Universul Juridic nr. 12/2017

Creditul bancar: what's in a name?
de Lucian Bercea

14 decembrie 2017

În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

Cumpără forma completă
  •  

1. Precizări liminare

Teoria contractelor nenumite ezită în stabilirea condițiilor pentru calificarea unui contract ca fiind nenumit, reținând fie cumulativ, fie alternativ criteriile denumirii legale și regimului juridic aplicabil: contractul nenumit este considerat a fi acela care nu are o reglementare specifică și/sau o denumire legală proprie. Fără să intrăm în această dezbatere, premisa prezentei analize este următoarea: dacă, la modul tipic, contractul numit este cel căruia legea îi conferă atât un nume, cât și un regim juridic, este rezonabil să considerăm că simpla existență a denumirii legale a unei operațiuni juridice nu generează un contract numit, în măsura în care legea nu îi consacră o reglementare particulară; în schimb, stabilirea unui regim juridic particular, în absența unei denumiri legale proprii a operațiunii juridice reglementate, deși improprie ca tehnică legislativă, ar putea conduce la crearea unui contract numit. În fond, ceea ce conferă tipicitate unei anumite operațiuni juridice este mai degrabă regimul său juridic, decât simpla sa denumire, lipsită de conținut.

Analiza de față își propune să aducă în discuție un al treilea element al ecuației: definiția legală a contractului numit. Ea poate fi considerată, desigur, ca fiind o parte componentă a criteriului denumirii legale a contractului, în sensul că un simplu nume, în absența unui conținut conceptual, nu poate servi la identificarea situațiilor factuale care intră în sfera contractului respectiv. În același timp, definiția legală a contractului poate fi văzută ca un sub-element al criteriului regimului juridic specific, un "început de reglementare" prin care se stabilesc trăsăturile definitorii ale figurii contractuale căreia îi este rezervată o reglementare particulară.

Acceptând că definiția legală a contractului este plasată la intersecția dintre criteriul denumirii legale și cel al regimului juridic specific, vom particulariza această discuție la cazul creditului bancar (operațiune juridică) / contractului de credit bancar (contract numit / nenumit)(1), în contextul în care contractul de credit nu are o definiție legală generală, deși îi sunt conferite o denumire legală și anumite elemente de regim juridic propriu(2). Or, operațiunile de creditare, având ca fundament originar împrumutul, recurg în prezent, potrivit uzanțelor și dispozițiilor din unele acte normative, la tehnici juridice diverse (cesiunea de creanță, descoperitul de cont, garanțiile autonome), îmbrăcând în practica bancară forme al căror caracter eterogen este evident (factoringul, forfetarea, scontul, facilitățile revolving, facilitățile overdraft, avalul, scrisoarea de garanție bancară etc.).

Care este rolul definiției legale, pe axa denumire legală - definiție legală - regim juridic particular? Pe fondul inexistenței unei definiții legale a operațiunii (numite) de creditare, se pune întrebarea dacă pot fi identificate suficiente elemente definitorii ale acestei operațiuni care să o individualizeze într-o asemenea măsură în raport cu operațiunea de împrumut, încât să-i fie recunoscută autonomia juridică, precum și, subsecvent, dacă pot fi decelate elementele definitorii comune diverselor varietăți de creditare, care să omogenizeze și să unifice speciile creditului, în scopul stabilirii operațiunilor supuse dreptului specific aplicabil contractelor de credit bancar, care guvernează încheierea și efectele acestui contract.

Vom recurge, în prealabil, la un exemplu care să justifice necesitatea acestei analize, din perspectiva aplicării dreptului pozitiv. Dacă, așa cum arătam, există o denumire legală proprie a contractului de credit și câteva piese (oarecum disparate) ale reglementării sale specifice, ce lipsește pentru ca respectivele elemente de regim juridic să fie aplicate contractelor calificate ca fiind "credite (bancare)"? Tocmai criteriile de calificare a unui contract ca fiind "credit (bancar)".

