Curtea Constituțională - CCR

Decizia nr. 1090/2011 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 121, art. 124, art. 125, art. 128 alin. (5), art. 207 alin. (1), art. 209, art. 215 alin. (1), art. 288 alin. (1), precum și ale art. 289 alin. (1) și (2) din Legea educației naționale nr. 1/2011

Modificări (...)

Text publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 807 din 15 noiembrie 2011.

În vigoare de la 15 noiembrie 2011

Acest document poate avea modificări ulterioare. Cumpărați documentul în formă actualizată sau alegeți un abonament Lege5 care permite accesul la orice formă actualizată.

Cumpără forma actualizată
sau autentifică-te
  •  
Augustin Zegrean
Acsinte Gaspar
Petre Lăzăroiu
Mircea Ștefan Minea
Ion Predescu
Puskas Valentin Zoltan
Tudorel Toader
Fabian Niculae
- președinte
- judecător
- judecător
- judecător
- judecător
- judecător
- judecător
- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Simona Ricu.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 121, art. 124, art. 125, art. 128 alin. (5), art. 207 alin. (1), art. 209, art. 215 alin. (1), art. 288 alin. (1), precum și ale art. 289 alin. (1) și (2) din Legea educației naționale nr. 1/2011, excepție ridicată direct de Avocatul Poporului.

La apelul nominal se constată lipsa părții, față de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care, invocând jurisprudența în materie a Curții, respectiv Decizia nr. 2 din 4 ianuarie 2011, pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a acesteia.

C U R T E A,

având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:

Prin Adresa nr. 4.064 din 7 iunie 2001, înregistrată la Curtea Constituțională cu nr. 3.338 din 7 iunie 2011, trimisă Curții Constituționale în temeiul prevederilor art. 146 lit. d) teza finală din Constituție, Avocatul Poporului a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 121, art. 124, art. 125, art. 128 alin. (5), art. 207 alin. (1), art. 209, art. 215 alin. (1), art. 288 alin. (1), precum și ale art. 289 alin. (1) și (2) din Legea educației naționale nr. 1/2011.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține că, deși Constituția nu definește expressis verbis autonomia universitară, totuși Legea fundamentală consacră unele diferențieri între cele 3 forme de învățământ: de stat, particular și confesional. În acest context, autonomia universitară dobândește caractere specifice fiecăreia dintre aceste forme de învățământ. Având în vedere economia dispozițiilor constituționale, trebuie ca regulile privind organizarea și funcționarea instituțiilor de învățământ să se circumscrie regimului juridic al proprietății publice sau private și totodată să permită exercitarea neîngrădită a liberei inițiative.

Prevederile legale criticate nu stabilesc această nuanțare care este determinată de sensul dispozițiilor constituționale, ele reglementând în același mod învățământul de stat și cel particular. Aceste prevederi contravin, astfel, principiului constituțional al autonomiei universitare, deformându-i înțelesul și conținutul și deturnându-i scopul.

Astfel, soluțiile prevăzute de dispozițiile art. 121 și ale art. 128 alin. (5) din Legea nr. 1/2011 subordonează instituțiile de învățământ superior puterii discreționare a unei autorități executive. Este adevărat că imperativul asigurării calității procesului de învățământ face necesară supravegherea modului de implementare a programelor naționale de către fiecare unitate de învățământ, dar, în învățământul superior particular, o asemenea competență nu trebuie să revină unei autorități executive, ci unui organism autonom care să prezinte garanții de neutralitate și obiectivitate.

În plus, în lipsa unor criterii obiective de control și apreciere a modului în care se exercită autonomia universitară, misiunea asumată de Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului ar putea degenera în abuz, iar controlul exercitat poate limita discreționar autonomia universitară, sub amenințarea unor sancțiuni.

De asemenea, condiționarea adoptării Cartei universitare de obținerea rezoluției pozitive a Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului poate genera extinderea controlului de legalitate și asupra oportunității organizării și funcționării instituțiilor de învățământ particular.

