Curtea Constituțională - CCR

Decizia nr. 648/2017 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. XVIII alin. (2) teza finală din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă

Modificări (...)

Text publicat în M.Of. al României.

În vigoare de la 03 ianuarie 2018

Acest document poate avea modificări ulterioare. Cumpărați documentul în formă actualizată sau alegeți un abonament Lege5 care permite accesul la orice formă actualizată.

Cumpără forma actualizată
sau autentifică-te
  •  
Valer Dorneanu - președinte
Marian Enache - judecător
Petre Lăzăroiu - judecător
Mircea Ștefan Minea - judecător
Daniel Marius Morar - judecător
Mona-Maria Pivniceru - judecător
Livia Doina Stanciu - judecător
Simona-Maya Teodoroiu - judecător
Varga Attila - judecător
Irina-Loredana Gulie - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 483 alin. (2) teza finală din Codul de procedură civilă, excepție ridicată de Camelia-Lidia Bugnar, Gabriela Elena Deac, Kovacs Rozalia, Gheorghe Mihala și Șerbana Nedelcu în Dosarul nr. 5.907/62/2014 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția a II-a civilă și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.788D/2017.

2. La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea excepției de neconstituționalitate.

C U R T E A,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin Încheierea din 11 aprilie 2017, pronunțată în Dosarul nr. 5.907/62/2014, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția a II-a civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 483 alin. (2) teza finală din Codul de procedură civilă. Excepția a fost ridicată de Camelia-Lidia Bugnar, Gabriela Elena Deac, Kovacs Rozalia, Gheorghe Mihala și Șerbana Nedelcu, într-o cauză având ca obiect soluționarea acțiunii în constatarea nulității absolute a unor hotărâri adoptate de Adunarea generală extraordinară a acționarilor Societății Agro Bârsa - S.A. din Brașov, aflată în faza judecării recursului, fără citarea părților, în cadrul procedurii de filtrare a recursurilor, în temeiul art. 493 din Codul de procedură civilă.

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate se arată, în esență, că prevederile legale criticate sunt discriminatorii și limitează accesul liber la justiție, deoarece nu permit exercitarea căii extraordinare a recursului împotriva hotărârilor date de instanțele de apel, în cazurile în care legea instituie doar calea de atac a apelului împotriva hotărârilor de primă instanță. În speță sunt incidente prevederile art. 132 alin. (2) și (9) din Legea societăților nr. 31/1990, potrivit cărora hotărârile adunării generale a acționarilor contrare legii sau actului constitutiv pot fi atacate în justiție, iar hotărârea judecătorească pronunțată este supusă numai apelului.

6. Se mai arată că excluderea unei hotărâri judecătorești de la controlul de legalitate exercitat, în temeiul art. 483 alin. (3) din Codul de procedură civilă, de Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate fi justificat prin scopul degrevării instanței supreme, dat fiind faptul că la același rezultat se poate ajunge prin intermediul procedurii de filtrare a recursului, reglementată de art. 493 din același cod. Invocă jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia sunt încălcate dispozițiile art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, privind interzicerea discriminării, în cazul în care persoane aflate în situații analoage sau comparabile beneficiază de un tratament diferențiat, fără o justificare obiectivă sau rezonabilă. În același sens se mai arată că principiul egalității a fost afirmat de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene ca un principiu general al dreptului european, iar potrivit jurisprudenței instanței europene, principiul egalității nu este compatibil cu tratamentul diferit aplicat unor situații comparabile, cu excepția existenței unei justificări obiective.

7. Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția a II-a civilă apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, având în vedere faptul că prevederile legale criticate se circumscriu domeniului de reglementare a procedurii de judecată, care, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituție, este atributul exclusiv al legiuitorului. Or, așa cum a statuat în mod constant Curtea Constituțională în jurisprudența sa, accesul liber la justiție nu presupune, în toate cazurile, accesul la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac prevăzute de lege, deoarece competența și procedura de judecată sunt stabilite de legiuitor, care poate institui reguli speciale de procedură, atât timp cât asigură posibilitatea de a ajunge în fața instanțelor judecătorești în condiții de egalitate. Mai mult, instituirea unor reguli speciale, inclusiv în ceea ce privește căile de atac, nu contravine principiului egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, cât timp se asigură egalitatea juridică a cetățenilor în utilizarea lor.

8. În ceea ce privește invocarea încălcării dreptului la un proces echitabil, statuat de art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Înalta Curte apreciază că statele nu sunt obligate să creeze căi de atac, cu excepția celui de-al doilea grad de jurisdicție în materie penală. Astfel, numai în măsura în care sunt create căi de atac, există o obligație convențională a statelor de a asigura respectarea exigențelor unui proces echitabil în cadrul acestor căi de atac. Invocă, în acest sens, Decizia Curții Constituționale nr. 73 din 4 iunie 1996. Se mai apreciază că nu sunt încălcate nici prevederile art. 14 din aceeași Convenție, în condițiile în care părțile au acces la căile de atac instituite de legiuitor pentru o anumită categorie de litigii, fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație.

9. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate invocate.

10. Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Se arată că, potrivit dispozițiilor art. 126 alin. (2) din Constituție, competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt cele prevăzute numai prin lege, în virtutea acestui mandat constituțional, legiuitorul având competența de a adopta reglementări cu caracter general sau special, derogatoriu, cu aplicabilitate la anumite situații, în mod egal, pentru toți cei interesați în exercitarea acelorași categorii de drepturi sau în îndeplinirea acelorași categorii de obligații. Iar, potrivit prevederilor art. 129 din Constituție, împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii. Se mai susține că noul cod a instituit o categorie nouă de hotărâri judecătorești, anume aceea a hotărârilor care nu sunt susceptibile de recurs, soluția fiind diferită de cea promovată de Codul de procedură civilă din 1865, care a cunoscut categoria hotărârilor ce nu puteau fi controlate pe calea apelului. Rațiunile pentru care legiuitorul a suprimat calea de atac a recursului sunt determinate, în principal, de imperativul major al descongestionării instanței supreme de un număr considerabil de recursuri, interesul relativ redus al litigiului constituindu-se, deopotrivă, într-un temei pentru suprimarea căii extraordinare de atac a recursului.

11. Dreptul de acces la justiție, ca drept fundamental convențional și constituțional, nu conferă tuturor sine modo și dreptul de acces la toate "gradele de jurisdicție", dar implică indubitabil dreptul la exercitarea căilor de atac prevăzute de lege. Soluția legislativă criticată de autorii excepției trebuie analizată și în contextul regândirii regimului căilor de atac prin noua reglementare procesual civilă de drept comun, care a adus o schimbare de paradigmă în ceea ce privește sistemul căilor de atac și rolul recursului. Astfel, apelul este calea de atac obișnuită, de drept comun, care se poate exercita în legătură cu orice nemulțumire referitoare la hotărârea de primă instanță, fie că este de fapt sau de drept, asigurând două judecăți de fond, deci dublul grad de jurisdicție; spre deosebire de reglementarea anterioară, când excepțiile erau nejustificat de numeroase, noul cod a restrâns considerabil aceste excepții și a dat prioritate exercitării apelului. În sistemul noului cod, apelul este singura cale ordinară de atac, cale de atac obișnuită, care a fost suprimată în puține cazuri față de vechea reglementare, tocmai pentru a sublinia că, de regulă, ultima care poate îndrepta o nedreptate este instanța de apel, care asigură o nouă judecată de fond și, deci, dublul grad de jurisdicție, recursul intervenind într-adevăr excepțional, în condiții restrictive și exclusiv pentru motive de legalitate. Se arată că recursul este o cale extraordinară de atac prin care, în condițiile și pentru motivele limitativ prevăzute de lege, se exercită un control suplimentar de legalitate, că recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, că, în cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată [art. 483 alin. (3) și alin. (4) teza I], că "recursul hibrid", prevăzut de art. 3041 din vechiul Cod de procedură civilă nu se mai regăsește în noul cod și că necesitatea acestui recurs, ca substitut (imperfect) al apelului, a fost generată de suprimarea discutabilă a apelului într-un număr mare de cauze, în vechea reglementare.

12. Se mai invocă Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994, deciziile nr. 226 din 18 mai 2004, nr. 350 din 7 mai 2015 și nr. 517 din 7 iulie 2015, precum și Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 32 din 9 iunie 2008.

13. Avocatul Poporului apreciază că prevederile legale criticate sunt constituționale. În acest sens arată că dispozițiile legale criticate nu încalcă principiul egalității cetățenilor în fața legii, întrucât art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă nu conține nicio dispoziție discriminatorie, regimul juridic diferit fiind determinat de deosebirea de situații, care impune soluții legislative diferite, în vederea asigurării celerității soluționării cauzelor. De asemenea, arată că diferențierea hotărârilor care pot fi sau nu pot fi supuse recursului se face pe criteriul valorii în bani a pretențiilor deduse judecății, iar nu pe cel al averii sau al categoriei sociale, prin urmare, textul legal atacat nu instituie discriminări pe criteriile prevăzute de art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, de natură să aducă atingere principiului egalității cetățenilor în fața legii.

