Universul Juridic nr. 12/2017

Procedura camerei preliminare - considerații
de Maria-Ariana Dociu

27 decembrie 2017

În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

Cumpără forma completă
  •  

1. Noțiuni introductive privind camera preliminară

Camera preliminară, instituție prevăzută de către noul Cod de procedură penală, schimbă optica asupra realităților vieții juridice actuale, fiind unul dintre rezultatele efortului de a răspunde exigențelor de legalitate, celeritate și echitate a procesului penal. Rațiunile avute în vedere de către legiuitor în introducerea acestei instituții, regăsite și în cuprinsul Expunerii de motive a Legii privind Codul de procedură penală(1) , au la bază înlăturarea duratei excesive a procedurilor în faza de judecată, contribuind astfel și la îndreptarea unor deficiențe care au condus la condamnarea României de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

În prezent, instituția camerei preliminare este reglementată în cuprinsul Codului de procedură penală la art. 342-348, unde se găsesc elementele referitoare la obiectul și durata, măsurile premergătoare, procedura, soluțiile ce pot fi pronunțate și contestația împotriva acestor soluții.

2. Precedente legislative în țara noastră și elemente de drept comparat

Se impune să precizăm, încă de la început, că această instituție nu are un caracter cu totul inovator în peisajul procesual penal român, legislația noastră cunoscând și instituția "ședinței premergătoare". Această instituție a funcționat o scurtă perioadă de timp, intrând în vigoare prin modificarea Codului de procedură penală în anul 1953, fiind modificată apoi în 1956 și ulterior abrogată prin Decretul nr. 473/1957. Fostul Tribunal al Capitalei a decis că în ședința premergătoare nu se analizau probele, căci prin aceasta s-ar fi pronunțat nu o clasare, ci o adevărată achitare, substituindu-se instanței de fond(2) .

În ceea ce privește dreptul comparat, legislația procesual penală franceză conține instituția judecătorului de instrucție - juge d'instruction, care are competențe în luarea tuturor măsurilor pentru aflarea adevărului într-o cauză anume, adunând toate elementele constitutive ale cauzei; în momentul în care consideră cercetarea încheiată, acest judecător are competența de a emite un ordin de neîncepere al urmăririi penale ori poate trimite persoana spre a fi judecată(3).

În Italia este cunoscută procedura audierii preliminare, prevăzute de art. 418-425 al Codului de procedură penală italian(4) . Aceasta are ca și obiect efectuarea unei verificări preliminare a fondului. Procedura este una nepublică, desfășurându-se în cameră de consiliu, judecătorul având posibilitatea de a administra chiar și din oficiu anumite probe, de a audia inculpatul și martori; avocatul inculpatului are dreptul de a participa, fiind în prealabil notificat despre desfășurarea procedurii. Procurorul este cel care va face un rezumat al rezultatelor anchetei preliminare și al probelor pe care se bazează cererea de punere sub acuzare. De asemenea, dacă ceea ce se relevă în cadrul ședinței de judecată este diferit de ceea ce este prevăzut în rechizitoriu, ori survine o infracțiune conexă sau o circumstanță agravantă, procurorul poate modifica încadrarea juridică a faptei reținute. Dacă în cursul acestei proceduri se descoperă existența vreunei cauze care ar împiedica exercitarea sau continuarea acțiunii penale, dacă fapta nu este prevăzută de lege ori nu există sau dacă nu inculpatul a săvârșit fapta ori acesta nu răspunde penal, judecătorul va pronunța o hotărâre prin care se ia măsura de a nu se mai continua procedurile.

În Germania, Codul de procedură penală(5) prevede existența unei etape prealabile în care judecătorul are rolul de a opta între a deschide procedura publică împotriva inculpatului ori a respinge cererea care i-a fost adresată de către Ministerul Public în privința judecății pe fond. Competența judecătorului german este mai extinsă decât cea a celui român, primul având atât posibilitatea de a statua asupra temeiniciei acuzațiilor reținute în sarcina inculpatului, cât și dreptul de a examina caracterul temeinic al probelor acumulate pe parcursul urmăririi penale. Art. 203 al Codului de procedură penală german prevede, ca și o condiție a trimiterii cauzei în judecată, existența, în lumina rezultatelor promovate în urma efectuării anchetei preliminare, a unor temeiuri suficiente de a suspecta că persoana acuzată a comis fapta reținută în sarcina sa. În acest sens, art. 202 al Codului german prevede posibilitatea instanței de a dispune, în această fază, administrarea unor probe care să contribuie la clarificarea unor aspecte ce țin de caz. Aceste ultime două prerogative îi lipsesc judecătorului de cameră preliminară român, cu mențiunea că potrivit Deciziei nr. 641/2014 a Curții Constituționale(6) , instanța constituțională a constatat că "din reglementarea instituției camerei preliminare, se desprinde ideea imposibilității pentru judecătorul din această fază de a administra probe pentru a stabili legalitatea probelor administrate în faza de urmărire penală" și că "în anumite circumstanțe aspectele de fapt ce au stat la baza obținerii anumitor probe au relevanță directă și implicită asupra legalității probelor; or, imposibilitatea judecătorului de cameră preliminară de a administra noi probe ori de a solicita depunerea anumitor înscrisuri, precum și lipsa unei dezbateri orale cu privire la aceste aspecte, îl pun pe acesta în postura de a nu putea clarifica situația de fapt, aspect ce se poate răsfrânge implicit asupra analizei de drept".

