Universul Juridic nr. 1/2018

Proporționalitate și deferență la Curtea de la Strasbourg
de Teodor Papuc

16 ianuarie 2018

În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

Cumpără forma completă
  •  

1. Introducere

Aproape că orice dezbatere științifică despre proporționalitate implică o discuție despre deferența pe care o manifestă judecătorii în privința autorităților care au luat deciziile contestate în fața lor, având în vedere faptul că această metodă impune un control mai riguros decât alte metode de soluționare a litigiilor privind drepturile omului(1).

Originile metodei proporționalității se trag din dreptul administrativ german. De aici, metoda a fost preluată în dreptul constituțional german, după care a migrat spre Strasbourg(2). Astăzi este aplicată în mod curent în sistemul Convenției Europene a Drepturilor Omului (în continuare, "Convenția"), în special când Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare, "Curtea") oferă o interpretare în cazurile în care sunt puse în discuție limitările drepturilor garantate de art. 8-11 din acest tratat. Însă în drumul său spre Strasbourg, proporționalitatea nu a fost părăsită de ideea deferenței și de dezbaterile din jurul acesteia. Deferența este o doctrină creată de către judecători prin auto-limitarea judecății lor și își păstrează același statut la Strasbourg(3). De unde și realitatea că aceștia nu-și arogă mereu sarcina corectării exercițiilor de putere ale statelor-membre, ci le oferă, în acest sens, o marjă de apreciere(4). Rigoarea cu care aplică ei testul proporționalității stabilește întinderea marjei de apreciere(5), aceasta din urmă fiind un produs secundar al testului.

Totuși, deosebirea dintre deferența manifestată de către judecătorii de la Strasbourg, prin acordarea marjei de apreciere, și deferența manifestată de către judecătorii naționali, prin acordarea marjei de discreție factorilor de luare a deciziilor contestate în fața lor este în primul rând una de tip structural(6). Deferența judecătorilor de la Strasbourg operează pe un plan vertical, ea fiind manifestată de către un organ internațional (i.e. Curtea) față de autoritățile naționale, iar deferența judecătorilor naționali operează la nivel orizontal și privește relația dintre puterile statului.

Până a ajunge la efectuarea testului de proporționalitate, după ce constată respectarea condițiilor procedurale impuse de art. 35 din Convenție, Curtea stabilește existența unei ingerințe, verifică dacă această ingerință afectează un drept garantat de Convenție și determină dacă ingerința a fost prevăzută de lege. Și în aceste etape poate fi manifestată deferența. Cu referire la constatarea și evaluarea faptelor și interpretarea și aplicarea legislației naționale de către autoritățile unui stat, Curtea a notat că ține în primul rând de autoritățile naționale și în special de tribunalele naționale să interpreteze și să aplice legile naționale. Aplicarea acestui principiu devine cu atât mai vizibilă atunci când sunt interpretate actele juridice cu caracter privat, cum sunt contractele. În asemenea situații, tribunalele naționale sunt mai bine plasate decât o instanță internațională pentru a evalua, în lumina tradițiilor juridice locale, contextul particular al litigiului din fața lor și diferitele drepturi și interese concurente. În acest sens, autoritățile naționale și în special tribunalele se bucură de o marjă largă de apreciere. Totuși, Curtea își rezervă competența de a interveni atunci când stabilirea faptelor și a legii naționale de către tribunalele naționale au fost efectuate de o manieră nerezonabilă sau arbitrară sau vădit neconformă cu principiile fundamentale ale Convenției(7).