14. În privința pretinsei încălcări a dispozițiilor art. 21 din Constituție, se apreciază că dreptul de acces la tribunale nu este absolut, invocând în acest sens Hotărârea din 21 februarie 1975, pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Golder împotriva Regatului Unit, paragraful 38. Invocă, de asemenea, Decizia Curții Constituționale nr. 288 din 3 iulie 2003.

15. Se mai apreciază, privitor la dimensiunile principiului constituțional al accesului liber la justiție, că acesta trebuie discutat și în raport cu accesul la căile de atac. Astfel, accesul liber la justiție nu înseamnă numai posibilitatea unei acțiuni în justiție, ci și de a folosi căile de atac prevăzute de lege. Legiuitorul pune la dispoziție căile de atac optime, cu luarea în considerare a naturii cauzei și a ierarhiei judecătorești de la care începe accesul liber la justiție. Prin urmare, numai legea poate stabili care sunt și în ce condiții se exercită aceste căi de atac, ea putând stabili folosirea numai a unora sau restrângând exercițiul altor căi de atac, cu condiția să nu aducă atingere existenței dreptului sau a libertății. În plus, recursul are caracterul de jurisdicție exercitabilă numai în cazuri strict determinate, ducând la o judecată ce nu poartă asupra fondului, ci exclusiv asupra legalității hotărârii anterior pronunțate, legalitate care va fi validată doar ca urmare a aprecierii probelor deja existente la dosar.

16. Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

C U R T E A,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, republicată, reține următoarele:

17. Curtea Constituțională a fost sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

18. Obiectul excepției de neconstituționalitate, potrivit încheierii de sesizare, îl reprezintă prevederile art. 483 alin. (2) teza finală (Obiectul și scopul recursului. Instanța competentă) din Codul de procedură civilă, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 247 din 10 aprilie 2015. În legătură cu obiectul excepției, Curtea reține că, potrivit art. XVIII alin. (1) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 89 din 12 februarie 2013, " (1) Dispozițiile art. 483 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, se aplică proceselor pornite începând cu data de 1 ianuarie 2016." Acest termen a fost prorogat în mod succesiv, prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2015 pentru prorogarea unor termene prevăzute de Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 964 din 24 decembrie 2015, și prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 95/2016 pentru prorogarea unor termene, precum și pentru instituirea unor măsuri necesare pregătirii punerii în aplicare a unor dispoziții din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1009 din 15 decembrie 2016, astfel încât, în prezent, dispozițiile art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă se aplică proceselor pornite începând cu data de 1 ianuarie 2019.

19. Prin urmare, având în vedere data învestirii instanței de judecată în prezenta cauză, Curtea reține că obiectul excepției îl reprezintă prevederile art. XVIII alin. (2) teza finală din Legea nr. 2/2013. Prevederile legale criticate au următorul cuprins: " (2) În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a) -i) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului."

20. În opinia autorilor excepției de neconstituționalitate, prevederile legale criticate contravin dispozițiilor din Constituție cuprinse în art. 16 - Egalitatea în drepturi și art. 21 - Accesul liber la justiție. De asemenea, sunt invocate prevederile art. 6 - Dreptul la un proces echitabil și art. 14 - Interzicerea discriminării cuprinse în Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

21. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că prevederile art. 483 alin. (2) teza finală din Codul de procedură civilă se referă la faptul că, în procesele începute de la data de 15 februarie 2013 (data intrării în vigoare atât a Legii nr. 2/2013, cât și a Codului de procedură civilă) și până la data de 31 decembrie 2018 nu pot fi atacate cu recurs hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului. În speța dedusă soluționării instanței de judecată este vorba de hotărârea judecătorească pronunțată în apel ce vizează acțiunea formulată împotriva hotărârilor adunării generale a acționarilor unei societăți, contrare legii sau actului constitutiv, în temeiul art. 132 alin. (2) și (9) din Legea societăților nr. 31/1990, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.066 din 17 noiembrie 2004.

22. Analizând motivarea excepției de neconstituționalitate, Curtea reține că autorii acesteia sunt nemulțumiți, în principal, de faptul că beneficiază numai de calea de atac a apelului, fiind suprimată calea de atac a recursului, iar în acest mod sunt încălcate prevederile constituționale și convenționale referitoare la accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil, precum și cele referitoare la egalitatea în fața legii și interzicerea discriminării. În legătură cu acest aspect, Curtea reține că, în noul Cod de procedură civilă, recursul constituie o cale extraordinară de atac ce poate fi exercitată de partea nemulțumită pentru motive de nelegalitate și numai în condițiile prevăzute de lege. Apelul reprezintă calea ordinară de atac, ce are un caracter devolutiv, instanța de apel statuând atât în fapt, cât și în drept (art. 476 din Codul de procedură civilă).