După cum putem observa, în cazul acestor sisteme, spre deosebire de reglementarea din țara noastră, procedura preliminară nu se limitează la verificarea legalității actelor din cursul urmăririi penale ori a probelor administrate, ci competențele judecătorului se întind pe o plajă mai largă, inclusiv de a administra diverse probe.

3. Camera preliminară - fază a procesului penal

Fiind un element de noutate legislativă procesual penală, camera preliminară reprezintă, în viziunea majorității doctrinei de specialitate(7), o fază procesuală distinctă a procesului penal, alături de urmărirea penală, judecată și punerea în executare a hotărârilor. Există, totodată, și opinia contrară potrivit căreia procesul penal cuprinde trei faze (urmărirea penală, judecata și punerea în executare a hotărârilor penale), iar camera preliminară ar reprezenta "numai un stadiu preliminar al judecății în primă instanță, aceasta din urmă constituind, la rândul ei, o etapă a fazei de judecată (alături de judecata în căile de atac)"(8). Autorii care împărtășesc această ultimă opinie aduc ca și argument faptul că legiuitorul prevede, în cuprinsul art. 342obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenței și a legalității sesizării instanței, precum și verificarea legalității administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală.

Așadar, în această viziune, legiuitorul, în mod practic, a preluat obligațiile care erau cuprinse în cadrul art. 300 al Codului de procedură penală anterior, obligații referitoare la verificarea sesizării instanței, adică la îndatorirea de a verifica, din oficiu și la prima înfățișare, regularitatea actului de sesizare. Drept urmare, instanța avea obligația de a verifica legalitatea rechizitoriului, respectiv dacă: rechizitoriul a fost întocmit de procurorul din cadru parchetului competent, dacă cuprindea mențiunile care erau prevăzute de art. 263 vechiul Cod de procedură penală (spre exemplu, descrierea faptei de care era acuzat inculpatul, indicarea încadrării juridice), precum și dacă rechizitoriul a fost verificat sub aspectul legalității și temeiniciei, potrivit art. 264 alin. (2) vechiul Cod de procedură penală(9) . Dacă neregularitatea nu putea fi remediată de îndată și nici pe calea acordării unui termen în acest sens, atunci dosarul se restituia procurorului, pentru refacerea acestuia.

De asemenea, în continuarea argumentației, se specifică că legiuitorul a preluat și dispozițiile cuprinse în art. 2781 Codul de procedură penală anterior.

Cu toate acestea, în cuprinsul deciziei nr. 377/2010 a ÎCCJ, se arată că:

"Jurisprudența și doctrina sunt, într-o covârșitoare majoritate, în sensul opiniei că verificările instanței, conform art. 300 alin. (1) C. pr. pen., poartă asupra actului propriu-zis (rechizitoriului), asupra îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege în ceea ce privește conținutul actului de sesizare și respectării art. 264 alin. (3) C. pr. pen.

În principiu, examinarea eventualelor nulități din cursul urmăririi penale (încălcarea unor norme care reglementează faza urmăririi penale), este o activitate distinctă de examinarea regularității actului de sesizare, și rezultă din existența, distinctă, a art. 300 C. pr. pen., respectiv, a art. 332 C. pr. pen.".

În susținerea primei opinii, căreia mă raliez, se pot contura următoarele justificări:

- reglementarea expresă și distinctă a instituției, într-un titlu separat de cel rezervat fazei de judecată;

- obiectul este clar stabilit și determinat de către legiuitor, și anume acela de a analiza competența instanței, legalitatea sesizării instanței/a actului de sesizare și a administrării probelor și a efectuării actelor în cursul urmăririi penale, fie pentru verificarea sancțiunii excluderii unor probe care nu au fost legal și loial administrate, fie pentru a se constata incidența unor eventuale nulități absolute ori relative;

..........


În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

;
se încarcă...