Cum "drepturile omului nu-și prescriu conținutul în mod exhaustiv"(8) , statele se bucură de o marjă de apreciere în privința interpretării și stabilirii întinderii lor. Această marjă se datorează în special faptului că Europei îi lipsește, deocamdată, o ordine sociala și morală comună care să servească drept indicator al direcției normative(9) , în ciuda faptului că Preambulul Convenției vorbește despre "concepția comună și respectul comun drepturilor omului". Un exemplu bine-cunoscut sub acest aspect este cauza Vo c. Franței, 8 iulie 2004, unde Curtea a menționat (la parag. 82), în legătură cu aplicabilitatea art. 2, că stabilirea momentului de la care începe viața unei persoane ține de marja de apreciere a statelor. În Schalk și Kopf c. Austriei, 24 iunie 2010, parag. 61-62, Curtea a reținut că nu va mai considera că dreptul la căsătorie garantat de art. 12 trebuie limitat, în toate circumstanțele, la căsătoria dintre două persoane de sex opus. În consecință, art. 12 poate fi incident în cazul persoanelor de același sex care doresc să se căsătorească, doar dacă acest tip de căsătorie este reglementat în dreptul național al statului lor. Curtea a observat că instituția căsătoriei are conotații sociale și culturale adânc înrădăcinate, care se pot deosebi de la o societate la alta. Ea a reiterat că nu trebuie să se grăbească să substituie judecata autorităților naționale cu judecata ei, acestea fiind cel mai bine plasate să evalueze și să răspundă la nevoile societății. Tot astfel, în Babiarz c. Poloniei, 10 ianuarie 2017, parag. 49, Curtea a notat că nici art. 12, nici art. 8 din Convenție nu pot fi interpretate în sensul în care ar garanta un drept la divorț. Însă ea a reținut că dacă legislația națională permite divorțul, fapt care nu reprezintă o cerință a Convenției, art. 12 le asigură persoanelor divorțate dreptul de a se recăsători.

În scopurile prezentului articol, voi trece în revistă bazele deferenței și mă voi opri la deferența manifestată de către Curte în efectuarea testului de proporționalitate, atunci când pune în balanță dreptul unei persoane cu un interes public, și în procesul de punere în balanță a două drepturi sau libertăți concurente.

2. Bazele deferenței manifestate de către curtea de la Strasbourg

Deferența manifestată la Strasbourg față de deciziile autorităților naționale are la bază consensul existent între statele-părți la Convenție, legitimitatea democratică și expertiza autorităților naționale.

2.1. Consensul european

Factorul consensului european, exprimat prin legislația convergentă a statelor-membre, prin tratatele internaționale la care acestea sunt parte sau chiar prin soft-law-ul internațional, influențează în mod direct deferența manifestată de către Curte. Cu cât mai redus este consensul cu privire la caracterul vătămător de drepturi al unei măsuri, cu atât mai mare este marja de apreciere acordată de către Curte autorităților naționale. Cu cât mai mult se opune practica statală curentă argumentelor statului reclamat, cu atât mai strict este controlul Curții(10).

Acest factor a fost utilizat mai ales în interpretarea limitărilor care au avut ca fundament morala publică(11) sau menținerea autorității și a imparțialității judiciarului(12).

În cauza Handyside c. Regatului Unit, 7 decembrie 1976, care a avut în vedere limitarea libertății de exprimare a reclamantului, proprietar al unei edituri din Londra, manifestată prin confiscarea tirajului unui manual destinat elevilor care ar fi conținut formulări obscene, Curtea a observat că nu este posibil să identifici în legislația națională a diferitelor state membre o concepție uniformă privind morala (parag. 48). Viziunea acestei legislații în privința cerințelor moralei variază în timp și spațiu, în special în era noastră caracterizată de evoluția rapidă a opiniilor pe marginea unui subiect. Dat fiind contactul direct și continuu cu forțele vitale ale țărilor lor, autoritățile statale se află într-o poziție mai bună decât judecătorii internaționali pentru a oferi o opinie privind conținutul exact al acestor cerințe, ca și în cazul necesității unei restricții sau a unei penalități. Ține de autoritățile naționale să facă analiza inițială a realității nevoii sociale presante pe care o presupune noțiunea de necesitate în acest context. Prin urmare, art. 10 alin. (2) din Convenție le lasă statelor contractante o marjă de apreciere. Această marjă le este acordată atât legislatorului național (prin condiția legalității ingerinței), cât și corpului judiciar, care este chemat să interpreteze și să aplice legile în vigoare. Deși reclamantul a subliniat că traduceri publicate ale manualului circulau liber în majoritatea statelor membre ale Consiliului Europei (parag. 57), marja națională de apreciere și caracterul opțional al restricțiilor și al penalităților la care face trimitere art. 10 alin. (2) au scutit Curtea să accepte acest argument. Statele contractante și-au modelat fiecare abordarea în lumina circumstanțelor din țările lor. Ele au trebuit să țină cont, inter alia, de diferitele viziuni care prevalau acolo în privința cerințelor protecției moralei într-o societate democratică. Faptul că majoritatea acestor state au decis să permită circulația manualului nu înseamnă că hotărârile instanțelor engleze au încălcat art. 10.