23. În ceea ce privește reglementarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătorești, în jurisprudența sa, Curtea a statuat că, în conformitate cu dispozițiile art. 126 alin. (2) din Constituție, legiuitorul are competența exclusivă de a institui, în considerarea unor situații deosebite, reguli speciale de procedură, precum și modalități speciale de exercitare a drepturilor procedurale, semnificația liberului acces la justiție nefiind aceea a accesului, în toate cazurile, la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac (a se vedea, în acest sens, Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, Decizia nr. 1.132 din 16 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 776 din 19 noiembrie 2008, sau Decizia nr. 396 din 26 aprilie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 368 din 31 mai 2012).

24. De asemenea, în legătură cu dispozițiile art. 129 din Constituție, în jurisprudența sa, Curtea a subliniat că Legea fundamentală nu cuprinde dispoziții cu privire la obligativitatea existenței tuturor căilor de atac, ci statuează că părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 99 din 23 mai 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 21 august 2000, Decizia nr. 1.034 din 14 septembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 763 din 16 noiembrie 2010, sau Decizia nr. 1.415 din 20 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 839 din 28 noiembrie 2011).

25. De asemenea, în jurisprudența Curții Constituționale s-a reținut că, instituind reguli speciale privind exercitarea căilor de atac, legiuitorul trebuie să asigure părților interesate posibilitatea de a formula o cale de atac împotriva hotărârii judecătorești considerate defavorabile. Lipsa oricărei căi de atac împotriva unei hotărâri pronunțate în instanță echivalează cu imposibilitatea exercitării unui control judecătoresc efectiv, dreptul de acces liber la justiție devenind astfel un drept iluzoriu și teoretic (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 192 din 3 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 2 iulie 2014, paragraful 13, cu referire la deciziile nr. 99 din 23 mai 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 21 august 2000, nr. 230 din 16 noiembrie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 665 din 16 decembrie 2000, nr. 226 din 18 mai 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 507 din 7 iunie 2004, nr. 572 din 3 noiembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.144 din 19 decembrie 2005, nr. 500 din 15 mai 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 18 iulie 2012 și nr. 967 din 20 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 18 decembrie 2012, sau Decizia nr. 375 din 7 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 643 din 22 august 2016, paragraful 39).

26. Mai mult, Curtea reține că, în prezenta cauză, autorii excepției au avut acces la judecarea cauzei în primă instanță, precum și în apel, beneficiind, așadar, de o cale de atac, care, potrivit art. 476 alin. (1) din Codul de procedură civilă, provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanța de apel statuând atât în fapt, cât și în drept.

27. În ceea ce privește critica referitoare la discriminarea creată prin interzicerea exercitării căii extraordinare a recursului împotriva hotărârilor date de instanțele de apel, în cazurile în care legea instituie doar calea de atac a apelului împotriva hotărârilor de primă instanță, în acord cu jurisprudența sa constantă, Curtea reține că, în vederea asigurării egalității cetățenilor în exercitarea drepturilor lor procesuale, inclusiv a căilor de atac, la instituirea regulilor de acces al justițiabililor la aceste drepturi, legiuitorul este ținut să respecte principiul egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, prevăzut de art. 16 alin. (1) din Constituție. De aceea, nu este contrară acestui principiu instituirea unor reguli speciale, inclusiv în ce privește căile de atac, cât timp ele asigură egalitatea juridică a cetățenilor în utilizarea lor. Principiul egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea, el nu exclude ci, dimpotrivă, presupune soluții diferite pentru situații diferite (a se vedea, în acest sens, cu titlu exemplificativ, Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994).

28. Or, în prezenta cauză, textul legal criticat nu conține nicio dispoziție discriminatorie, în măsura în care se aplică tuturor celor aflați în situația prevăzută în ipoteza normativă, fără nicio discriminare pe considerente arbitrare, iar regimul juridic diferit, constând în faptul că hotărârile date de instanțele de apel, în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului, nu pot fi atacate cu recurs, este determinat de deosebirea de situații, care impune soluții legislative diferite, în vederea asigurării celerității soluționării cauzelor aflate pe rolul instanțelor.

29. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

D E C I D E:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Camelia-Lidia Bugnar, Gabriela Elena Deac, Kovacs Rozalia, Gheorghe Mihala și Șerbana Nedelcu în Dosarul nr. 5.907/62/2014 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția a II-a civilă și constată că dispozițiile art. XVIII alin. (2) teza finală din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția a II-a civilă și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 17 octombrie 2017.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE
prof. univ. dr. VALER DORNEANU
Magistrat-asistent,
Irina-Loredana Gulie

Acest document poate avea modificări ulterioare. Cumpărați documentul în formă actualizată sau alegeți un abonament Lege5 care permite accesul la orice formă actualizată.

;
se încarcă...