea umană naturală, reproducerea umană artificială ridică serioase probleme de ordin etic, moral și legal. Chiar dacă, în mediul academic, dezbaterile se axează asupra chestiunilor de ordin etic și moral, în prezenta lucrare nu ne vom opri asupra lor, ci vom aborda din perspectivă juridică problema embrionilor umani congelați.

Pentru juriști, prezintă interes modul în care se soluționează eventualele dispute cu privire la embrionii congelați între foștii soți sau parteneri, "părinții de intenție", care au consimțit la concepția embrionilor in vitro, la depozitarea și conservarea lor în clinici de fertilizare, precum și între aceștia și clinicile unde sunt depozitați și conservați în diverse situații care intervin după conceperea embrionilor, dar înainte de implantarea lor în uterul femeii, precum: divorțul sau despărțirea partenerilor, decesul unuia dintre soți sau parteneri, incapacitatea legală sau fizică de a lua decizii (punere sub interdicție judecătorească, demență, stare comatoasă).

Deși în România sunt autorizate, prin ordine ale Ministerului Sănătății, mai multe centre de fertilizare in vitro, iar promovarea în mediul online nu numai a acestora, ci și a unora neautorizate este foarte bună, lipsește o reglementare în această materie. Chiar dacă în art. 447 C. civ. se stipulează că regimul reproducerii umane asistate medical cu terț donator va face obiectul unei legi speciale, până în prezent aceasta nu a fost adoptată, însă industria embrionilor este în continuă dezvoltare, după cum se poate observa cu ușurință accesând internetul. Prin urmare, se ridică următoarea întrebare: cum vor tranșa instanțele de judecată problemele identificate mai sus? La această întrebare ne propunem să răspundem în cele ce urmează, utilizând legislație și jurisprudență străină, precum și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

1. Embrionii umani in vitro între două categorii juridice: "bunuri" sau "persoane"?

Încadrarea embrionilor umani într-o categorie sau alta este o problemă disputată deopotrivă de medici, biologi, teologi, filozofi, antropologi și juriști. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a recunoscut că nu există un consens între statele semnatare ale Convenției cu privire la calificarea embrionilor umani.

În dreptul nostru, nu se poate afirma că embrionul uman, în general, și cel congelat, în special, au un statut juridic. Cu toate acestea, două cazuri care au ajuns în fața Curții, dintre care unul a fost deja soluționat, iar altul este pe rol, relevă poziția organelor judiciare naționale cu privire la această chestiune. În cauza Knecht c. României(3) , reclamanta s-a plâns de faptul că i s-a încălcat dreptul de proprietate asupra embrionilor prin faptul că Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism din cadrul Parchetului General a instituit sechestru asigurător pe întregul material genetic găsit la clinica S. din București, în cadrul unei anchete penale demarate împotriva acesteia, inclusiv asupra celor 16 embrioni ai reclamantei, material genetic depozitat de DIICOT la Institutul de Medicină Legală "Mina Minovici". Ulterior, reclamanta a solicitat informații de la DIICOT, în calitatea sa de "proprietar al celor șaisprezece embrioni", privind procedura ce trebuie urmată pentru a-și recupera de urgență embrionii congelați, exprimându-și temerile cu privire la starea acestora. Imediat, reclamanta a fost informată de DIICOT că nu dispune de mijloacele tehnice de identificare a embrionilor respectivi, dat fiind că încă era în curs un inventar al întregului material aflat sub sechestru asigurator și nu a fost identificat niciun document cu privire la embrionii reclamantei. În acest context, reclamanta a fost sfătuită să desemneze un medic specializat în embriologie, care putea apoi contacta INML în acel scop. În acest sens, reclamanta a obținut de la Ministerul Sănătății o listă cu instituțiile medicale acreditate ca bănci de celule reproductive, conform Ordinului ministrului sănătății publice nr. 1225/2008, de unde rezulta că centrul medical S. și INML nu erau bănci acreditate.

Totodată, ministerul a informat-o pe reclamantă că nu putea interveni în niciun fel în relația contractuală dintre aceasta și S., presupunând că un astfel de contract exista și cuprindea dispoziții specifice cu privire la cine putea recupera embrionii și în ce circumstanțe. De asemenea, ministerul i-a sugerat reclamantei să contacteze S. și, în baza contractului pe care l-a încheiat cu această clinică, să ceară sprijin în identificarea și recuperarea embrionilor ei. După ce a reușit să găsească embriologi, clinica P. din Sibiu, unde aceștia activau, a solicitat Agenției Naționale de Transplant autorizarea de a recupera embrionii, dar nu a primit niciun răspuns. Cererea a fost reiterată, iar Agenția a informat clinica P. că nu-i putea acorda autorizarea solicitată, având în vedere că aceasta putea fi dată numai în privința unei bănci de țesuturi umane sau celule reproductive acreditată de Agenție, iar INML nu era.