Totodată, dispozițiile art. 125 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 1/2011, potrivit cărora Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului poate revoca din funcție rectorul unei universități, cele ale art. 207 alin. (1) care enumeră limitativ structurile de conducere în instituțiile de învățământ superior de stat și particulare, precum și prevederile art. 209 din lege, prin care sunt stabilite limitativ cele două modalități de desemnare a rectorului, restricționează posibilitatea instituțiilor de învățământ de a-și adapta structurile ori funcțiile de conducere în raport cu specificul lor și cu cerințele reale de funcționare.

Principiul autonomiei universitare este încălcat și prin dispozițiile art. 288 alin. (1) din lege, conform cărora activitățile didactice care excedează o normă didactică sunt remunerate în regim de plată cu ora, limitând însă, pentru personalul titular, numărul maxim de ore plătite în acest regim la o normă didactică minimă, indiferent de instituția la care se efectuează. Având în vedere că instituțiile de învățământ particular se autofinanțează, acestea trebuie să aibă dreptul de a-și stabili numărul de cadre didactice necesar, modul de remunerare a acestora, precum și alte aspecte care privesc gestionarea propriilor resurse umane și financiare.

Totuși, nu se poate susține că trebuie să existe o egalitate absolută între învățământul superior particular și învățământul superior de stat, câtă vreme învățământul superior particular are la bază proprietatea privată, iar statul nu contribuie cu nimic la desfășurarea și dezvoltarea acestuia. În aceste condiții, nu se poate nega învățământului superior particular o marjă de acțiune mai mare în ceea ce privește organizarea procesului de învățământ și o mai mare libertate de opțiune în modul de administrare a resurselor economico-financiare și a celor umane; obligațiile pe care statul le poate institui învățământului superior particular și confesional trebuie să se limiteze la respectarea opțiunilor și orientărilor strategice naționale ale învățământului superior.

Prin dispozițiile art. 215 alin. (1) din Legea nr. 1/2011 se prevede că, după împlinirea vârstei de pensionare, ocuparea oricărei funcții de conducere în universitățile de stat, particulare și confesionale este interzisă, cu excepția mandatelor în exercițiu la data intrării în vigoare a legii, iar în conformitate cu prevederile art. 289 alin. (1) și (2) din lege, personalul didactic și de cercetare se pensionează la împlinirea vârstei de 65 de ani, fiind interzisă ocuparea oricărei funcții de conducere sau de administrare, la orice nivel al universității, după pensionare, ceea ce este de natură să încalce principiul nediscriminării pe criteriul vârstei. În orice societate civilizată, persoanele care și-au dovedit în timp valoarea, contribuind hotărâtor la dezvoltarea învățământului academic și a cercetării științifice, ar trebui să primească o recunoaștere unanimă din partea autorităților publice, în special a legiuitorului, care dispune de pârghiile necesare afirmării drepturilor și, implicit, asigurării unor standarde înalte de calitate a învățământului universitar.

Dispozițiile art. 215 alin. (1) și ale art. 289 alin. (1) și (2) din Legea educației naționale nr. 1/2011 contravin atât principiului autonomiei universitare, cât și prevederilor art. 4, art. 16 și art. 20 din Constituție și ale art. 21 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Art. 21 din Cartă interzice discriminarea de orice fel, bazată pe motive precum sexul, rasa, culoarea, originea etnică sau socială, caracteristicile genetice, limba, religia sau convingerile, opiniile politice sau de orice altă natură, apartenența la o minoritate națională, averea, nașterea, un handicap, vârsta sau orientarea sexuală.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Președintele Senatului consideră că motivele de neconstituționalitate menționate în sesizare sunt întemeiate, prevederile legale criticate încălcând dispozițiile art. 32 alin. (5) și (6) și ale art. 45 din Constituție.