Contractul de credit este calificat de lege ca fiind titlu executoriu(3), cu toate efectele care decurg din această calificare, legate de facilitarea executării silite a obligațiilor născute din titlu. În absența unei definiții normative cu aplicabilitate generală a creditului bancar, punerea în practică a textului legal se poate confrunta cu reale dificultăți: simpla mențiune pe contract, instrumentum probationis, că acesta reprezintă un contract de credit bancar este insuficientă pentru a recunoaște o asemenea calificare; dimpotrivă, absența din contract a unei prevederi care să îl califice expres ca fiind un contract de credit bancar nu conduce în mod univoc la înlăturarea acestei naturi a operațiunii respective, negotium juris. Exemplul ilustrează miza (in)corectei identificări și aplicări a criteriilor de calificare a anumitor operațiuni ca fiind credite (bancare), respectiv a contractelor asociate lor ca fiind contracte de credit (bancar).

2. Planul normativ: Codul civil

Codul civil nu definește și nu reglementează contractul de credit bancar, ca gen contractual, ci doar una dintre speciile acestuia, facilitatea de credit(4) . Sursa de inspirație a reglementării (Codul civil italian), dincolo de faptul că a fost preluată selectiv, este relativ veche, inadecvată față de evoluțiile pe care le-a cunoscut în ultima jumătate de secol practica bancară (și, odată cu ea, dreptul bancar) la nivel mondial(5) , sub influența unor factori precum diversificarea mecanismelor de finanțare bancară, expansiunea tehnologiilor informatice și globalizarea economiei, ceea ce a exclus ab initio o conceptualizare completă și modernă a creditului bancar în Codul civil român(6) . Am remarcat, cu ocazia unor studii anterioare(7) , faptul că din noul Cod civil au fost omise reglementări ale unor specii importante ale creditului bancar, începând chiar cu creditul clasic prin punerea la dispoziție imediată a fondurilor (derivat din contractul de împrumut de consumație) și continuând cu creditele prin mobilizarea creanțelor (cum sunt scontul sau factoringul) sau cu creditele prin semnătură (ca, de pildă, scrisoarea de garanție bancară).

Trebuie precizat, de la bun început, că un factor care poate influența soluționarea problemei definiției creditului este sursa alternativă a uzanțelor, aplicabile, potrivit art. 1 alin. (2) C. civ., "în cazurile neprevăzute de lege". În ipoteza creditului bancar, uzanțele nu ar fi chemate să suplinească absența denumirii legale (care lipsește din Codul civil, dar este prezentă în legislația bancară), ci ar putea servi ca reper de calificare a unei anumite operațiuni drept creditare, în măsura în care acest statut îi este recunoscut în virtutea uzurilor profesionale(8) .

În aparență, creditul bancar este fundamentat, la nivelul obiectului contractului(9), pe operațiunea juridică clasică a împrumutului(10), nefiind altceva decât o formă de împrumut de consumație având ca obiect o sumă de bani, cu dobândă, acordat cu titlu profesional de o instituție financiară (instituție de credit sau instituție financiară nebancară).

Această teză pare să fie confirmată de faptul că, în materia împrumutului cu dobândă, art. 2167 C. civ. (sub denumirea marginală Domeniul de aplicare) prevede că "dispozițiile referitoare la împrumutul cu dobândă sunt aplicabile, în mod corespunzător, ori de câte ori, în temeiul unui contract, se naște și o obligație de plată, cu termen, a unei sume de bani ori a altor bunuri de gen, în măsura în care nu există reguli particulare privind validitatea și executarea acelei obligații". Prin urmare, contractul care dă naștere unei obligații de plată a unei sume de bani, cu un anumit termen, este asimilat unui împrumut cu dobândă și supus reglementării acestei specii de împrumut(11) , cu excepția cazului în care legea prevede reguli specifice.

