Universul Juridic nr. 2/2018

Interpretarea noțiunilor de faptă care nu este prevăzută de legea penală și de pedeapsă în alte limite decât cele prevăzute de lege, în calea extraordinară de atac a recursului în casație
de Lavinia Valeria Lefterache

06 februarie 2018

În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

Cumpără forma completă
  •  

I. Recursul în casație. Aspecte introductive privind admisibilitatea și soluțiile căii de atac

I.1. Noțiune

Apariția unei noi căi de atac aduce în discuție elementele care o particularizează și care îi dau semnificație distinctă în mecanismul de contestare a unei hotărâri judecătorești, prezentând importanță, sub aspectul noutății lor, condițiile de exercitare și efectele căii de atac. Comentariul de față își propune să se refere la două dintre cazurile de recurs în casație, art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. (inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală) și art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. (s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege), precum și la condițiile de admisibilitate dezvoltate de jurisprudență cu privire la acestea.

Recursul în casație a fost reglementat în Codul de procedură (art. 433-451 C. proc. pen., Partea specială, Titlul III, Capitolul V, Secțiunea a 2-a) ca o cale extraordinară de atac, îndreptată împotriva anumitor hotărâri definitive (prin care s-a judecat acuzația decurgând dintr-un raport juridic de drept material).

Scopul recursului în casație, conform art. 433 C. proc. pen., este conformitatea hotărârii definitive atacate cu regulile de drept, astfel încât calea de atac este strict limitată la motive ce țin de remedierea unor încălcări ale legii, constatate în raport de situația de fapt reținută de instanța de apel. Recursul în casație, deci, are ca scop respectarea principiului legalității. Fiind reglementat însă ca o cale extraordinară de atac, recursul în casație trebuie să asigure echilibrul între principiul legalității și respectarea autorității de lucru judecat, astfel încât să nu se aducă atingere siguranței circuitului juridic stabilit ca urmare a unei hotărâri definitive, decât în acele cazuri în care raporturile juridice constatate prin decizie nu au un fundament legal. În consecință, pe calea recursului în casație nu se poate invoca și, corespunzător, Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate analiza orice nelegalitate a hotărârilor. Legea prevede ca motive de recurs în casație doar acele elemente de nelegalitate suficient de importante încât să conducă la nevoia de a fi rejudecate consecințele unui raport juridic care beneficiază de autoritatea de lucru judecat.

Criticile cu privire la legalitatea unei hotărâri judecătorești definitive pot fi analizate în cadrul unui recurs în casație, iar criticile cu privire la modul în care o hotărâre definitivă a fost adoptată sau cu privire la conținutul acesteia pot face obiectul contestației în anulare sau revizuirii. Autoritatea de lucru judecat poate fi înlăturată atât prin recurs în casație, dacă soluția instanței, lucrul judecat, încalcă limitele legale, cât și prin contestație în anulare respectiv, revizuire, atunci când este vorba despre motive care afectează caracterul obiectiv al soluției pronunțate sau temeinicia răspunderii penale. Recursul în casație se deosebește de contestația în anulare, care vizează în principal remedierea unor chestiuni ce țin de procedura deja parcursă în cauză și al cărei mod de desfășurare a afectat caracterul obiectiv și fondat al soluției, ca și de revizuire, care are în vedere probe noi, care influențează imparțialitatea soluției pronunțate anterior și dovedesc netemeinicia hotărârii definitive, probe decurgând din constatarea noilor realități pe cale separată, de o altă instanță de judecată decât cea care soluționează cererea de revizuire(1) .

Decizia de recurs în casație conduce la restabilirea legalității consecințelor unei hotărâri definitive. Legalitatea hotărârii reprezintă concordanța acesteia cu regulile de drept, ca de exemplu stabilirea unor pedepse în limitele prevăzute de lege, pronunțarea unei hotărâri de condamnare pentru o faptă care este prevăzută de legea penală, pronunțarea unei hotărâri de condamnare cu respectarea duratei în care săvârșirea unei infracțiuni permite consecințele răspunderii penale, pronunțarea unei hotărâri de condamnare de către instanța competentă potrivit legii.

În cadrul unui recurs în casație pot fi examinate doar regulile care țin de legalitatea răspunderii penale stabilite prin hotărârea definitivă (legalitatea incriminării, legalitatea pedepselor, legalitatea răspunderii penale, legalitatea procedurilor), nu și temeinicia răspunderii penale care este examinată în cadrul revizuirii sau caracterul obiectiv al răspunderii penale care se examinează în cadrul contestației în anulare. În consecință, printr-un recurs în casație instanța verifică doar legalitatea răspunderii penale (art. 447 C. proc. pen.) :

a) legalitatea existenței răspunderii penale (soluția greșită de încetare a procesului penal);

b) legalitatea stabilirii răspunderii penale prin soluționarea acțiunii penale în raport de respectarea regulilor de competență a instanței (omisiunea respectării dispozițiilor privind competența după materie sau după calitatea persoanei, în cursul judecății, atunci când judecata a fost efectuată de o instanță inferioară celei legal competente);

c) legalitatea consecințelor răspunderii penale (condamnarea inculpatului a fost pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, omisiunea constatării grațierii sau constatarea, în mod greșit, a grațierii unei pedepse aplicate inculpatului, ca și aplicarea pedepselor în alte limite decât cele prevăzute de lege).