Astfel, deși Constituția nu definește expres noțiunea de autonomie universitară - permițând legiuitorului să stabilească dimensiunile concrete ale acestui principiu constituțional - totuși, acesta consacră unele diferențieri între cele trei forme de învățământ: de stat, particular și confesional, regulile privind organizarea și funcționarea instituțiilor de învățământ trebuind să se circumscrie regimului juridic al proprietății - publică sau privată - și, totodată, trebuie să permită exercitarea neîngrădită a liberei inițiative. Legiuitorul nu a ținut seama de aceste diferențieri constituționale, cuprinzând totul în sintagma "sistem național de învățământ", exprimare ce nu se regăsește în Constituție, lucru care este explicabil având în vedere că această lege a fost adoptată prin angajarea răspunderii Guvernului, Parlamentului fiindu-i refuzată posibilitatea de a dezbate și analiza acest proiect de act normativ. Dispozițiile legale criticate deformează sensul noțiunii de autonomie universitară, anulându-i înțelesul și conținutul și deturnându-i scopul.

Președintele Senatului este pe deplin de acord cu argumentația Avocatului Poporului, reluând criticile expuse de acesta din urmă în sesizarea sa.

Președintele Camerei Deputaților și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Potrivit art. 76 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, Curtea a solicitat ministrului educației, cercetării, tineretului și sportului informații privind unele aspecte ridicate prin excepția de neconstituționalitate. Acesta a comunicat aceste informații prin Adresa nr. 4.051 din 14 iulie 2011.

Ministrul educației, cercetării, tineretului și sportului consideră că dispozițiile legale atacate sunt constituționale. Astfel, menționând jurisprudența Curții Constituționale în materie, ministrul educației, cercetării, tineretului și sportului apreciază că art. 121 din lege nu încalcă autonomia universitară, Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului având doar rolul de a asigura respectarea și punerea în aplicare a prevederilor legale relevante de către instituțiile de învățământ superior. Potrivit dispozițiilor legale, Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, în exercitarea atribuțiilor sale, se sprijină pe organisme din care fac parte membrii comunității universitare, cadre didactice și de cercetare.

Dispozițiile art. 124, art. 125 alin. (1), art. 207 alin. (1) și art. 209 din Legea educației naționale nr. 1/2011 sunt în concordanță cu exercitarea autonomiei universitare. În ceea ce privește critica normei de la art. 207 alin. (1) prin prisma încălcării autonomiei universitare, aceasta trebuie coroborată cu art. 131 din Legea educației naționale nr. 1/2011, deoarece legiuitorul a urmărit să lase libertate universităților în ceea ce privește structura acestora, pentru buna desfășurare a procesului de educație, proces care reprezintă o obligație și un drept în același timp. Instituția de învățământ superior poate înființa, pe perioadă determinată și pe proiecte, unități de cercetare distincte sub raportul bugetului de venituri și cheltuieli, care au autonomie și statute proprii, aprobate de senatul universitar. Componentele prevăzute la alin. (1) și (2) ale art. 131 sunt organizate de fiecare instituție de învățământ superior, astfel încât instituția să își realizeze misiunea, să asigure criteriile și standardele de calitate, să gestioneze în mod eficient activitățile de învățământ, cercetare, producție sau transfer cognitiv și tehnologic și să asigure sprijinul administrativ adecvat membrilor comunității universitare. De asemenea, referitor la art. 209, ministrul educației, cercetării, tineretului și sportului observă că în ipoteza acestui articol sunt trecute cele două modalități consacrate de legislația românească pentru ocuparea unei funcții (numirea într-o funcție ca urmare a unor alegeri sau ca urmare a susținerii unui concurs). Cele două modalități nu reprezintă modalități arbitrare, ci expresia modelelor alternative consacrate la nivel mondial. Tocmai pentru a lăsa opțiunea, la nivelul comunității academice, s-a organizat deja, în universități, referendum cu privire la modul de desemnare a rectorului.

Cu privire la criticile aduse art. 288 alin. (1) din lege, ministrul educației, cercetării, tineretului și sportului apreciază că autonomia universitară este un drept atât al universităților de stat, cât și al universităților particulare. Argumentația autorului excepției, în sensul că universitățile particulare pot beneficia de o autonomie universitară "mai extinsă", încalcă chiar principiul a cărui respectare o reclamă acesta. Fără a nega fundamentul economic și patrimonial al universităților particulare și proprietatea privată a acestora, înființate prin lege fără scop patrimonial și cu afectațiune specială, acesta nu poate constitui și fundamentul instituirii unei forme de autonomie diferite față de cea consacrată de art. 32 alin. (6) din Constituție, așa cum este autonomia academică. Proprietatea privată, care este la baza învățământului superior particular, nu poate fi un argument pentru susținerile autorului excepției, în sensul că, atâta vreme cât statul nu contribuie la dezvoltarea acestuia, învățământul particular este îndreptățit să nu se supună legii organice prin care se reglementează organizarea învățământului la nivel național. Însă, după opinia ministrului educației, cercetării, tineretului și sportului, universitățile particulare acreditate fac parte din sistemul național de învățământ și pot organiza activități de învățământ numai cu respectarea legii, raportat la principiul autonomiei universitare.