Cu toate acestea, DIICOT a informat-o pe reclamantă că refuzul ANT nu era obligatoriu și că INML a fost numit custode legal al materialului genetic pe parcursul derulării anchetei penale. După încheierea anchetei și trimiterea în judecată a persoanelor răspunzătoare din clinica S., dosarul urma să fie trimis instanțelor penale. În consecință, a fost emisă o ordonanță autorizând-o pe reclamantă să-și recupereze embrionii până la o anumită dată, după care INML a încetat să mai funcționeze ca bancă-depozit numită de organele de anchetă. Reclamantei i s-a cerut să fie însoțită de un embriolog și să aducă un container special cu nitrogen lichid pentru transfer. Reclamanta a reușit să obțină de la o clinică din Austria un container special cu nitrogen lichid de tipul celui cerut pentru asemenea transferuri și a solicitat clinicii să realizeze transferul. Ulterior, clinica P. a informat-o pe reclamantă că ANT a refuzat autorizarea transferului din următoarele motive: INML nu a fost niciodată autorizat de ANT să depoziteze astfel de materiale și, prin urmare, nu poate exista nicio garanție cu privire la calitatea materialului depus acolo (împotriva contaminării, deteriorării etc.); mai mult, depozitarea acestui material în institut nu respectă cerințele legale (Ordinul ministrului sănătății publice nr. 1763/2007) cu privire la trasabilitatea materialului genetic. Având în vedere refuzul ANT și faptul că își desfășura activitatea sub autoritatea acesteia, precum și imposibilitatea de a garanta calitatea și siguranța embrionilor, clinica a informat-o pe reclamantă că nu putea realiza recuperarea lor. După această informare, reclamanta a solicitat din nou DIICOT emiterea unui ordin care să-i permită INML să continue depozitarea embrionilor ei până ce ANT autorizează recuperarea lor. Pentru a justifica necesitatea unei astfel de măsuri urgente, reclamanta a subliniat că imposibilitatea de a transfera embrionii ar avea repercusiuni serioase asupra dreptului la viață al embrionilor săi și asupra dreptului ei de a-și întemeia o familie. În aceeași zi, reclamanta a trimis o scrisoare similară la ANT, cerând reevaluarea circumstanțelor cazului și, prin urmare, autorizarea transferului embrionilor la clinica din Austria.

ANT i-a transmis reclamantei următorul răspuns: INML a fost numit custode cu nerespectarea dispozițiilor legale ale Directivei 2004/23/CE și aleart. 148 alin. (4) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății; INML nu a fost niciodată autorizat și nici nu a primit aprobarea ANT să funcționeze ca bancă de celule reproductive, clinica medicală S. a fost autorizată să funcționeze ca bancă de celule reproductive doar la 15 iulie 2009, și nu în iunie 2008, când materialul genetic a fost congelat și depozitat; Codul de procedură penală, invocat de DIICOT, nu a oferit garanții cu privire la securitatea și siguranța embrionilor pe timpul depozitării la S. (un an de zile) și, ulterior, la INML (șase luni de zile). De asemenea, ANT a susținut că nu avea nicio informație cu privire la modul în care embrionii au fost transportați de la S. la INML și nu putea, așadar, să garanteze respectarea condițiilor sanitare minime. Prin urmare, ANT nu a putut autoriza transferul embrionilor de la INML la altă clinică, pe teritoriul României sau în afara ei; mai mult, în conformitate cu prevederile art. 19 alin. (3) din Directiva 2004/23/CE, "toate țesuturile și celulele care nu respectă dispozițiile [legale] se îndepărtează".

Reclamanta a formulat mai multe cereri în fața instanțelor române - penale și de contencios administrativ - prin care solicita transferul embrionilor de la INML la o altă clinică din România sau în străinătate. Curtea de Apel București i-a respins cererea formulată în cadrul procesului penal, cu motivarea că nu există niciun temei legal pentru a răspunde cererii ei în cadrul procesului penal, instanțele civile având deplină competență de a-i examina plângerea. Judecătorul D.D. a arătat însă, în opinia sa separată, că a considerat cererea reclamantei ca fiind întemeiată, în măsura în care, în ciuda deciziei procurorului de restituire a embrionilor, autoritățile refuzau punerea în aplicare a deciziei. Având în vedere că măsura confiscării embrionilor se realiza în cadrul procesului penal, era firesc ca recuperarea lor să se realizeze în cadrul aceleiași proceduri. De asemenea, având în vedere că reclamanta nu putea fi considerată responsabilă de confiscare, care a fost dispusă de organele de anchetă în lipsa vreunei autorizații din partea ANT, "era prea mult să i se ceară reclamantei să inițieze o altă procedură pentru a putea obține autorizația de transfer de la ANT".