În alte ipoteze decât cele reglementare ca motive de recurs în casație, de exemplu, contestația în anulare și revizuirea, sunt puse în discuție înseși probele care au condus la pronunțarea deciziei definitive, modul obiectiv de apreciere a probelor sau conținutul lor. Autoritatea de lucru judecat, ca prezumție în procesul penal, urmare a rămânerii definitive a unei hotărâri, conduce la concluzia că toate elementele care țin de evaluarea unei instanțe de judecată sunt fondate pe probe și nu mai pot fi înlăturate printr-o cale de atac extraordinară decât dacă probele înseși sunt infirmate/înlăturate [de exemplu, în cazul revizuirii prevăzută de art. 453 alin. (1) lit. a) și e) C. proc. pen.] ori ca urmare a descoperirii unei fraude în legătură cu soluția a cărei revizuire se cere [de exemplu, în cazul revizuirii prevăzută de art. 453 alin. (1) lit. b), c) și d) C. proc. pen.] sau dacă două instanțe au dat evaluări diferite cu privire la aceleași elemente de fapt [de exemplu, în cazul revizuirii prevăzută de art. 453 alin. (1) lit. e) C. proc. pen., pe considerentul contrarietății între hotărâri, și contestației în anulare prevăzute de art. 426 lit. i) C. proc. pen. pe considerentul ne bis in idem]. Totodată, procedura prin care o hotărâre judecătorească a fost adoptată poate conduce la concluzia lipsei obiectivității soluției pronunțate (ca urmare a procedurii desfășurate care a împiedicat dezbaterea contradictorie a probelor și prezentarea argumentelor tuturor părților implicate în procedură), chestiune analizată în cadrul contestației în anulare.

Cu precădere, recursul în casație, spre deosebire de celelalte căi de atac, permite examinarea unei hotărâri definitive doar în limitele legalității. În calea de atac a recursului în casație nu poate fi reevaluat materialul probator și stabilităuație de fapt diferită de cea menționată în decizia atacată. Examinarea cauzei în recurs în casație are astfel o triplă condiționare: pe de o parte, dispozițiile ce reglementează soluționarea pe fond a acestei căi extraordinare de atac cu privire la probe (pot fi administrate ca probe înscrisurile invocate în motivarea căii de atac, deci pentru susținerea caracterului nelegal al hotărârii, în limitele cazurilor de casare, și nu pot fi administrate probe cu privire la situația de fapt), pe de altă parte, limitele admiterii în principiu (care nu pot fi extinse după ce recursul a fost declarat admisibil cu privire la alte cazuri de casare) și, în al treilea rând, situația de fapt reținută de instanța de apel (care nu poate fi modificată de instanța de recurs deoarece nu se administrează probe care să permită o reevaluare a acesteia, ci doar înscrisuri cu privire la motivele de recurs în casație).

Astfel, de exemplu, încadrarea juridică a faptei de violare de domiciliu în dispozițiile art. 224 alin. (1) C. pen. referitoare la forma de bază a infracțiunii sau în dispozițiile art. 224 alin. (2) C. pen. referitoare la varianta agravată a acestei infracțiuni nu se include în sfera cazului de recurs în casație prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., întrucât, în cadrul acestui caz de recurs în casație, instanța stabilește dacă fapta este sau nu este incriminată, neputându-se substitui instanței de apel în ceea ce privește încadrarea juridică.

Înalta Curte, examinând recursul în casație, exercită un control asupra legalității hotărârii atacate, fără posibilitatea de a administra probe noi, cu excepția înscrisurilor, astfel încât constatările sale decurg din probele deja administrate. Aprecierea situației de fapt poate fi doar consecința directă a administrării nemijlocite a probelor(2), ceea ce nu intră în competența de soluționare a recursului în casație, ci a altor căi extraordinare de atac, astfel cum s-a precizat mai sus.

I.2. Verificarea admisibilității recursului în casație

Admisibilitatea recursului în casație presupune existența unuia dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 438 C. proc. pen. (cazurile în care se poate face recurs în casație)(3) . Necesitatea ca hotărârile penale definitive, dar contrare legii, să fie îndreptate, trebuie însă conciliată cu autoritatea de lucru judecat, respectiv cu siguranța și stabilitatea circuitului juridic. Astfel, siguranța raporturilor juridice reglementate prin hotărâri judecătorești definitive impune, cu privire la exercitarea unei căi de atac, atât o limitare în timp (termenul de declarare a recursului(4) ), cât și din perspectiva interesului procesual (persoane care pot declara un recurs în casație(5) și natura hotărârilor care pot fi atacate(6) ), precum și a cazurilor invocate(7) .

Recursul în casație urmărește restabilirea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile în materia răspunderii penale. Recursul în casație invocă o neconcordanță între situația de fapt și consecințele juridice reținute de instanța de apel. Apărările care nu au corespondent în situația de fapt reținută de instanța de apel, cele care nu decurg din situația de fapt reținută de instanța de apel nu pot fi examinate printr-un recurs în casație, ci prin alte căi de atac (revizuire, contestație în anulare, conform exemplelor de mai sus, supra I.1).

Recursul în casație nu poate repune în discuție constatările jurisdicțiilor anterioare cu privire la fapte. Instanța care judecă un recurs în casație este obligată să țină cont de constatările de fapt din procedurile judiciare anterioare, repunerea în discuție a situației soluționate definitiv prin alte hotărâri, fără administrarea nemijlocită a probelor constituind o încălcare a regulilor procesului echitabil(8). Instanța de recurs în casație exercită un control asupra hotărârii atacate, fără posibilitatea de a administra probe noi, cu excepția înscrisurilor, astfel încât constatările sale se întemeiază pe situația de fapt reținută de instanța de apel. Aprecierea situației de fapt este consecința directă a administrării nemijlocite a probelor și, în consecință, situația de fapt reținută în apel nu poate fi schimbată într-un recurs în casație.

..........


În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

;
se încarcă...