În Sunday Times c. Regatului Unit, 26 aprilie 1979, autoritățile cenzuraseră un articol despre efectele unui medicament în cazul sarcinilor pierdute după consumarea acestuia de un număr mare de femei gravide, care trebuia să fie publicat în ziarul The Sunday Times. Acest articol ar fi sfidat instanța de judecată în fața căruia era pendinte un proces referitor la această situație, prin încercarea de a influența soluția acesteia. Curtea a reținut că întinderea puterii de apreciere a autorităților naționale nu este identică în privința tuturor scopurilor prevăzute de art. 10 alin. (2). Dacă speța Handyside a avut în vedere protecția moralei, domeniu în care autoritățile statale sunt plasate mai bine decât judecătorul internațional pentru a stabili conținutul exact al acestei cerințe, nu se poate susține același lucru despre noțiunea obiectivă de autoritate a puterii judecătorești (parag. 59). Dreptul și practica naționale dezvăluie un grad ridicat al consensului în această privință. Prin urmare, în acest caz, controlul european mai extins corespunde unei puteri discreționare de apreciere mai reduse. Curtea a conchis că ingerința invocată nu avusese la bază o nevoie socială suficient de presantă care să cântărească mai mult decât interesul public al libertății de exprimare, în înțelesul art. 10 din Convenție. Așadar, motivele limitării impuse reclamanților nu fuseseră proporționale cu scopul legitim urmărit și nici necesare într-o societate democratică pentru menținerea autorității puterii judecătorești (parag. 67).

Uneori, Curții îi este suficientă existența unei tendințe pe plan internațional cu privire la o anumită politică, pentru a restrânge marja de apreciere, ca de exemplu în Appleby și alții c. Regatului Unit, 6 mai 2003. În acest caz, reclamanților li s-a interzis să colecteze semnături și să-și exprime mesajele de protest la standurile lor situate la intrarea unui mall-proprietate privată, împotriva construirii unei arene în vecinătatea centrului orașului. Deși Curtea a observat doar existența unei tendințe, nu și a unui consens care să o sprijine în analiza acestui caz, ea a reținut că interzicerea accesului pe o proprietate poate avea ca efect împiedicarea exercițiului efectiv al libertății de exprimare. Curtea nu a exclus, așadar, existența unei obligații pozitive din partea statului de a proteja exercițiul drepturilor din Convenție prin reglementarea dreptului de proprietate (parag. 46). Totuși, având în vedere faptul că reclamanții au avut la dispoziție metode alternative de promovare a mesajelor lor și numărul de semnături colectate, Curtea nu a constatat existența unei încălcări (parag. 48).

* Este extras din volumul "Studii și cercetări juridice europene. Conferința internațională a doctoranzilor în drept - Timișoara, 2017", Ed. Universul Juridic, București, 2017.

(1) Cora Chan, A Preliminary Framework for Measuring Deference in Rights Reasoning, International Journal of Constitutional Law, vol. 14, nr. 4, 2016, p. 852. Am în vedere inclusiv testul Wednesbury, care constituie un test inerent deferențial, bazat strict pe caracterul rezonabil al unei măsuri: Associated Picture Houses Ltd v Wednesbury Corporation [1948] 1 KB 223.

..........


În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

;
se încarcă...