Prevederile constituționale consacră și garantează o singură formă de autonomie, și anume cea universitară, indiferent că este vorba de învățământul superior de stat sau de învățământul superior particular, autonomie al cărei conținut trebuie să fie identic în ambele cazuri.

Mai mult, potrivit art. 223 alin. (3) din Legea educației naționale nr. 1/2011, universitățile particulare beneficiază de fonduri de la stat, ceea ce este de natură să contrazică argumentația autorului excepției de neconstituționalitate, conform căreia soluția legislativă criticată este justificată în cazul învățământului superior de stat a cărui finanțare este asigurată de stat.

În ceea ce privește criticile formulate față de art. 215 alin. (1) și art. 289 alin. (1) și (2) din Legea educației naționale nr. 1/2011, prin raportare la art. 4, 16 și 20 din Constituția României, respectiv interzicerea ocupării unor funcții de conducere în universitățile de stat, particulare și confesionale, după îndeplinirea vârstei de pensionare, cu excepția mandatelor în exercițiu la data intrării în vigoare a legii, această măsură nu este de natură să încalce principiul egalității prevăzut de Constituție, întrucât criteriul vârstei este o condiție legală aplicabilă în mod egal tuturor persoanelor aflate în situații identice, care se încadrează în ipoteza prevăzută de norma juridică, pentru exercitarea unei profesii.

Prin Legea educației naționale nr. 1/2011 s-a procedat chiar la o extindere a autonomiei universitare prin acordarea unor drepturi și responsabilități extinse prin asumarea unei misiuni clar definite prin Carta universitară privind activitatea însușită ca instituție ce furnizează servicii de educație și formare, de cercetare, precum și alte activități în cadrul societății românești, cu asumarea răspunderii publice. În aceste condiții de deschidere și de responsabilizare, este evident că universitățile reprezintă parteneri responsabili ai societății românești în crearea unor servicii educaționale de formare a cetățenilor României. Pe cale de consecință, Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, în calitatea sa de autoritate publică, răspunde de modul în care este respectată legislația învățământului de către toți furnizorii de servicii de educație.

C U R T E A,

examinând sesizarea Avocatului Poporului, punctul de vedere al președintelui Senatului, informațiile comunicate de ministrul educației, cercetării, tineretului și sportului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile de lege criticate raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie prevederile art. 121, art. 124, art. 125, art. 128 alin. (5), art. 207 alin. (1), art. 209, art. 215 alin. (1), art. 288 alin. (1) și ale art. 289 alin. (1) și (2) din Legea educației naționale nr. 1/2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 18 din 10 ianuarie 2011, care au următorul conținut:

- Art. 121:

"

Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului este autoritate publică și este abilitat să urmărească, să controleze aplicarea și respectarea reglementărilor legale în domeniul învățământului superior și să aplice, dacă este cazul, sancțiuni. De asemenea, Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului controlează modul în care universitățile își exercită autonomia universitară, își asumă misiunea generală și pe cea proprie și își exercită răspunderea publică."

- Art. 124:

"

(1) Răspunderea publică obligă orice instituție de învățământ superior, de stat sau particulară:

a) să respecte legislația în vigoare, carta proprie și politicile naționale și europene în domeniul învățământului superior;

b) să aplice și să se supună reglementărilor în vigoare referitoare la asigurarea și evaluarea calității în învățământul superior;

c) să respecte politicile de echitate și etică universitară, cuprinse în Codul de etică și deontologie profesională aprobat de senatul universitar;

d) să asigure eficiența managerială și eficiența utilizării resurselor, în cazul universităților de stat, și a cheltuirii fondurilor din surse publice, conform contractului instituțional;

e) să asigure transparența tuturor deciziilor și activităților sale, conform legislației în vigoare;

f) să respecte libertatea academică a personalului didactic, didactic auxiliar și de cercetare, precum și drepturile și libertățile studenților.

