Universul Juridic nr. 1/2018

Implicații ale azilului în procedura extrădării
de Dan Lupașcu

10 ianuarie 2018

În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

Cumpără forma completă
  •  

1. Introducere

Recent, presa internațională a mediatizat intens demersul liderului separatist catalan, Carles Puigdemont, învinuit, după declararea independenței Cataloniei, de rebeliune, răzvrătire și deturnare de fonduri, de a se refugia în Belgia, speculându-se posibila intenție a acestuia de a solicita azil, în vederea evitării predării sale în Spania, în baza unui mandat european de arestare.

În acest context, menționăm că, din punct de vedere statistic, anul trecut în Belgia s-au înregistrat doar 49 de cereri de azil formulate de către cetățeni UE(1) (având în vedere că statele membre ale Uniunii Europene și-au însușit valorile esențiale specifice domniei legii, în practică, admiterea cererilor de azil pentru cetățenii UE este destul de rar întâlnită(2)).

Ipoteza de mai sus nu este, însă, una inedită. La fel de răsunătoare sunt și următoarele exemple(3):

(i) campionul mondial la șah, Bobby Fischer, cetățean american, a solicitat azil în Islanda, în 2005, urmare a inculpării sale penale pentru încălcarea sancțiunilor economice impuse de către O.N.U fostei Iugoslavii, deoarece acesta și-a apărat titlul, participând la un meci împotriva lui Boris Spassky, organizat la Belgrad;

(ii) fondatorul Wikileaks, Julian Assange, a solicitat în 2012 azil din partea Ecuadorului, după ce a dat publicității informații militare americane confidențiale, inclusiv protocoale confidențiale de securitate;

(iii) în 2013, cetățeanul american, Edward Snowden a devoalat documente clasificate ale Administrației de securitate americane, călătorind și solicitând apoi azil în Rusia.

Între azil și procedura extrădării există o legătură strânsă, care de multe ori se reflectă în cazuri mediatizate la scară globală.

Decizia de a acorda sau de a respinge cererea de azil poate avea consecințe importante și de lungă durată pentru relațiile diplomatice și geo-strategice dintre state, precum și cu privire la eficiența și legitimitatea înțelegerilor și tratatelor internaționale.

Susținem, în acord cu un alt autor(4), că, datorită naturii politice a majorității solicitărilor de azil, acesta a devenit mai degrabă o excepție de la regula internațională a extrădării ori a demersurilor legale ale unui stat de a solicita să îi fie predați cetățenii care se sustrag procedurilor penale desfășurate în aceste țări solicitante.

2. Scurt istoric privind instituția azilului și entitățile cu atribuții în acest domeniu

Potrivit art. 14 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată și proclamată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la 10 decembrie 1948: "În caz de persecuție, orice persoană are dreptul de a căuta azil și de a beneficia de azil în alte țări. Acest drept nu poate fi invocat în cazul unor urmăriri penale bazate pe comiterea unei crime de drept comun sau pe acțiuni contrare scopurilor și principiilor Organizației Națiunilor Unite".

Declarația Universală a Drepturilor Omului, document cu valoare deopotrivă moral-politică și juridică, a reprezentat catalizatorul "unei vaste acțiuni de elaborare a unor instrumente juridice în cadrul Organizației Națiunilor Unite, care au întărit dimensiunea juridică a acestor drepturi"(5) .

În acest context, a fost adoptată în 28 iulie 1951, la Geneva, Convenția Națiunilor Unite privind statutul refugiaților, acest instrument reprezentând baza protecției internaționale a refugiaților(6).

Protocolul privind statutul refugiaților, încheiat la New York la 31 ianuarie 1967, a fost adoptat pentru a extinde sfera categoriilor de refugiați cărora li se pot aplica prevederile Convenției din 1951, în sensul de a include toți refugiații care intră sub incidența definiției date în convenție, fără a se ține seama de data limită de 1 ianuarie 1951.

Înaltul Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiați (sau Agenția O.N.U. pentru refugiați, abreviat U.N.H.C.R.), înființat în 1950, veghează la respectarea Convenției din 1951 și Protocolului din 1967(7). Totodată, în situațiile în care se solicită extrădarea unui refugiat sau unui solicitant de azil, U.N.H.C.R.poate interveni pe lângă autoritățile din statul solicitat (chiar în situația în care nu este recunoscut formal rolul său în acest stat) la nivel diplomatic ori în cadrul procedurilor de extrădare, direct sau indirect, prin avocați sau alte persoane care acționează pentru persoana extrădabilă în cauză(8).

Organizația Internațională pentru Migrație (O.I.M.) este o entitate inter-guvernamentală înființată în 1951, ce joacă, de asemenea, un rol important în înțelegerea fenomenului migrației și implicațiilor acestuia asupra societății(9).

3. Sistemul European Comun de Azil

Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE)(10), în art. 3, prevede că: "Uniunea oferă cetățenilor săi un spațiu de libertate, securitate și justiție, fără frontiere interne, în interiorul căruia este asigurată libera circulație a persoanelor, în corelare cu măsuri adecvate privind controlul la frontierele externe, dreptul de azil, imigrarea, precum și prevenirea criminalității și combaterea acestui fenomen" (s.n.).

..........


În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

;
se încarcă...