Întrucât face trimitere la orice "contract [în temeiul căruia] se naște și o obligație de plată, cu termen, a unei sume de bani", reglementarea respectivă a fost considerată ca oferind o definiție implicită a creditului, care ar avea ca trăsătură esențială existența unei obligații de plată a unei sume de bani afectată de un termen suspensiv, indiferent dacă anterior au fost remise sau nu sume de bani(12). În plus, în cazul în care a avut loc o remitere a efectivă de fonduri o dată cu încheierea contractului, ne-am afla în prezența figurii juridice a împrumutului de consumație. În consecință, în acest caz, raportul de la gen la specie ar fi inversat: contractul de împrumut ar fi o specie a contractului de credit(13).

Tocmai inversarea acestui raport generează probleme de calificare a creditului, în absența unor criterii desprinse dintr-o definiție legală: creditul este o figură contractuală autonomă, care poate îmbrăca forma împrumutului de consumație, dar care nu poate fi redusă la această tehnică; mai mult, nici împrumutul de consumație nu poate fi redus la statutul de specie a creditului decât dacă raportarea se face la cel mai extins sens al acestui concept, care include creditul civil (încorporând împrumutul de consumație având ca obiect o sumă de bani), creditul comercial (asociat, spre exemplu, vânzărilor cu plata prețului la termen), creditul cambial (bazat pe emiterea titlurilor de credit), creditul obligatar (și celelalte forme de finanțare societară), creditul bancar etc. Însă interesul analizei rezidă tocmai în clarificarea elementelor definitorii ale uneia dintre formele creditării, creditul bancar, pentru care împrumutul de consumație având ca obiect o sumă de bani nu reprezintă nici gen, nici specie, ci una dintre tehnicile de finanțare.

* Este extras din volumul Contractele nenumite în afaceri, L. Bercea (ed.), Conferința națională de drept comercial, Cluj, 8-9 iunie 2017, Ed. Universul Juridic, București, 2017.

(1) Utilizăm sintagma "credit bancar", convențional, în titlul și în textul studiului de față, cu sensul de credit acordat cu titlu profesional de către o instituție financiară (instituție de credit sau instituție financiară nebancară), desemnată, la rândul ei, prin termenul "bancă". Am optat pentru terminologia respectivă pentru a delimita această formă de finanțare față de alte operațiuni de creditare, cum sunt creditul comercial, creditul cambial sau creditul obligatar. Stricto sensu, însă, credit bancar este creditul acordat de o instituție de credit, nu și de o instituție financiară nebancară.

(2) Regimul contractelor numite este analizat în M. Nicolae, Noul Cod civil între dreptul comun și dreptul privat comun, în "In honorem Corneliu Bîrsan", Ed. Hamangiu, București, 2013, pp. 102 și urm.

(3) Art. 120 din O.U.G. nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului: "Contractele de credit, inclusiv contractele de garanție reală sau personală, încheiate de o instituție de credit constituie titluri executorii"; art. 52 alin. (1) din Legea nr. 93/2009 privind instituțiile financiare nebancare: "Contractele de credit încheiate de o instituție financiară nebancară, precum și garanțiile reale sau personale afectate garantării creditului constituie titluri executorii".

(4) Secțiunea III (Dell'apertura di credito bancario) (art. 1842-1845) a Capitolului XVII (Dei contratti bancari) al Titlului III (Dei singoli contratti) aparținând Cărții a IV-a (Delle obbligazioni) din Codul civil italian de la 1942 a stat la baza transferului legal din care a rezultat Secțiunea a 3-a (Facilitatea de credit) (art. 2193-2195) a Capitolului XV (Contul bancar curent și alte contracte bancare) din Titlul IX (Diferite contracte speciale), aparținând Cărții a V-a (Despre obligații) din noul Cod civil.

..........


În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

;
se încarcă...