(2) În cazul universităților confesionale, răspunderea publică se extinde la respectarea statutului și a prevederilor dogmatice și canonice specifice cultului respectiv.";

- Art. 125:

"

(1) În cazul în care se constată nerespectarea obligațiilor prevăzute la art. 124, Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului sesizează senatul universitar în termen de 30 de zile de la data constatării. Dacă în termen de 3 luni de la data sesizării, universitatea continuă să nu respecte obligațiile prevăzute la art. 124, Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului aplică, în termen de maximum 6 luni de la data sesizării inițiale a senatului universitar, una sau mai multe dintre următoarele măsuri:

a) revocarea din funcție a rectorului, în baza propunerii Consiliului de etică și management universitar, cu consultarea senatului universitar. În termen de maximum 5 zile lucrătoare de la data revocării din funcție a rectorului, senatul universitar are obligația să desemneze un prorector care reprezintă universitatea și care devine ordonator de credite până la confirmarea unui nou rector de către ministrul educației, cercetării, tineretului și sportului. În termen de 3 luni de la revocarea din funcție a rectorului, senatul universitar finalizează procedurile de desemnare a unui nou rector, cu respectarea prevederilor legale în vigoare, și trimite spre confirmare ministrului educației, cercetării, tineretului și sportului numele noului rector;

b) reduce sau elimină temporar sau definitiv accesul la finanțările din surse publice, la propunerea Consiliului de etică și management universitar;

c) propune Guvernului inițierea unui proiect de lege de reorganizare sau desființare a instituției de învățământ superior în cauză.

(2) Constatarea încălcării obligațiilor prevăzute la art. 124 se face de către Consiliul de etică și management universitar, format din 11 membri, după cum urmează: 3 reprezentanți numiți de către Consiliul Național al Rectorilor, 3 reprezentanți ai Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, numiți de ministrul educației, cercetării, tineretului și sportului, câte un reprezentant numit de către Agenția Română de Asigurare a Calității în Învățământul Superior, denumită în continuare ARACIS, Consiliul Național pentru Finanțarea Învățământului Superior, denumit în continuare CNFIS, Consiliul Național al Cercetării Științifice, denumit în continuare CNCS, Consiliul Național de Atestare a Titlurilor, Diplomelor și Certificatelor Universitare, denumit în continuare CNATDCU, și un reprezentant al federațiilor naționale ale studenților.

(3) Orice persoană fizică sau juridică poate sesiza Consiliul de etică și management universitar în legătură cu nerespectarea obligațiilor prevăzute la art. 124. În urma primirii unei astfel de sesizări, Consiliul de etică și management universitar are obligația de a investiga aspectele sesizate și de a răspunde sesizării în termenul de 3 luni. Răspunsurile la aceste sesizări constituie documente publice și se publică pe site-ul web al Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului.

(4) Respectarea de către instituțiile de învățământ superior a obligațiilor prevăzute la art. 124 și a altor obligații legale aferente răspunderii publice, precum și respectarea de către Consiliul de etică și management universitar a obligațiilor prevăzute la alin. (3) constituie un interes legitim public pentru orice persoană fizică sau juridică română. Nerespectarea acestor obligații poate fi atacată în contencios administrativ de către orice persoană fizică sau juridică română, potrivit legii.";

- Art. 128 alin. (5):

"

Carta universitară se adoptă numai după rezoluția pozitivă a Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului privind avizul de legalitate asupra Cartei universitare. Rezoluția privind avizul de legalitate se emite de către Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului în termen de maximum 30 de zile de la data solicitării instituției de învățământ superior.";

- Art. 207 alin. (1):

"

Structurile de conducere în instituțiile de învățământ superior de stat sau particulare sunt:

a) senatul universitar și consiliul de administrație, la nivelul universității;

b) consiliul facultății;

c) consiliul departamentului.";

- Art. 209:

"

(1) Rectorul universităților de stat și particulare se desemnează prin una dintre următoarele modalități:

a) pe baza unui concurs public, în baza unei metodologii aprobate de senatul universitar nou-ales, conformă cu prezenta lege; sau

b) prin votul universal, direct și secret al tuturor cadrelor didactice și de cercetare titulare din cadrul universității și al reprezentanților studenților din senatul universitar și din consiliile facultăților.