Ulterior, reclamanta a formulat la Curtea de Apel București o acțiune pentru obligarea ANT, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, să emită autorizația pentru transferul embrionilor săi la o clinică specializată și autorizată, în România sau în străinătate. În apărare, ANT și-a reiterat argumentele conform cărora faptul că embrionii au fost depozitați mai întâi la S., apoi la INML, unde au fost transportați în condiții necunoscute, niciuna dintre cele două instituții nefiind acreditată atunci ca bănci de celule reproductive, a creat incertitudine cu privire la siguranța și calitatea embrionilor. În aceste circumstanțe, nu se putea autoriza transferul conform legislației relevante. Mai mult, dacă orice clinică din România era de acord cu depunerea celor șaisprezece embrioni, ANT ar trebui să revoce acreditarea acelei clinici pentru nerespectarea legii.

Cererea reclamantei a fost respinsă ca nefondată. Instanța a considerat că, având în vedere legislația relevantă, ce impunea standarde specifice de calitate și siguranță cu privire la materialul genetic, și în măsura în care nici clinica S. și nici INML, la momentul depozitării inițiale a embrionilor, nu erau acreditate sau autorizate să funcționeze ca bănci de celule reproductive, refuzul ANT era justificat și în conformitate cu legea. Reclamanta a contestat această hotărâre în fața Înaltei Curți de Justiție și Casație, reiterând că, în conformitate cu argumentele Guvernului prezentate Curții, transferul embrionilor de la clinica S. la INML era realizat cu aprobarea Ministerului Sănătății și a directorului ANT. Prin urmare, refuzul ANT de a autoriza un alt transfer părea nejustificat. Mai mult, cele câteva vizite ale reclamantei la INML pentru a verifica starea embrionilor săi au arătat că aceștia erau păstrați în condiții precare, în lipsa unui personal instruit să îi supravegheze în mod corespunzător. După aproape 2 ani de la data sechestrării embrionilor, Înalta Curte a admis cererea reclamantei și a obligat ANT să autorizeze transferul celor șaisprezece embrioni de la INML la o clinică autorizată din România sau străinătate.

Având în vedere că măsura sechestrului asigurător are ca obiect bunuri mobile sau imobile, corporale sau incorporale, rezultă că procurorii au calificat embrionii umani congelați drept "bunuri". Aceeași calificare pare să fie reținută și de instanțele care au respins cererea reclamantei de restituire a embrionilor, una dintre instanțe motivând însă că nu există niciun temei legal pe care reclamanta să-și întemeieze cererea.

* Este extras din Revista română de drept privat nr. 4/2017.

(1) Termenul a fost folosit pentru prima dată de A. Balsamo, în Technologies of the Gendered Body: Reading Cyborg Women, Duke University Press, Durham, 1966.

(2) Sintagmă utilizată de R. Davis-Floyd și J. Dumit în Cyborg babies. From Techno-Sex to Techno-Tots, Routledge, New York, 1998.

(3) A se vedea hotărârea CEDO pronunțată la 2 octombrie 2012 în cauza nr. 10048/10. O cauză similară se află pe rolul Curții: Nedescu c. României, cauza nr. 70035/10.

Însă, în opinia Curții Europene a Drepturilor Omului(4), embrionii nu intră în sfera de aplicare a art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, referitor la protecția proprietății, deoarece embrionii umani nu pot fi reduși la "bunuri" în sensul acestei dispoziții. În schimb, Curtea a reținut că embrionii sunt "o parte constitutivă" a patrimoniului genetic și a identității biologice a celui care a consimțit la crearea embrionilor cu materialul său genetic(5). Cu toate acestea, Curtea a refuzat să tranșeze problema calificării embrionilor drept "persoane". În opinia sa concordantă, judecătorul Pinto de Albuquerque arată că majoritatea Curții a neglijat faptul că embrionul are o identitate biologică distinctă de cea a persoanei care a beneficiat de fertilizarea in vitro, chiar dacă el conține patrimoniul genetic al acestei persoane, și a uitat că demnitatea umană impune respectarea unicității fiecăruia și a diversității ființelor umane, așa cum spune Declarația universală asupra genomului uman și drepturilor omului(6).

..........


În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

;
se încarcă...