(2) Modalitatea de desemnare a rectorului, dintre cele prevăzute la alin. (1), se stabilește cu minimum 6 luni înainte de fiecare desemnare a rectorului, prin votul universal, direct și secret al tuturor cadrelor didactice și de cercetare titulare din cadrul universității și al reprezentanților studenților din senatul universitar și din consiliile facultăților.";

- Art. 215 alin. (1):

"

După împlinirea vârstei de pensionare, ocuparea oricărei funcții de conducere în universitățile de stat, particulare și confesionale este interzisă, cu excepția mandatelor în exercițiu la data intrării în vigoare a prezentei legi.";

- Art. 288 alin. (1):

"

Activitățile didactice care excedează o normă didactică prevăzută la art. 287 sunt remunerate în regim de plată cu ora. Pentru personalul titular, numărul maxim de ore plătite în regim de plată cu ora, indiferent de instituția la care se efectuează, nu poate depăși norma didactică minimă.";

- Art. 289 alin. (1) și (2):

"

(1) Personalul didactic și de cercetare se pensionează la împlinirea vârstei de 65 de ani.

(2) În învățământul superior de stat, particular și confesional se interzice ocuparea oricărei funcții de conducere sau de administrare, la orice nivel al universității, după pensionare. Mandatele celor care dețin funcții de conducere sau de administrare, la orice nivel al universității, încetează de drept în cazul persoanelor care au împlinit vârsta de pensionare. Fac excepție de la aceste reglementări funcțiile de membru al consiliului de administrație al universităților particulare."

În opinia autorului excepției de neconstituționalitate, prevederile legale criticate contravin dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 4 privind unitatea poporului și egalitatea între cetățeni, art. 16 privind egalitatea în drepturi, art. 20 referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului, art. 32 alin. (5) și (6) privind formele de învățământ și autonomia universitară, art. 45 privind libertatea economică, precum și dispozițiilor art. 21 privind nediscriminarea din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că a mai analizat constituționalitatea dispozițiilor cuprinse în art. 121, art. 125 alin. (1) lit. a), b) și c), art. 125 alin. (2), art. 128 alin. (5), art. 215 alin. (1) din Legea educației naționale nr. 1/2011, pronunțându-se și asupra legii în ansamblu, prin raportare la critici similare, prin Decizia nr. 2 din 4 ianuarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 136 din 23 februarie 2011, decizie pronunțată în cadrul controlului a priori de constituționalitate.

Astfel, Curtea a statuat că exercitarea competenței Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului de a controla modul în care universitățile își exercită autonomia universitară, de a propune Guvernului inițierea unui proiect de lege de reorganizare sau desființare a instituției de învățământ superior în cauză, precum și faptul că documentul de bază al unei universități - carta universitară - poate fi adoptat numai după avizul de legalitate pozitiv al Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, iar Guvernul, la propunerea Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, poate înființa facultăți în cadrul universităților de stat cu consultarea senatului universitar nu reprezintă altceva decât garanții că învățământul superior românesc se va baza pe standardele de calitate definite la nivel național și european. O astfel de reglementare este absolut necesară în condițiile numărului mare al universităților de stat și particulare, universități care, nefiind, deocamdată, consacrate pe plan național sau internațional, nu sunt în măsură să asigure un învățământ de calitate.

În ceea ce privește revocarea din funcție a rectorului, aceasta nu se face în mod arbitrar de ministrul educației, cercetării, tineretului și sportului, ci numai în baza propunerii Consiliului de etică și management universitar, cu consultarea senatului universitar. În cadrul acestui consiliu se regăsesc reprezentanți ai mediului științific și academic, precum și alți membri avizați cu privire la viața universitară. Aceste elemente reprezintă garanții suficiente cu privire la procedura eliberării din funcție a rectorului unei universități.

Din aceleași considerente, nici dispozițiile conform cărora ministerul de resort reduce sau elimină temporar ori definitiv accesul la finanțările din surse publice nu încalcă vreo dispoziție constituțională. O asemenea măsură nu poate surveni decât în condițiile unei crize financiare sau ale săvârșirii unor abateri grave de la normele de conduită universitară. De altfel, majoritatea universităților existente dispun și de surse proprii de finanțare rezultate, în principal, din taxele percepute studenților pentru sistemul de învățământ cu taxă. Potrivit art. 119 alin. (3) din lege:

"

Instituțiile de învățământ superior au autonomie în stabilirea cuantumului taxelor și au obligația să le comunice tuturor celor interesați, inclusiv pe site-ul universității."

Cu privire la interzicerea ocupării unor funcții de conducere în universitățile de stat, particulare și confesionale, după împlinirea vârstei de pensionare, cu excepția mandatelor în exercițiu la data intrării în vigoare a legii, Curtea a constatat că "o atare măsură nu este de natură să încalce principiul egalității prevăzut de art. 16 din Constituție. În acest sens, sunt aplicabile mutatis mutandis considerentele care au stat la baza Deciziei Curții Constituționale nr. 444 din 26 octombrie 2004, precitată, și anume că, în speță, criteriul vârstei are "doar natura unei condiții legale pentru exercitarea unei profesii, aplicabilă în mod egal tuturor persoanelor aflate în situații identice, respectiv acelora care se încadrează în ipoteza prevăzută de norma juridică". De asemenea, Curtea a reținut că "dreptul la muncă, alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupației, precum și a locului de muncă vizează posibilitatea oricărei persoane de a exercita profesia sau meseria pe care o dorește, în anumite condiții stabilite de legiuitor, și nu vizează obligația statului de a garanta accesul tuturor persoanelor la toate profesiile".

În plus, Curtea mai constată că, în ceea ce privește învățământul superior, până la atingerea vârstei standard de pensionare, de 65 de ani, Legea educației naționale nu face nicio discriminare pe criterii de vârstă, ci - dimpotrivă - ea înlătură practic criteriul vârstei dintre condițiile de promovare profesională. Critica în această materie formulată de autorul excepției vizează însă modificarea legii (în sensul de a nu fi supuse rigorii legii și cadrele didactice din învățământul particular, întrucât instituțiile de învățământ particulare se autofinanțează și, prin urmare, ar trebui să își poată organiza activitatea independent). Curtea apreciază că o diferențiere pe criterii de vârstă între cadrele didactice din învățământul universitar de stat, particular și/sau confesional ar fi neconstituțională, având în vedere împrejurarea că finalitatea procesului de învățământ este aceeași, indiferent de forma organizatorică în care acesta se realizează, și, prin urmare, corpul profesoral trebuie să îndeplinească aceleași condiții în toate instituțiile de învățământ superior.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, care să justifice reconsiderarea jurisprudenței amintite, argumentele pe care aceasta s-a bazat, precum și soluția pronunțată prin decizia menționată își mențin valabilitatea și în cauza de față.

Curtea mai reține că elementul de noutate față de Decizia nr. 2 din 4 ianuarie 2011 îl reprezintă critica - relativă tot la autonomia universitară - în conformitate cu care ar trebui să existe un regim diferit între cele două forme de învățământ, de stat și particular, diferențiere datorată formei de proprietate diferite.

Curtea a statuat însă prin Decizia nr. 731 din 7 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 395 din 11 iunie 2009, și Decizia nr. 732 din 7 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 398 din 11 iunie 2009, că prevederile constituționale consacră și garantează o singură formă de autonomie, și anume cea universitară, indiferent că este vorba de învățământul superior de stat sau de învățământul superior particular, autonomie al cărei conținut trebuie să fie identic în ambele cazuri. În aceste condiții și având în vedere faptul că aceste instituții fac parte din sistemul național de învățământ, Curtea a constatat că principiul constituțional al autonomiei universitare trebuie să își găsească reflectarea, în egală măsură, asupra organizării și funcționării procesului de învățământ, a statutului cadrelor didactice, a promovării în funcție a acestora, a normei didactice etc.

Distinct de cele menționate mai sus, Curtea reține faptul că nu se poate face o diferențiere a regimului juridic aplicabil învățământului superior în funcție de forma de proprietate. Calitatea actului de educație din instituțiile de învățământ superior nu poate fi asigurată decât dacă există o reglementare unitară. Potrivit dispozițiilor legale care guvernează înființarea și funcționarea instituțiilor de învățământ superior particulare, acestea sunt organizate pe principiul non-profit și funcționează ca entități fără scop lucrativ, cu afectațiune specială, în conformitate cu criteriile și standardele de evaluare academică și acreditare prevăzute de lege. Având în vedere că acest principiu a fost preluat și în Legea educației naționale nr. 1/2011, în art. 60, nu se poate reține în niciun fel încălcarea dispoziției constituționale cuprinse în art. 45 privind libertatea economică.

În plus, este de reținut că instituțiile de învățământ superior de stat, particulare și confesionale - făcând parte toate din sistemul național de învățământ, care este coordonat de ministerul de resort - trebuie să se supună unor reguli comune stabilite prin lege, reguli care prevăd cadrul și limitele autonomiei universitare a instituțiilor de învățământ, indiferent de forma lor de organizare, astfel că nu se poate susține cu temei că se încalcă în vreun fel dispozițiile art. 32 alin. (6) din Constituție.

Curtea mai constată că, potrivit art. 223 alin. (3) din Legea educației naționale nr. 1/2011, și universitățile particulare beneficiază de fonduri de la stat, astfel încât nu se poate susține că soluția legislativă criticată ar fi justificată doar în cazul învățământului superior de stat a cărui finanțare este asigurată de stat. Prin urmare, forma de proprietate, publică sau privată, este irelevantă pentru stabilirea regimului juridic aplicabil instituțiilor de învățământ superior, sub aspectul procesului de educație.

Curtea reține că, în aceste condiții, considerentele deciziilor menționate sunt valabile și în privința art. 124, art. 125 alin. (3) și (4), art. 207 alin. (1), art. 209 și art. 289 alin. (1) și (2) din Legea educației naționale nr. 1/2011.

În ceea ce privește critica potrivit căreia autonomia universitară este încălcată și datorită limitării volumului activităților didactice remunerate la cel mult două norme, în cazul universităților particulare (care, în viziunea autorului excepției de neconstituționalitate, ar trebui să aibă dreptul să își stabilească liber numărul de cadre didactice și modul de remunerare al acestora, datorită faptului că se autofinanțează), Curtea constată că și aceasta este neîntemeiată întrucât, pe de o parte, universitățile particulare au libertatea stabilirii cuantumului salariului, iar pe de altă parte, limitarea volumului activităților didactice care pot fi efectuate, indiferent dacă acestea sunt remunerate sau nu, este de natură a determina cadrele didactice să se dedice într-o mai mare măsură cercetării științifice și activităților didactice, în scopul creșterii calității actului de educație în instituțiile de învățământ superior.

Dispozițiile art. 288 alin. (1) reflectă preocuparea legiuitorului pentru asigurarea unor standarde de calitate în învățământul superior, acesta luând în considerare și numărul de ore reprezentat de cel mult două norme, pe care pe care îl poate efectua un cadru didactic universitar.

Pentru motivele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

Cu majoritate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

D E C I D E:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 121, art. 124, art. 125, art. 128 alin. (5), art. 207 alin. (1), art. 209, art. 215 alin. (1), art. 288 alin. (1), precum și ale art. 289 alin. (1) și (2) din Legea educației naționale nr. 1/2011, excepție ridicată direct de Avocatul Poporului.

Definitivă și general obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 14 iulie 2011.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE,
AUGUSTIN ZEGREAN
Magistrat-asistent,
Fabian Niculae

Acest document poate avea modificări ulterioare. Cumpărați documentul în formă actualizată sau alegeți un abonament Lege5 care permite accesul la orice formă actualizată.

;
se încarcă...